Apărarea Poeziei!

           

        l.b. - Delicatul coleg şi prieten Vasile Gogea mi-a cerut permisiunea să… apărăm împreună poezia Marinei Ţvetaeva, care are nenorocul de interpretări ilare în româneşte: mi-a cerut permisiunea să preia pe blogul său texul „Search!” – traduttore, traditore!”, inserat de mine aici, pe pista blog-ului, ceva mai jos.

           Şi de data aceasta prietenul comiliton pentru adevăr, inclusiv cel artistic, a excelat prin intuiţia sa deosebită, graţie căreia, iată, s-a pus la cale, de la sine, o adevărată conferinţă despre arta traducerii. Îi mulţumesc lui şi colegilor care au intervenit şi intervin, atât de competent, dar şi de… ardent, întru apărarea Poeziei, a trecerii ei peste fruntarii – spre inimi şi  „aclimatizării” ei în spaţiile altor sensibilităţi.

               Reproduc câteva din ecouri:

                Culai:

Traducţiunile sunt operaţii plastice de mare fineţe; dacă nu, dau roade amare.
         Mi se pare că dl Leo m-a atenţionat asupra unor inadvertenţe din discursul austrului UEparlamentar, tradus anapoda în franceză, ceva timp în urmă. Şi, chiar de n-a fost d-sa, sunt total de acord cu atitudinea-i, despre cum “te azvârli” în traducere: nu ca un sinucigaş în bulboană, ci ca un acrobat eminent : de la trambulină, cea mai înaltă !
         Diploma sau atestatul (sau ageamiulâcul) de traductor pot avea relevanţă în – cel mult – actele notariale sau (poate, dar nu-s de tot sigur!) unele articole ştiinţifice cu limbaj standard.
          Cu literatura, cu discursul retoric stăm altfel… Sunt armii de interpreţi ai uneia şi aceleaşi compoziţii. Unii, egalând autorul, ba chiar mai mult îndrăznesc… Dar, Vai de cei ce falsează… Mai bine şi-ar opera simţul melodic al urechii… trădătoare.”

Vasile Gogea:

Cu totul de acord cu Dumneavoastra: fara o “ureche absoluta”, ca in muzica, nici in poezie nu poti “interpreta” cu adevarat o “partitura”, poti, eventual, s-o… “solfegiezi”!

Culai:

Încercând să las un salut pe situl dlui Butnaru, n-am izbutit… Cel puţin, nu imediat vizibil, ca aici… N-am spus mare lucru, dar un cuvânt bun merită să nu se piardă-n eterul internaut. De aceea, profit de această, mai sigură cale: “Mă bucur să vă fi cunoscut prin medierea “bloggistică” a dlui Vasile Gogea.
Are dreptate să vă aprecieze!”

Ştefan Doru Dăncuş:

Acum am pus şi pe site-ul SINGUR-ului un comunicat al domnului Butnaru…Adica, aici:

http://www.revistasingur.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=4436:comunicat-de-pres&catid=56:altele&Itemid=105
(Mi-am permis sa dau eu – V.G. – si link-ul direct, draga Doru. Dupa cum vezi, fac si “cenzura prin adaugare”!)

InimaRea:

Da, mişcătoare pledoarie pentru Poezie! Prea plecate mulţumiri, maestre! Nu doar nepoeţii comit traduceri aproximative, omorînd artisticul slovei. Îmi amintesc de o superbie a lui Romică Vulpescu, traducător – şi el, “mai ales el” – al lui Villon.La faimoasa “Mais ou sont les neiges d’antan”, exista – înainte de traducerea sa – varianta “Dar unde sînt zăpezile de-altădată’”. Vulpescu vine cu “Dar unde sînt zăpezile de-anţărţ”, explicîndu-ne că arhaismul nostru se potriveşte medievalismului poeziei franceze. Trebuie precizat că din dragoste de limba română arhaiza Romică în draci. Atîta doar că “anţărţ” era, etimologic – “acu’ trei ani”, dacă tot era să arhaizăm. Şi că prin generoasă licenţă putea fi luat ca “de demult”, şi doar graţie evoluţiei sale contemporane, care uşurase cuvîntul de semnificaţia etimologică. Deci, nu un arhaism mai era acolo ci un termen impropriu folosit în ideea arhaizantă, dar a cărui folosire se justifica prin chiar uzualul contemporan – dreptu-i, nu chiar răspîndit, cam cult, să zicem. Nemaivorbind despre inefabilul lui “anţărţ” – cum mai poetic rar găseşti. Dacă un erudit şi calofil ca RV putea comite – adevărat că din firea-i prea avîntată, mai curînd – oarece confuzii, apoi ce-i de mirare că neerudiţi necalofili traduc “electronic”? Şi-acum, ce-ar fi de făcut pentru salvarea scoruşului Ţvetaevei? Publicarea unei traduceri “adevărate”, nu? Pînă la urmă, pasionatul de poezie va şti să aleagă, numai să aibă de unde.

Vasile Gogea:

Interesanta completare! Desigur, solutia e sa avem cit mai multe (dar bune!) traduceri ale aceluiasi autor sau text. Cum, de pilda, Faustul goethe-an, in “lectura” lui Blaga, dar si a lui Doinas.

Gheorghe Iosif:

Subscriu celor transmise de dl Culai domnului Leo Butnaru si-ti multumesc dle Gogea pentru semnalarea articolului. Regret ca cititorii blogului domniei tale nu pot posta si imagini, dar am sa-ti trimit pe mail o fotografie realizata ieri, in apropierea Manastirii Tismana. Am “descoperit” casa in care George Cosbuc a tradus “Divina Comedie” a lui Dante. Intr-un peisaj deosebit de frumos, am gasit o constructie adusa la “standardele” actuale, de consum occidental (cica), felul de manelism (nemtit, nu turcit) care se manifesta in varii forme de cultura si civilizatie, omaorand cu seninatate si autsuficienta autenticul, profundul, esentialul pana la urma. (O fi genul de traduceri semnalat atins de “geniul” manelei in domeniu?)
Voi trimite si fotografii de la targul de carte de la Brasov, ca sa-mi ramai pe vecie dator cu un autograf, preagrabitule autor.

Marin Slujeru:

Captivant articol-studiu! Mi-a amintit de A.I. Deleanu (“Doamna brună din sonete”) sau de articolele inchinate de Vasile Sav “Catârilor domnului Vladutescu” etc., in Vatra…

Vasile Gogea:

Tari referinte mai dai, frate! Schakespeare si Sf.Augustin! Poate ca sunt chiar potrivite: Marina Tvetaeva are si putin geniu schekespeare-ian, si putina sfintenie augustiniana. Iata de ce, n-ar trebui sa-i mai torturam si umbra!

Ion Ionescu:

Frumoasa aceasta solidaritate intre doi scriitori romani aflati de o parte si de alta nu numai a Prutului, dar si a Carpatilor, pentru apararea “umbrei” poetice a unei mari scriitoare ruse!

Imi vine in minte o alta traducere… tradatoare, “reusita”, daca nu ma insel, chiar de un cadru didactic universitar. Nefericitul tradusese “Concilio de Trento” (un conciliu al Bisericii Romano Catolice, convocat in orasul liber Trento, din nordul Italiei, intre anii 1545 si 1563, la care s-au stabilit principiile de baza ale Contrareformei, ca raspuns la Reforma protestanta), prin “conciliul celor treizeci”! E bine sa corectam ceea ce, prin traducere grabita sau neprofesionala, poate sluti memoria unui autor sau a unei opere. Felicitari d-le Butnaru, toata admiratia!

Culai:

Aş îndrăzni să susţin că în ambele limbi (indiferent care-i sursă, care-i ţintă) e bine să ajungi să te simţi ca peştele-n apa propice… Altfel, mai bine-i doar să citeşti pentru tine, iar nu să traduci. Iar, la un vers (nu o strofă!), poţi ajunge să lucrezi şi o lună… să nu izbuteşti, ca într-o dimineaţă să îţi sară scânteia.

În ce priveşte traducerile din Esenin, indiscutabil, sunt de partea tipografului şi autodidactului George Lesnea. Şi el un mare poet şi hoinar. Unii îl suspectau… Să fi fost doar invidia?… E bine, că măcar aşa, se mai pomeneşte de dânsul. Că, uite: nici Pillat, ori Cerna, nici Philippide (cred c-am scris bine), nici Codreanu (alt subtil francofil) nici alţii, ctitori de lirică sursă în rostirea noastră, azi parcă nici n-ar fi existat…

Ovidiu Pecican:

Leo, ca de obicei, e la inaltime. Felicitari, Vasile, ca, impreuna cu el, ne mai dai sansa de a pricepe un pic subtilitatile poeziei ruse.
… Si o intrebare pentru Leo, poate o va citi si raspunde: avem vreo editie de acuratete din Tzvetaeva in romana? Stiu doar volumul de pe vremuri, din BPT, si cel editat de Ideea Europeana, dar astea sunt cu prozele poetei.
(Dar pe Esenin, Lesnea sau Stancu il traduce mai bine?)

 Gheorghe Iosif:

Referitor la Esenin – daca tot a fost amintit – cum vi se par traducerile lui Baconsky, din “Panorama poeziei universale contemporane”?

Leo Butnaru:

Dragă Ovidiu Pecican, posibil cât de curând să apară un volum de poeme românizate ale Marinei Ţvetaeva (ştiu doar că a şi trecut Prutul…). În ce priveşte traducerile din Esenin, într-un studiu despre „împământenirea” în Basarabia a poeziei universale pe durata a 100 de ani (secolul trecut), am şi următoarele consideraţii: „…lingvostilistica, în modul în care e aplicată, particularizea­ză traducătorul, îl face recognoscibil, încît nu e complicat să deose­beşti traducerile din Serghei Esenin ale lui George Lesnea de cele ale lui Zaharia Stancu. Şi, găsesc de cuviinţă să adaug, de cele ale lui Igor Creţu care, o subliniez din capul locului, chiar faţă de cele semnate de reputatul poet-traducător Ioanichie Olteanu, nu o sin­gură dată par mult mai... eseniene. Ca argument, să ne referim la finalul celebrului poem Cîntul căţelei.

Privea ceru-n neştire,

Scheunînd amar

în timp ce luna subţire

Se pitea după-o culme-n hotar.

Umilă, smerită, parcă datoare,

Cînd unul, altul o mai lovea,

 Aştri blînzi, pîlpîiau prin ninsoare

Ochii ei de căţea.

(Trad. I. Olteanu)

Ea sta aşa în neştire,

Cu ochii în cer scîncea,

 Iar luna scădea subţire

Şi se topea în vîlcea.

Şi surd, ca pietrele grele,

Zvîrlite de haz în ea,

 S-au prelins din ochii căţelei

Stele de aur în nea.

(Trad. I. Creţu)

Precum se poate observa, Creţu cîştigă printr-o mai adecvată respectare a rigorilor textului original, fără a pierde din plasticitatea lui stilistică şi din fiorul liric inconfundabil. Din acest unghi de apre­ciere, să se compare şi un alt poem, Vulpea, cînd Ioanichie Oltea­nu e depăşit fără drept de apel.

Jarul cozii îi căzu ca-n spuză,

Mirosea a lut şi a polei.

Cu un iz de morcov scopt în buză

 Sîngele mustea prin colţii ei.

(Trad. I. Creţu)

Pe cînd versiunea lui I. Olteanu e oarecum logoreică, deose­bitoare de original prin piciorul de vers prea amplu, căzut în ver­bozitate:

Coada galbenă-n viscol ca o flacără i-a căzut.

Are pe buze un gust de morcov putred şi sare.

Mirosea a chiciură şi-a pîrlitură de lut,

Iar botul rînjit picură sînge nu prea tare.

E aici un Esenin cam... narativ, cam vorbăreţ... Eu unul dau preferinţă traducerilor lui I. Creţu, fără a exclude gradul de su­biectivism, mai mare sau mai mic, ce ne caracterizează pe fiecare în parte, şi mereu – oarecum... altfel, în nuanţe şi variaţii dife­rite, fapt confirmat, să zicem, şi în cazul elaborării Antologiei de poezie rusă („Minerva", 1987) în care Tatiana Nicolescu, la ca­pitolul Esenin, i-a acordat toată încrederea lui I. Olteanu, nedreptăţindu-1, cred, pe celebrul traducător George Lesnea, care a dat interpretări superioare celor incluse în respectiva selecţie din BPT”.