În numărul de astăzi (1.VII.2011) al cotidianului „Timpul" este publică replica la articolul meu „Amicus Mircea, sed magis amicus veritas”, inserat aici, pe blog. Textul respectiv Mircea V. Ciobanu mi l-a trimis şi mie, astfel că l-am publicat neamânat sub opiniile mele, dar am plasat şi o schiţă de răspuns, însă, din păcate, redacţia nu a preluat şi explicaţiile mele. Plus că, în acelaşi număr de ziar, textul meu apare doar (foarte!) parţial, tocmai trei sferturi din el fiind lăsate pe dinafară!... (Şi aici, bineînţeles, nu este implicat prietenul M.V.C. căruia - regret - în varianta iniţială a acestui segment de text - i-am făcut o nedreptate, pentru care mi-am cerut scuzele de rigoare).
* * *
Spre a face dreptate textului în cauză, reproduc sferturile omise din el (în caz contrar, titlul preluat de ziar de pe acest blog - I, Ci - sau - Y, Ch? -, dar care nu are sub el anume aceste repere, lăsate pe dinafară, e de-a dreptul deocheat!):
"Apoi colegul [Mircea V. Ciobanu] îşi etalează erudiţia care, de fapt, mai mult e supoziţie, scriind că – să vezi! – unui rus i-am articulat, româneşte, numele „Iarkevici” şi nu… Yarkevich, pentru că el, opinentul, ar fi dorit să-i subliniez(e) originea… sârbă! [„Am citit, în acest context, aplauzele lui Virgil Mihaiu pentru o traducere publicată în România literară (aplauze care confirmă vorbele mele despre valoarea traducerilor textelor bune, de data asta – chiar a unui text actual). Nu comentez traducerea, dar o obiecţie tehnică (importantă pentru acţiunea de culturalizare): Igor Iarkevici este, de fapt, Yarkevich (iar dacă vrem să accentuăm originea sârbă a numelui, atunci: Jarkevič)"].
* * *
Spre a face dreptate textului în cauză, reproduc sferturile omise din el (în caz contrar, titlul preluat de ziar de pe acest blog - I, Ci - sau - Y, Ch? -, dar care nu are sub el anume aceste repere, lăsate pe dinafară, e de-a dreptul deocheat!):
"Apoi colegul [Mircea V. Ciobanu] îşi etalează erudiţia care, de fapt, mai mult e supoziţie, scriind că – să vezi! – unui rus i-am articulat, româneşte, numele „Iarkevici” şi nu… Yarkevich, pentru că el, opinentul, ar fi dorit să-i subliniez(e) originea… sârbă! [„Am citit, în acest context, aplauzele lui Virgil Mihaiu pentru o traducere publicată în România literară (aplauze care confirmă vorbele mele despre valoarea traducerilor textelor bune, de data asta – chiar a unui text actual). Nu comentez traducerea, dar o obiecţie tehnică (importantă pentru acţiunea de culturalizare): Igor Iarkevici este, de fapt, Yarkevich (iar dacă vrem să accentuăm originea sârbă a numelui, atunci: Jarkevič)"].
Primo: eu nu am tradus un scriitor… sârb, pentru că Iarkevici e un scriitor rus – nu? – ca şi Lermontov-„scoţianul” (nu… Lermon), ca şi (C)Kantemir (Antioh) moldo-valahul. Secundo: în limba română „Y” nu are trecere în faţa lui „I”, când e vorba să se transcrie nume slave. Nici ch în faţa simplisimului ci (aici e prea de tot, colega!). Deci, cum ortografiem numele (lui) Iaroslav (şi a celui înţelept, kievean, şi a celui de rând)? Sau pe cel al oraşului Iaroslavl. (Pentru ambele cazuri, vezi „Dicţionar Enciclopedic”, Bucureşti, 1999, vol. III, p. 145.) Prietene Mircea V. Ciobanu, nu vei reuşi să mă (ne) convingi că, sub aspect structural, „Iar”-ul din Iarkevici e „altul” decât, acelaşi, slavon, din numele propriu Iaroslav sau cel din toponimicul Iaroslavl.
Alte exemple? În româneşte se ortografiază Babii Iar şi nu Babii Yar ( „65 de ani de la masacrul de la Babii Iar
În cazul de ar fi altfel, precum sugerează colegul, ar trebui să ortografiem şi pe la noi, dar şi prin dreapta Prutului – Yarovoi şi nu Iarovoi (Ion, Gheorghe, Petru…). Acelaşi lucru (în răspăr…) ar ieşi cu (I)Yarâghin, (I)Yarkov (vezi pe net: View Alexandre Iarkov's professional profile on LinkedIn. LinkedIn is the), Iaroşevici (nu cu ch la… coadă!), Iarmolaev, Iarki(i), Iarţev, Iarmolenko, Iaremciuk (şi nu Yaremchuk!), Iaremcea (nu cu…ch), Boiarski, Poluiarov… – cum s-ar spune – ≈∞ (aproape la infinit…), fără a se reuşi detronarea „I”-ului, „ci”-ului şi întronarea (…intonarea) după bunul plac a „Y”-ului şi „ch”-ului… Pentru că, dragă Mircea, presupunând, tu nu ai propus şi o altă regulă, explicită, credibilă, admisibilă întru ghilotinarea lui Iar şi ci şi încoronarea lui Yar şi ch… Deductiv: şi a lui sh în loc de ş, astfel că noi, românii, ar trebui să revedem sute de mii de texte, ca să „corectăm”, scriind: Pushkin în loc de Puşkin, Gorbachiov/ Goncharov în loc de Gorbaciov/ Gonciarov… Уж нет, приятель, нет!**
Prin urmare, fiind ceva mai flexibil în opţiuni, eu cred că nimeni nu ar face caz, dacă cineva ar ortografia: Yarkevici, Yar, Yarovoi, Yarkov etc. – în unele texte româneşti s-ar putea întâlni şi atare variante, chiar dacă cea recomandată, tradiţional, e cu Iar. Mai mult ca atât, nimeni nu ar trebui să impute cu aplomb că – băgaţi de seamă! – „abaterea” nu se cade trecută cu vederea, pentru că e – zici – „importantă pentru acţiunea de culturalizare”. Unde mai pui că, nemodest vorbind, eu dau texte (şi nu de ieri-azi) de dincolo de respectiva acţiune de primă treaptă de culturalizare, texte niţel superioare novicilor (sper ca aceştia să nu să supere, ci să „urce”, să zicem, spre ceva mai complicatul Velimir Hlebnikov).
Deci, nu ar fi un delict dacă am scrie (şi) cu „Y”, numai că, în principiu, consolidat, tradiţional deja, varianta propusă de Academia Română e cea cu „Iar”… Prin urmare, colegul şi opinentul meu ar trebui să-şi adreseze (su)poziţia (…convingerea?) şi „principialitatea” respectivei instituţii (a… instituţiilor), să vadă cum rămâne, totuşi, cu respingerea lui „y” şi „ch” şi „afecţiunea” pentru „i” şi „ci”, indicată, de altfel, şi de corectorul ortografic electronic. (Eu unul presupun că preferinţa vine şi din considerentul că pe i se poate pune punct… la timp şi instructiv). Punct.
P.S. Trebuie să recunosc că, gentil şi prevenitor precum este, colegul Mircea V. Ciobanu îmi trimisese prin poşta electronică textul la care mă refer, eu atrăgându-i atenţia doar la inexactităţile şi confuziile la care m-am referit şi aici. Autorul, însă, a ţinut morţiş să le scoată în lume, eu unul necunoscând motivul perseverenţei sale în eroare. Pentru că, mai recent (ne-am întâlnit la USM ), tot Mircea mi-a spus: „Nu este exclus că chiar ai putea avea dreptate”. Eu unul cred că chiar o am.
P.P.S. Nu m-am referit la opiniile colegului Mircea V. Ciobanu despre cartea mea de nuvele Ruleta românească – ele sunt bazate-inspirate pe/ de studiile, cultura, gustul, preferinţele sale. Ale altora ar putea fi altele (chiar au fost - scrise şi ele, chiar sunt), inclusiv ale mele care, bineînţeles, ţin de o altă formaţie, experienţă, mod de a-mi aplica vocaţia şi, poate, chiar viziunea. Astfel că aici m-am referit doar la lucruri care sau n-au fost argumentate prin exemple, sau bazate doar pe supoziţii, pe chef-moft personal, ceea ce ar deruta pe unii cititori mai puţin avizaţi, – eu unul sperând că astfel le-am putea elucida pe cât posibil mai obiectiv, inclusiv în lumina rigorilor academice sau a celor ce ţin doar de o anumită tradiţie".
* * *
Deci, dragă cititorule, aici, pe blog, ceva mai jos, poţi vedea textul integral meu şi pe cel al lui Mirecea V. Ciobanu căruia, aproape telegrafic, prin teze formulate succint, ţin să-i (re)răspund următoarele:
Este absurd să judeci traducerile sub aspect bucheristic, mot a mot-ist. Din elementarul motiv că limbile lumii sunt diferite ca structură. Traducătorul nu e cel ce foloseşte cămaşa de forţă, ci este cel care aprinde o torţă de la altă torţă, fără a garanta că lumina acestora, configuraţia flăcării, dacă vreţi, ar fi identice. (Dacă aş fi mai orgolios, aş pretinde că am dat un adagiu…)
Noi nu suntem chiar în situaţia japonezilor (inclusiv a celor ce traduc în ţara lui Basho) care, având în comunicare o ordine inversată a cuvintelor, se văd nevoiţi să-şi organizeze gândurile şi priorităţile în mod diferit decât noi, europenii. Dar totuşi, între limba română şi cea rusă există suficiente diferenţe care nu permit, în traducere, un fel de spegel im spegel (oglindă în oglindă) a originalului şi reflectării sale în una dintre aceste două limbi, lucru elementar, cunoscut fiecărui om familiarizat cât de cât cu istoria, teoria şi practica traducerii în plan universal. Altfel sus, implicaţia cuvintelor în limbi, ba şi în lumi diferite va fi diferită, nu? Pentru că, din păcate, fondurile lingvistice a două limbi nu sunt nicidecum similare şi nici nu pot fi armonizate într-un singur mod, cel al identităţii aproape sută la sută.
Prin urmare, traducând din poemele lui Velimir Hlebnikov (la el se referă opinentul meu) a trebuit să accept inevitabila stare de fapt, că nimănui nu-i este uşor să stabilească o echitate între a respecta posibile „similitudini”, „corectitudini” lingvistice şi de a păstra mesajul artistic, pe alocuri – în detrimentul celui eufonico-semantic. Tentativa de a crea şi în română eufonii hlebnikoviene ar conduce la imanente ambiguităţi şi decalaje faţă de mesajul ideatic-artistic al textului original. (Poate să încerce pe cont propriu acest moment însuşi M.V.C., dacă are anumite abilităţi de dragoman.) Prin urmare, arsenalul eufonic rusesc devine imposibil în limba română şi, deci, „inutil”, fiind trecut la inevitabila cotă parte de jertfă/ jertfe, la pierderi. Unde mai pui că poeţii români, spre deosebire de foarte mulţi colegi de-ai lor ruşi, nu au mizat şi nu mizează pe eufonii în mod special (cu foarte puţine excepţii, totuşi), nu îşi zic că – asta e! – în asociaţii, sugestii lingvistico-eufonice se află prea multă poezie. Pe când ruşii exploatează şi astăzi tehnica prozodică la nivel fonic, ceea ce nu-i „emoţionează” deloc pe traducătorii occidentali care, pur şi simplu, fac abstracţie de astfel de luciditate străină spiritului limbilor lor care preferă – de ce nu? – luciditatea. Plus că, astăzi, majoritatea traducătorilor occidentali transpun în limbile lor poezia clasică rusă, „îmbumbată” la toţi nasturii formei rigide, ritmate-rimate „perfect”, în vers liber, mai rar – în vers alb. Traducătorii români, însă, continuă să încerce a păstra valenţele acestei prozodii cât mai plenar posibil, de unde şi variantele, uneori atât de diferite, din unul şi acelaşi autor. A se vedea, spre exemplu, versiunile Esenin ale lui Stancu, Lesnea, Olteanu, Sorescu, Creţu etc., etc. – atât de diferite una de celelalte. Bineînţeles, toţi ei conştientizând, oricum ar da-o, totuşi se pierde ceva din original – asta e, vorba românului ce s-a născut poet şi, deopotrivă, traducător: Povestea lui?/ Hm!.../ Povestea mea –/ A mea,/ A ta/ Şi-a altora!...
Alt adevăr de abecedar: de cele mai multe ori, poezia depăşeşte cu greu frontierele naţionale în deplina ei naturaleţe, în special cea stilizată, „estetiza(n)tă” cu bună ştiinţă şi în concordanţă cu limba în care e plăsmuită. În ce mă priveşte, renunţând la posibile eufonii forţate în limba română, am optat pe simţul perspectivei artistice a traducerii, necrezând că un cititor român ar pune mare preţ pe oarece nuanţă gen „день его – Тургенева” care mie nu mi s-a părut, cum exagerat i se pare colegului, o bijuterie. (Uite, am dat o asonanţă interioară: „care mie” – „bijuterie”… Ei şi?)
Bineînţeles, nu putem face complet abstracţie de dezideratul (potolit) că, într-un anumit grad, trebuie să ţinem cont de ceea ce s-ar numi stil naţional nu doar sub aspect psiho-etnic, ci, dimpreună cu acesta, şi sub aspect lingvistic, artistic (poetic). Concomitent însă, nu poţi să nu-ţi dai seama că diferenţele culturale au dus la concluzia inevitabilă (dacă nu pentru toţi acceptabilă, din varii motive sau intenţii personale) că în diferite contexte, inclusiv cele lingvistice şi artistice, valorile sunt relative, motivate de o anumită formă de spirit naţional care admite că însuşi Universul este înţeles diferit de la un popor la altul, dar mite poezia. Cu alte cuvinte, în traducere echivalenţa va fi totdeauna o lipsă de… echivalenţă (de deplinătate), deoarece transpunerea dintr-o limbă în alta a elementelor unor structuri eteroglote presupune să se pornească de la invariantele dintr-o anumită limbă, pentru a li se căuta formele funcţionale (mai multe posibile), în cazul nostru – artistice, de prezenţă a lor în altă limbă.
Astfel că, volens nolens, traducătorul conştientizează problema diferenţelor în toată amploarea ei, dar şi pe segmente aparte, inclusiv cel în aria căruia acţionează el însuşi, traducătorul, ţinând cont de Weltanschauung-ul (viziunea) autorului străin din care românizează texte în tendinţa de a atinge un cât mai mare grad de comunicare cu cei cărora li se adresează traducerea sa, în măsura în care mentalităţile şi posibilităţile noastre diferite permit aşa ceva. Inclusiv, nu poate să nu conştientizeze diferenţa de valori funcţionale şi posibilităţi sintagmatice a celor două limbi în care este implicat ca receptor şi co-creator. Iar dacă posibilităţi sintagmatice e spus „strict gramatical”, dincolo de ele, sau poate ca un halou al lor, apar formele metaforice, eufonice, să zic, şi ele supuse imanent posibilităţii sau imposibilităţii de stabilire a echivalenţelor nu doar în traducere, ci şi în mentalitatea, în modul de recepţie culturală, artistică a unui popor.
Ca să recurg la un exemplu, de asemenea elementar (de abecedar, ziceam), să ne amintim că există patru forme de participii ruseşti cărora limba română le „contrapune” doar una singură, iată de ce expresia frazeologică poate propune, în anumite cazuri, echivalenţe plauzibile, ceea ce cred că mi s-a întâmplat mie în românizare unor texte hlebnikoviene (puţine, totuşi, în comparaţie cu cele de o structură mai explicită de, pur şi simplu, vers liber, mult mai uşor de adus în spaţiul nostru lingvistic). Adică, în paza participiilor ruşii pot „eufoniza” (…euforiza) împătrit mai abitir ca românii! De unde şi concluzia că asimetriile sunt inevitabile în relaţiile transformaţionale text original – text tradus.
Asta e cu fondurile lingvistice, dar şi cu posibilităţile prozodice contrastive şi cu unele probleme de morfosintaxă uneori de nedepăşit, ci doar posibil de aproximat prin variante-parafraze. În procesul traducerii eu (tu, el) nu apelez (nu apelaţi), selectiv, decât la una din posibilităţile de conversie care ţi se par ţie, ca traducător, mai acceptabilă. E un rezultat ce ţine, bineînţeles, de preferinţele subiective ale traducătorului. Ale altora au dreptul să fie altele, ceea ce însă nu cred că trebuie să pretindă că sunt „definitive”, în ultimă instanţă.
Cine nu vrea să se împace cu atare situaţie generală în satul nostru global, Terra, nu are decât să viseze în continuare la echivalenţe ideale – atare îndeletnicire mie unuia părându-mi-se un gen… SF! caracteristic bietului om căruia nu-i stau, totuşi, toate în puteri. Punct. Ca să nu mergem mai departe în subiect, ajungând la hăţişurile lingvisticii contrastive întru evidenţierea diferenţelor şi analogiile dintre unele limbi neînrudite. Să rămânem, uşor resemnaţi, la inevitabilitatea dihotomică a comunităţii valorilor perfectiv-imperfective…
Leo Butnaru
