DIN CARTEA LUI ARCADIE SUCEVEANU

LEO BUTNARU, POET AL „TEXISTENŢEI”

Alături de alţi câţiva (nu prea mulţi) scriitori, Leo Butnaru reprezintă spiritul de emancipare categorică şi definitivă a literaturii din Basarabia de sub dominanţa clişeelor tradiţionaliste, noua ei imagine ce se vrea integrată fără rezerve în circuitul de valori general-româneşti. Încă de la debutul său din 1976 cu placheta Aripă în lumină, el se înfăţişează ca un poet eminamente modern, de structură intelectuală, dezinhibat, bun cunoscător al literaturilor lumii. El evită în mod programatic lirismul serafic, formulele retorice, declamativ-oralizante ce dominau contextul, şi se aventurează pe calea unei poetici a faptului de cultură, narativ-prozastice, livreşti. De atunci, scrisul său a cunoscut o evoluţie lentă, în trepte, lăsându-se mai apoi integrat cu uşurinţă în noua epistemă modernă şi postmodernă. Optzeciştii de azi îl revendică şi îl înglobează demersului lor radical-reformator, „antipăşunist” şi postmodernist; spiritele mai inhibate însă îl califică drept un poet „făcut”, mimetic, „fără de trăire”, artizanal-livresc şi, bineînţeles, „iconoclast”, demolator al armoniilor patriarhal-autohtoniste. Consecvent manierei de început, pe care şi-a (re)adaptat-o „din mers” la noile precepte poetice, el nu şi-a schimbat formula nici în anii de luptă naţională, exprimându-şi atitudinea civică în termeni ironici, persiflanţi, într-un demers desolemnizant, tragico-parabolic. Spre deosebire de alţi colegi ai săi, Leo Butnaru nu s-a arătat preocupat nici de edificarea unui statut civic, n-a cultivat poza mesianică, deşi temperamentul şi calităţile sale oratorice l-ar fi putut propulsa într-o poziţie socială privilegiată, de tribun sau „patriot al neamului”. Om puternic şi cu caracter, intransigent cu sine şi cu alţii, a ales să rămână fidel condiţiei de profesionist al scrisului zilnic, de intelectual care îşi nutreşte talentul din cărţi şi biblioteci, fidel programului său de reformare a viziunii poetice, de impunere a unor tehnici artistice avansate. Ca bun strateg al propriei creaţii, are şi acea vocaţie managerială atât de necesară scriitorului de azi pentru a-şi putea tipări şi promova producţiile literare. Datorită acestei calităţi, ce-l face prezent în mai toate revistele din întreg spaţiul limbii române, şi-a creat un bun (re)nume literar, devenit azi un reper al noului demers al literaturii basarabene.

Leo Butnaru face parte din categoria scriitorilor stăpâniţi de ispita totalităţii. Puţine genuri literare au rămas nefrecventate de el. Cultivat şi prolific, cu un potenţial de creaţie considerabil, dublat de un bun eseist şi teoretician al artei, antrenat aproape fără pauze în exerciţiul scrisului, a dat la lumină până în prezent zeci de cărţi de poezie, proză, eseistică, interviuri, traduceri, jurnal, literatură pentru copii. Dar ecuaţia personalităţii sale este definită, esenţialmente, de poezie.

Poemele de început impresionau prin lipsa discursivităţii, prin raţionalismul lor antisentimental şi prin prozaismul lexicului. Aceste particularităţi îl diferenţiau faţă de componenţii promoţiei sale, dar nu se pliau pe orizontul de aşteptare al cititorului din Basarabia anilor '70, obişnuit cu un alt tip de poezie – lirică, declamativă, aurorală şi diafană precum se credea că sunt timpurile de afară. Leo Butnaru vine cu un alt tip de discurs, estetizant, ce se alătură eforturilor de de-orficizare şi de-retorizare a poeziei. Sentimentele şi ideile sale, cizelate şi radicalizate, se contaminează de o frenezie livrescă, de un nedezminţit gust pentru parabolă, ca în acest Motiv hispanic: „Ai! Între albii muri hispanici / negrii tauri ai tristeţii! (Federico Garcia Lorca) Lăsând toreadorul nemişcat / reuşi să fugă din arenă. / Îşi spunea că la sfârşitul străzii / vor începe / libertatea lui şi tihna… // … dar i-apăru în faţă câmpul roş'- aprins / andaluzul câmp împurpurat / şi-nnebunitul taur îşi înfipse / coarnele-n ţărână / aruncând spre ceruri / rădăcini şi floare / sângele de maci”. Prin astfel de versuri uşor epicizate, „impersonale”, tânărul poet de atunci vroia să sugereze că poezia există şi în alte zone, dincolo de cotidian şi senzorial, în contextul lecturilor şi al autoreflexivităţii intelectuale, în afara instituţiei sacrosancte a rimei/ritmului.

Platforma estetică pe care se situează nu-i vor asigura o receptare şi o recunoaştere pe măsură nici din partea criticii literare, care, conform normelor axiologice general acceptate, consideră „mesajul”, „sinceritatea trăirii”, muzicalitatea drept cele mai importante criterii estetice.

În anii ce au urmat debutului, Leo Butnaru a continuat să impună, prin volumele Sâmbătă spre duminică, 1983, Formula de politeţe, 1985, Duminici lucrătoare, 1988, Şoimul de aur, 1991, o poezie emancipată, fantezist-livrescă, ce substituie emoţia lirică cu meditaţia filozofică, inefabilul cu insolitul expresiei şi paradoxul. Mai puţin interesat de uimirea şi miracolul pe care le are în mod obişnuit poezia, el mizează pe o formulă mimetizantă, pe demonstraţia hermeneutică, ce se adresează mai mult gândului şi mai puţin simţului nostru liric. În poemul Portretul artistului la tinereţe găsim această confesiune ce poate avea semnificaţia unei profesiuni de credinţă: „…aerul îţi trebuie mai mult / nu pentru a rosti / ci pentru a gândi cuvintele”.

Leo Butnaru îşi concepe poezia ca pe un instrument de cercetare şi cunoaştere, ce implică elemente provenite din filozofie, arte şi chiar din ştiinţele exacte. Textele înglobează, într-o continuă alternanţă, elemente eterogene, colaje de real şi oniric, formule sentenţios-aforistice şi „felii” de viaţă. În timp ce scrie, poetul analizează, stăpânit de o vervă a spunerii, de un adevărat patos al demonstraţiei. Tensiunea exprimării este mai acută decât cea a trăirii. Versul se desfăşoară într-o alternare de explicitare şi poantă. Iată, spre exemplu, acest poem: „Cuvintele se preschimbă dimpreună cu anotimpurile. / Vorba viei mai întâi se numeşte ciorchine / apoi must, vin / iar vocabula frunză toamna-şi converteşte valoarea în / aur ieftin. / Silabele ninsorii sunt folosite doar iarna / şi extrem de rar primăvara / când creşterea fructului aruncă petalele din cuibul florii. / Vorba verii – iarbă – iarna se numeşte ierbar. / Alte ziceri ale verii – privighetoare, presură – / nu ne umplu auzul în anotimpul tencuit cu zăpadă / iar de se întâmplă totuşi să fie amintite / obligator au în jurul lor substantivul colivie – / sclavi însoţindu-şi stăpânul la petreceri cu cântec. // Cuvintele apar odată cu anotimpurile. Când / nu sunt folosite – ele / se odihnesc precum omul” (Cuvinte şi anotimpuri).

Biblioteca devine pentru Leo Butnaru act iniţiatic continuu ce-i declanşează starea de creaţie. Lecturile îi incită imaginaţia şi îi provoacă spiritul, îl predispun la jocuri silogistice şi deliruri asociaţioniste. Activat de memoria culturală, textul se naşte din text, ideea din idee. Poetul reciteşte cu râvnă de hermeneut modern mituri, simboluri, texte biblice şi filozofice, şi, precum Marin Sorescu în prima sa fază (care scrie „o lirică a miturilor întoarse” – Eugen Simion), le „decodifică”, le dă o altă interpretare, personală, demitizant-ironică. Astfel, în Podul este parafrazată o cunoscută parabolă despre trecerea Rubiconului de către armatele lui Cezar. Elegie disco e o fantezie „decupată” direct din romanul lui Bulgakov Maestrul şi Margareta. Tainic tulburând infinitul… nu-i decât o glosă pe marginea celebrei afirmaţii a lui Dostoievski „Frumuseţea va salva lumea”. Redescoperiri, una din multele profesiuni de credinţă ale acestui autor, răstălmăceşte emblematicele versuri ale lui Arthur Rimbaud, A – negru… U – verde, O – albastru…, şi Paul Verlaine, A – rece, U – teamă, O – nostalgie…, versuri care au revoluţionat gândirea poetică modernă. Zicere de îndrăgostit e chiar o tălmăcire (superbă!)  „după Tagore”. Socrate, „rescrie” o anecdotă atribuită celebrului filozof antic ce-şi priveşte chipul „în oglinda cupei cu cucută”. Hamlet cel bătrân e o divagaţie pe tema lui Hamlet cel „veşnic tânăr” şi a întrebării capitale a umanităţii „A fi sau a nu fi?” etc., etc. Impresia generală ce se desprinde la lectura acestor poeme este de un insolit impresionism al lecturilor. Dacă ar fi să inventariem toate denumirile şi simbolurile, toate numele personajelor câte figurează în spaţiul acestei poezii, am acoperi, probabil, câteva zeci de pagini. Încât ne vine să rostim împreună cu Paul Valéry: „Leul e făcut din oaie asimilată”…

Acest tip de poezie, „construită”, aproape lipsită de ceea ce înţelegem prin „emotivitate”, devine atractivă datorită, în primul rând, dozei de paradox şi parabolic pe care o conţine. Iată acest frumos poem, Dăruitorul de flăcări: „O dată în zece secole / vulturul vine pe Muntele Diamant / unde fusese încătuşat / Dobânditorul Focului. / Acvila are ochii sângerii. Prin ei / i se străvede memoria rapace ce păstrează / imaginea forţei din care rupea. // O dată în zece secole vine / vulturul. De la privirea lui / eterul se face sângeriu. Însă deja / nu mai este acolo / Dobânditorul Focului… / În milenară aşteptare / acvila îşi ascute clonţul, ghearele / de piscurile diamantine. / După ce / loviturile clonţului vor ruina până-n temelii Muntele / se va şti că a mai trecut, colea, o clipită din / viaţa Dăruitorului de Flăcări”.

Treapta următoare a evoluţiei poetului, ilustrată de volumele Puntea de acces, 1993, Iluzia necesară, 1993, Vieţi neparalele, 1997, Gladiatorul de destine, 1998, indică o implicare afectivă mai accentuată, o creştere a temperaturii lirice. În acelaşi timp, creşte şi debitul verbal al textelor, care de multe ori iau forma unor jeturi lingvistice, a unor tornade frazeologice. Deşi se înregistrează şi unele treceri repezi la forma eliptică, comprimată, de haiku, prevalează demonstraţiile parabolico-vizionare, de o abundenţă potopitoare, descrierile polifonice şi prolifice, pe alocuri destul de sofisticate sau chiar confuze.

În mare, poemele sunt meditaţii existenţiale, confesiuni despre condiţia omului. Temele şi motivele obsedante sunt relaţia cu divinitatea, „eşecul existenţial”, originea universului, pregeneza, subteranele memoriei, timpul, istoria, cunoaşterea, des-Facerea lumii, Post-Apocalipsa, creaţia, cuvântul, literatura română, moartea, „aşa-numita Eternitate”, lumea fizică, spiritul… O conştiinţă a lumii şi a istoriei, o criză a moralităţii, în care este vizat şi destinul Basarabiei de azi, frisonează de la un capăt la altul poemele şi le umplu de tot absurdul şi paradoxul acestor „timpuri fineseculare”, după cum spune poetul: „Priveşte Doamne / ruinele-ţi desolemnizate / priveşte-i pe aceşti – alţi – îngeri drogaţi / priveşte beţivanii ăştia adolescentini cu / sângele oţetit acaparaţi de / turbări în masă / altfel zis – de masturbări pseudoexistenţiale…” (Poem sugrumat); „eşti gata să apari la televiziune pentru a propune / ca barem o oră din fiece zi a noastră / să devină obligatoriu / o r a  n a ţ i o n a l ă   d e   l i c h i d a r e   a   n a i v i t ă ţ i i” (De la Röentgen la iniţiativă); „Masturbaţia fleşcăitoare a noroiului / în libidinoasa mahala a unei foste / pseudo-capitale comuniste. / În sfârşit neinterzis / Bacovia se află în apele sale şi aici / de-a lungul zidurilor abatorului de la Munceşti” (Spleen) etc. Leo Butnaru mai arată aici o deosebită apetenţă pentru exegeza eseistică exprimată în termeni poetici, vizând tensiunea dintre generaţii, actul scrisului, curentele şi paradigmele literare, „receptarea modernismului postmodernismului”, destinul „merituoasei dar nedreptăţitei Poezii Române”. Eseistul din el îl tiranizează adeseori pe poet…

Dar până şi cele mai grave motive sunt interpretate în registru ironic, demitizant, într-o libertate de limbaj ce frizează burlescul şi absurdul. În balconul Julietei sunt întinse azi scutecele pruncului, iar supravieţuitorii se cheamă „o ne-Julietă şi un ne-Romeo”; sublima „trestie gânditoare” a lui Pascal este numită, ironic, „trestia aia pansivă / cugetăreaţă”; celebrul vers bacovian „Aud materia plângând” devine în gura poetului postmodernist „Aud / materia mâncând; / mâncându-se pe sine”; din acceleratul Iaşi-Timişoara îl zăreşte pe Sfântul Ioan-Gură-de-Aur; dimineaţa îngerii duc la policlinică, în sticle de bere, „urină pentru analize”… Stăpânit de o dorinţă irepresibilă de a transforma viaţa, lecturile în text, într-o emanaţie de energii debordante, susţinute de un adevărat paroxism al contrapunerii prin asociere/disociere, Leo Butnaru lasă impresia că poate extrage poezie din orice. Se inspiră atât din lecturi, cât şi din mersul fetelor pe stradă, atât din dialogurile imaginare cu eroi medievali reanimaţi din cărţi şi tratate, cât şi din escapadele sale în Deltă, din călătoriile în Mongolia, la Paris ori Stockholm, în fine, din ceea ce vede şi simte chiar în momentul scrierii. Parafrazându-l, am putea spune că poemele sale includ „jungle de semnificaţii cu / îndoieli luxuriante / uneori dadaiste”, iar „animalele vorbirii” sale se află „într-o perpetuă hămesire”… Poetul însuşi emană o energie debordantă, indică un spirit dezinhibat, ludic. Mâinile şi picioarele sale muşchiuloase, ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice, trădează forţă şi vitalism, barba scurtă ca de satir înmuiată în prima cărunteţe pare să personifice ironia şi persiflarea, iar limba-i izvoditoare de calambururi şi şolticării verbale se află non-stop în regim de replică…

Leo Butnaru scrie cu o libertate uimitoare, cu o luciditate şi un exhibiţionism demne de un acrobat. De cele mai multe ori, textul conţine o demonstraţie filozofică, o idee existenţialistă, un paradox; descrierea lor se desfăşoară într-o succesiune concentrată, urmărindu-se încă de la început, cu o „perfidie” calculată şi vizionarism de păianjen, obţinerea unor poante, a unor sensuri ascunse, nebănuite de ochiul comun. Imaginaţia poetului aleargă ca o suveică printre cărţi, mituri, idei, întâmplări cotidiene, mecanismul asociativ-ludic funcţionează neîntrerupt, într-un regim al intertextualităţii şi al „diversiunilor” lingvistice. Cităm, spre exemplificare, o parabolă de mare anvergură ideatică, Ceasul cu corb: „Car, car! / într-un copac de corn stă corbul izolat greşit gramatical / între ghilimelele maro-închise de păstăi zornăitoare în / vântul îngheţat. // Car, car! / erupe hilar croncănitul toxic al ciudatului pirat care a / ajuns aproape simbol graţie graseatei invenţii EdgarPoetice / de tipul Marlboro (pardon: Nevermore!). // Niciodată! Nevermore! / strigă dimpreună cu aripatul pirat pasiunile / trecute în dragoste infimă, după care a rămas doar gol de / inimă, gol în piept de robot şi roboată ajunşi a se preface / că se poate trăi din teorie şi semiconductori gâdilaţi de / curent (absent, din considerente politico-economice). // Car, car! / calvar de suflete inexistente în EdgarPoetice jocuri de / ne-noroc ale amoroaselor giugiuleli înnobilate de fumul de / Marlboro (pardon: de „Nevermore!”). // Car, car! / strigă un ornic care, pentru anunţarea orelor imprecise, / nu are cuc, ci corb. // Car, car! / şi / Nevermore! – / din ceasul cu pirat aripat se dezghioacă în infinit / acest cucuit-corbuit răguşit, risipindu-se ca nişte aşchii de / neagră poveste. // Vânt îngheţat…”.

Leo Butnaru are şi tentaţia rostirii eliptice, a poemului gnomic, cu „cheie aforistică”, a stampelor picturale. Cum e şi firesc pentru un poet de factura sa, percepţiile naturiste sunt şi ele trecute prin filtre livreşti, mecanica asocierilor realizează o simbioză dintre elementul natural şi cel cultural, ca în acest Suspin: „Pornit-a ofensiva toamnei cu / tradiţionala-i mobilizare de cocori / aranjaţi precum / vâslaşii în antice galere / plutitoare spre vreo iluzorie Cartagină – urbe arată / urbe uitată. / Fiece bătaie de aripă-vâslă / e secvenţă de film dat cu încetinitorul…”.

Volumele din ultima perioadă (Identificare de adresă, 1999, Lamentaţia Semiramidei, 2000, Pe lângă ştreang, steag şi înger, 2003) se menţin în spiritul neoavangardismului optzecist şi al deconstrucţiei postmoderniste. Poemele sunt decupaje din marele text existenţial, în care se descifrează semnele acestui timp post-post-modern, iau forma unor cronici sentimentale sau a jurnalului de călătorie.

Despre ce (mai) scrie poetul?

Poetul (mai) scrie un Manifest P.P.-M. (abreviaturile însemnând post-post-modernism), în care ne anunţă că „literatura lumii e (încă) în viaţă: poeţii – cu Muza, prozatorii – cu Hurmuza, ceilalţi – cu Anton-zeu-adjunct-Pan”; stă cu ochii pe harta Europei, mirându-se cu perfidie: „Ce / densitate de ţări în Europa! Câte două / pe cap de locuitor”; face comentarii pe marginea recepţiilor oferite de ambasadele de la Chişinău, înjurând discret („în sinea mea”) „handi-capacitatea politicienilor basarabeni (de / la A la Z)” şi se mândreşte cu „limba încă ne-engleză a statului nostru”; îşi imaginează, metafizic, propriul botez petrecut în urmă cu trei milenii (ianuarie 249 î.Hr.); se întreabă, într-un soliloc tragicomic, „Ce mai faci Butnarule când / colega (hai renunţă la ghilimelele de ne-rigoare) / scrie că e udă între picioare şi / caută testiculele cuiva ca cu un / detector de mine?”; prezintă fragmente dintr-un mic jurnal de impresii de la Paris („În piaţa Bastiliei / ca o înşiruire de negaţii / un discurs etern” – superb!); scrie despre „un simpozion al poeteselor”, polemizează cu „fratele Fiodor Mihailovici D.” şi cu „Domnul Lucian Blaga”, reflectează cu ironie în „parnasul Bucegilor” despre „coincidenţa sonoră dintre cel mai popular prenume românesc şi / atomul zis Ion” etc., etc.

Poemele de acum sunt din ce în ce mai ironice şi dezinhibate şi au o vădită implicaţie existenţială şi istorică. Dacă în fazele anterioare demersul poetic oscila între orfic şi dionisiac, în aceste ultime volume orficul este dezlocuit în totalitate, poetul plasându-şi discursul, programatic şi exclusivist, între parametrii ludicului, absurdului şi demonicului postmodernist. Rezultă o poezie texistenţialistă, ce îşi adună substanţa exclusiv din fanteziile groteşti şi din ironie, din răstălmăcirea unor simboluri arhetipale şi, bineînţeles, din ingenioasele, nelipsitele „EdgarPoetice jocuri”. Leo Butnaru pare stăpânit definitiv de un demon al (auto)ironiei şi dezarticulării, al combinaţiilor asociative, ce amintesc de jocurile lui Nichita Stănescu şi de ludicul grotesc al optzeciştilor postmodernişti. Din fericire, acest liber joc mizând pe arta combinatorie şi intertextualitate (şi în aceasta vedem una din trăsăturile definitorii ale poeziei lui Leo Butnaru) nu degenerează în hazard sau colaj dadaist; poetul ştie să-şi canalizeze discursul într-o anume albie semantică, creând atmosferă, simulacre de raţionamente şi poante. Iată acest frumos poem construit pe laitmotivul unui celebru vers de Macedonski, pe care îl cităm în întregime ca model de intertextualitate: „În acest oraş tapetat cu / mizerabile afişe electorale de-a dreptul de stânga / chiar în centrul lui aud (mereu liber / auzul omului, nu?): privighetoarea cântă dar / liliacul totuşi n-a înflorit, maestre Macedonski (nu, nu / nu voi întreba ce-i cu epigrama aia contra / marelui suferind; pot să vă spun doar că / la Chişinău am cutezat a vă antologa în / colecţia „Poezii de duminică”). În / această urbe de-a dreptul tapetată cu / mizerabile afişe politice (vecinul meu Avraam zice: / Pe mine nu mă interesează circumciziile astea / electorale), în acest oraş cu plămânii dezbătuţi de / gorilele cluburilor de noapte / un strigăt poate avea multiple sensuri / ale durerii şi derutei. / Şi totuşi / chiar de se urlă, se strigă, se scrâşneşte din dinţi / cântă privighetorile, aceşti gnomi condensaţi ca / nişte ghicitori subţiindu-se în / silogisme muzicale, deşi / liliacul încă n-a înflorit. Printre ruladele filomelelor / aud sirena salvării poetului încă nenăscut ce / latră-urlă umbra lui Stănescu care venise aici / prin 1976. (De fapt, în acest oraş în care / poţi trilui sau urla / până şi surdomutul pre limba lui piere / ajungând un Ioan-fără-de-cap sau fără-de-trup şi / fără-de-ţară: creierii – pe tipsie / inima – pe undeva prin mărăcinii din suburbia / Schinoasa Mică, peste locul unei biserici demolate de / antihrişti.) / Şi totuşi veniţi. / Privighetoarea cântă; până la urmă / liliacul va înflori şi / vor cădea de acord tragediografii cu bucuriografii / uniţi de Ah-uri şi Of!-uri cu / minimă valoare lingvistică, dar fără de care / nedepline ar fi limba şi poezia română, unde / precum în inima mea / se poate întâmpla orice. / Şi chiar se întâmplă / pentru că, iată, privighetoarea cântă şi, deja / liliacul a prins a înflori în / acest oraş important din / Statele dez-unite ale României. Veniţi…”.

Leo Butnaru a deprins o tehnică pe care o exploatează cu înverşunare, fără a da semne de oboseală. Sapă în continuare în zona livrescului, îşi culege subiectele de peste tot, caută însuşiri poetice în lucrurile şi întâmplările cele mai derizorii, se mişcă absolut descătuşat pe scara DEX-ului, de la A la Z, cu o capacitate de invenţie verbală remarcabilă şi cu o insaţioasă plăcere de a strica vechile relaţii dintre cuvinte. Aflat într-o permanentă condiţie ludică, el nu poate trece senin peste niciun cuvânt fără a-i încerca disponibilităţile de derivare-criptogramare-combinare poetică. O spune el însuşi într-un poem: „În hermeneutica poetică / se poate întâmpla orice”. Astfel, pepsi-cola devine, la el, „sexy-cola”, curriculum vitae – „cu-cu-rri!-culum vitae”, darea de seamă – „eluci(darea) de seamă”, haz de necaz – „jaz de necaz”, Genghis-Han – „Genghis-Haim(ana)”; lângă frumoasa fără corp apare numaidecât „urâta fără corp”; în contrasens la „întoarcerea fiului risipitor” apare „întoarcerea fiului econom”; la „Schimbările Parisului” lui Bosquet scrie, în replică, „Statorniciile Parisului”; din filozoful Derrida scoate refrenul „derri-da-da”; din etcetera extrage în grabă „cetera”; îngerul este slab de înger, penaţii sunt peniţi etc., etc.

Volumul de sinteză Altul, acelaşi, seria „Biblioteca şcolarului” (Editura Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2003), ne oferă posibilitatea de a-l citi pe Leo Butnaru sincronic şi diacronic, în contextul literar de ieri şi de azi. Cartea relevă un discurs coerent, marcat de organicitate, a cărui fragmentaritate se află în deplină concordanţă stilistică, părţile aglutinându-se în cele din urmă într-un tot unitar, inconfundabil. Poezia din cele peste 300 de pagini – diversă, fragmentaristă, proteică – se pretează la o lectură unificatoare şi denotă coerenţă de stil şi viziune, ceea ce nu poate fi decât reconfortant pentru sensibilitatea artistică postmodernă.

Alchimist solitar, raţionalist şi ingenuu, cu o viziune filozofică asupra existenţei, hrănindu-se cu „iluzia necesară” a scrisului, extrăgându-şi poezia din minereuri lingvistice topite în creuzete livreşti, alternând cu aceeaşi potenţare între poet, prozator şi eseist, între publicist şi traducător (tălmăcirile din Velimir Hlebnikov, René Char, Ghennadi Ayghi sunt mostre de mare virtuozitate ale genului), Leo Butnaru este prin excelenţă un poet al texistenţei, fascinat deopotrivă de spiritul bibliotecii şi de realitatea „reală”, un remarcabil creator de valori artistice contemporane.