Şi
iarăşi de la Buddha
cetire, magistru hindus care îşi sfătuia discipolii: „Priviţi totul cu nesaţ,
ca şi cum aţi vedea pentru prima oară. Priviţi totul cu nesaţ, ca şi cum aţi
vedea pentru ultima oară”. În cazul împăratului roman Adrian, „ultima oară”
echivală cu încercarea de a muri cu ochii deschişi. Exact aşa i se întâmplă lui
Thomas Moore: capul lui, „luat” la ordinul regelui-tiran, expus pe un pod de
peste Tamisa, pe faţă cu o expresie de necurmată ironie, privea cu ochii larg
deschişi la trecătorii cuprinşi de groază. Până la decapitare însă, cuvintele
sale de pe urmă Moore, glumind, le-a schimbat cu călăul ce-i indica spre
butucul însângerat deja cu alte ocazii similare. Care a fost acel novissima verba al incurabilului
utopist? Nu avem cum şti: călăii nu-şi scriu memoriile... Ce-i drept,
eternitatea apusurilor celebre cunoaşte şi excepţii. Spre exemplu, nimerind în
fatala situaţie ca cea a lui Moore, poetul francez André Chénier
reuşi să facă în aşa fel, ca ultimele-i cuvinte să fie auzite nu doar de călău,
ci şi de toţi cei care asistau la execuţie. Înainte de a-şi pune gâtul pe
butuc, tânărul bard (avea doar 32 de ani) duse degetul arătător la tâmplă şi,
evident, referindu-se la propriul cap care, peste câteva clipe, avea să se rostogolească
în funestul coş, rosti: „Şi totuşi, am avut ceva în el...” E drept că asupra
concluziilor subsecvente ce s-ar putea trage din exemplele de mai sus opiniile
se împart, precum în cazul esteticianului Veijo Meri care consemna destul de
oţărât: „Nu există persoane mai lipsite de umor şi mai amuzante decât suveranii
şi poeţii. Când i se aproprie ultima oră, poetul îşi scrie ultimul poem. În
ceasul morţii, umoristul arde tot ce poate din opera lui, şi ar vrea chiar s-o
ardă în întregime (Boccacio, Gogol, Kafka). Poetul se ia în serios, umoristul
ia şi el moartea în serios. Iată ce atestă superioritatea umoriştilor în
materie de înţelegere a seriozităţii. Poetul se ştie din aceeaşi stofă cu
poemul său, ceea ce îi conferă nemurirea. El nu moare niciodată (Pound).
Umoristul este nefericit, el ţine de lumea asta, este pământean din creştet
până-n tălpi, cu atât mai mult cu cât caută aproprierea de Dumnezeu”.
E
aici o posibilitate de a schiţa un întreg capitol, intitulat „Eşafodul şi
capul”, sau viceversa, deoarece eşafodul a fost, cu siguranţă, una din scenele
deschise, publice, cele mai sângeroase din istoria omenirii, din istoria
capetelor luminate, (dar şi întunecate! – precum vom vedea în exemplul ce
urmează imediat) ale acesteia.
Astfel,
prin domnia sa absolutistă, agresivă, negaţionistă faţă de orice crâcnire, de
jos, întru ceva libertate, regele Angliei Carol I s-a pomenit în faţă cu masele
nemulţumite, furibunde, aliate cu burghezia şi nobilimea de spiţă nouă în
revoluţia din anii 1642-1649. Cel din tron este judecat de parlament, acuzat şi
condamnat ca tiran, asasin şi duşman public, fiind decapitat în faţa palatului
Whitehall. Aflat deja pe eşafod, în ultimele clipe ale vieţii, Carol I îi arătă
episcopului Juxon spre fastuosul palat în care se manifestase ca despot,
rostind doar atât: „Remember!” Adică, „Aminteşte-ţi!” ce am fost – cel cu toată
puterea, şi ce am ajuns – cel care se va înclina sub ghilotină. Nu era nici
primul, nici ultimul în atare situaţie fără ieşire.
Dacă
regele Angliei era contra libertăţii cetăţenilor ţării sale, impetuoasa
franţuzoaică, madam Roland de la
Platière , din contra, pleda pentru libertate, susţinând
revoltele anti-absolutiste din ţara sa, pentru ca, sus, pe eşafod, în cele din
urmă cuvinte ale sale să tragă o concluzie ce poate fi considerată ca având în
subtext (şi) dezamăgirea: „O, Liberté,
que de crime son comet en ton nom!” (O, Libertate ce de-a crime se comit în
numele tău!). Astea se întâmplau, se auzeau în ziua de 8 noiembrie 1793…
Acum
să punem în balanţă cuvintele din urmă ale unui rege, cel al Angliei, Carol I,
cu cele ale unei regine, Marie-Antoinette, a Franţei. Aceasta, pe când urca pe
eşafod, îl calcă din greşeală pe picior pe Sanson, călăul. „Je vous demande pardon, Monsieur”, se
scuză regina. Şi acestea i-au au fost ultimele cuvinte....
După
ce făcuse aceeaşi cale – spre la eşafod (cam la jumătate de an după regina Marie-Antoinette,
pe care o detronase!), Danton a prezis (a cobit?...): „Robespierre, tu me
suivras!” (Robespierre, mă vei urma!) A fost demult, la începutul lui aprilie
1794, şi, fiind reproduse, readunate în dictonul memorabil, unele detalii,
nuanţe mai deviază ca interpretare, încât unii martori susţineau că Danton
(unul dintre părinţii-fondatori ai Primei Republici Franceze, primul preşedinte
al Comitetului Salvării Naţionale etc.) ar fi exclamat: „J’entraîne
Rpbespierre!” (Îl trag după mine pe Robespierre!), alţii reproduc fraza în
forma: „Eşafodul te reclamă. Tu mă vei urma, Robespierre!). În drama sa
istorică „Danton”, Romain Rolland intervine „creator” în situaţie, pentru a
lumina ideea (despre întunericul abisului în care cade viaţa omului!), protagonistul
condamnat spunând: „Eu deschid groapa, Robespierre va veni după mine”. (În
linii mari, ar trebui de remarcat – dar fără cinism, – că, pe eşafod, cei mai
mulţi ingenioşi i-a dat Franţa. La o adică, ea a dat şi însuşi eşafodul, ghilotina…)
Dacă
e să revenim la „deschizătorul” de capitol „Eşafodul şi capul”, sau viceversa, André
Chénier,
ar trebui să credem că nu este cazul ca poeţii să se supere pe
domnul Veijo Meri care (consemnam mai
sus) concluzionase cam morocănos: „Nu există persoane mai lipsite de umor şi
mai amuzante decât suveranii şi poeţii”. De ce s-ar supăra cei inspiraţi de
muzele Olimpului, odată ce însuşi titanul Ludwig van Beethoven avusese destul
spirit – cum să-i spun? – autoironic, ultima
verba fiindu-i: Plauditi amici!
Finita est comedia! (Aplaudaţi, prieteni! Spectacolul s-a sfârşit!). Dar
genialul neamţ urma pilda unui faimos actant al antichităţii. În „Viaţa celor
12 Cezari”, Suetoniu povesteşte că, pe patul de moarte, împăratul roman August
ceru o oglindă, se pieptănă şi îşi rase barba, apoi îi întrebă pe cei din
preajmă: „Nu-i aşa că mi-am jucat bine rolul vieţii?” „Aşa e!” i se răspunse.
După care supremul rosti ultimele sale cuvinte: „Plaudite, acta est fabula!” –
„Aplaudaţi, spectacolul s-a terminat!” Ulterior, faptul că într-adevăr şi-a
jucat excelent rolul (a fost primul împărat roman) l-a confirmat şi de decizia
senatului de a-l vota pentru panteonul zeităţilor romane, sanctificându-l.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu