O INVITAŢIE LA NEPTUN

Primesc următoarea invitaţie:

Stimate domnule Leo Butnaru,

Numele meu este Ozana Cucu-Oancea, sunt fiica scriitorului Nelu Oancea şi vă scriu în legătura cu un proiect editorial legat de Casa Scriitorilor de la Neptun.

Anul acesta se împlinesc 40 de ani de la înfiinţarea Casei Scriitorilor "Zaharia Stancu", loc unde mi-am petrecut aproape toate verile de când m-am născut şi până astăzi. Având acordul şi sprijinul moral şi logistic al USR, am demarat luna aceasta proiectul de realizare a unei monografii a Casei Scriitorilor de la Neptun.

Aş dori să invit la acest volum monografic şi scriitori basarabeni, care au frecventat de-a lungul timpului (bănuiesc ca după 1990) Casa Scriitorilor "Z. Stancu". Am astfel marea rugăminte de a mă îndruma spre cei care credeţi că mi-ar putea împărtăşi "povestea" lor legata de Vila Scriitorilor de la Neptun.

Monografia va viza, pe de-o parte, reconstruirea "istoriei obiective" a vilei, iar pe de altă parte, reconstruirea "istoriei subiective", desprinsă din amintirile (poveştile!) celor care au frecventat acest loc înainte şi după 1989 (şi este vorba atât de scriitori, cât şi de copii sau de nepoţi de scriitori, de soţii/soţi ai acestora, dar şi de alte persoane, pictori, actori etc. care au avut ocazia sa cunoască Casa Scriitorilor de la Neptun şi ale căror impresii şi amintiri vor întregi imaginea acestui loc). Obiectivul ultim al monografiei va fi cel de a evidenţia rolul pe care l-a jucat Casa Scriitorilor "Z. Stancu" în cei 40 de ani de existenţă pentru comunitatea scriitorilor români (pe diferite dimensiuni: creaţie, odihnă, socializare etc.)

Iată şi un ghid cu totul orientativ care ar putea fi luat în calcul în construirea "povestii":

 – perioada în care aţi frecventat Casa Scriitorilor „Zaharia Stancu”;

 – primul/cel mai recent contact cu vila (prima/cea mai recentă vacanţă acolo);

 – descrierea locului şi a ritualurilor specifice vacanţei acolo (eventual o tratare cronologică, cu accent pe „atunci” – înainte de 1989 – şi „acum” – după 1989);

 – enumerarea eventualelor creaţii literare realizate (fie şi în parte) sau inspirate de vacanţa la vila;

 – relatarea unor „momente memorabile” (întâmplări, întâlniri, trăiri semnificative);

Nu există o dimensiune fixă pentru texte, dar este de preferat ca ele să nu depăşească 7 pagini. Ideal ar fi ca până cel târziu la finele lunii martie să pot strânge textele necesare reconstruirii istoriei subiective a Casei Scriitorilor "Z. Stancu", pentru a putea definitiva volumul în timp util, astfel încât să apară în acest an aniversar (eh, ideala ar fi fost o lansare chiar la Neptun, fie şi în Septembrie).

Numai bine,

Ozana Cucu-Oancea.

Prin urmare, îmi aduc şi eu modesta contribuţie la demararea proiectului, care îmi pare foarte interesant, readresând această invitaţie colegilor pe care dna Ozana (…crengiană) nu a izbutit să-i contacteze din motivul că nu le cunoaşte adresele. Mă gândesc cu dragoste şi recunoştinţă şi la tatăl domniei sale, regretatul coleg şi prieten Nelu Oancea, care mi-a îngrijit şi publicat la Editura „Eminescu”, unde a fost director, antologia de poeme „Iluzia necesară” (1998).

Concomitent, (re)public  (pentru că sunt din… (Re)publica Moldova…) aici unele texte care mi s-au întâmplat pe când eram chiar la Neptun, la „Vila Stancu”, sau când, în Interriverania prutonistreană, la Chişinău, eram doar cu gândul dus într-acolo, .

leo butnaru

POEME ŞI POEŢI ŢINÂNDU-SE DE MÂNĂ

                                               La nouă dimineaţa,

                                                               e Arctica.

                                                                              (Sylvia Plath)

                       

La unul din poli

pe catedrale de gheţari

unde se află Vaticanul pinguinilor imperiali

papalitatea păpătorilor de heringi argintii-albaştri

acolo mi s-a întâmplat un poem laconic încât

poate fi reprodus şi aici –

(pe creasta unui nor – semiluna

ca o focă de foc

pe vârful aisbergului din tărâmurile unde

exoticele noastre dorinţe

se întretaie cu recea

realitate) – de fapt trecuta şi prezenta zămislire

întâmplându-mi-se la Neptun în dreptul Vilei Stancu unde

marea poartă botniţă şi zăbală de stabilopozi caraghioşi

întinzându-şi pe ţărm balele melanjului de spumă

alge şi meduze lentiloforme

lunecoase simpatico-greţoase

uneori îngogoşate în placente de petrol

suprapuse şi supraexpuse ca năzdrăvăniile din textele

zise dadaist-suprarealiste

comentate de veleitari cu ochii încercănaţi

împupilaţi ca un ombilic dedublat al oboselii şi posibil

începutului bolii de rinichi

şi atunci şi acum mirându-mă cum iată

toatele se leagă în lumea aceasta dacă

liantul este reţeaua liberală a poeziei în care

sensurile circulă în toate sensurile

până fireşte se întâmplă accidentul finalului de poem

sau poate de poet precum în cazul Sylviei Plath care

în rochie albă cu trenă lungă de tul transparent

e mireasa ce zboară peste catedralele gheţarilor

eu unul având impresia că bărbatul ce o ţine de braţ

(exact: ca într-o pictură de Chagall)

e unul din viitorii poeţi români sinucigaşi

                                                                                ambii

cu picioarele gracile plutind deasupra stranelor

altarelor reci precum scria

condrumeaţa sau poate chiar iubita colegului nostru care

în loc să traverseze Styxul traversează

Oceanul Îngheţat de Nord.

18 august 2002

                 (Cetatea nu e gata de război, 2003)            

DIN VACANŢELE DE LA NEPTUN

Conştient că din partea Cuiva mitul n-ar fi decât o

atitudine politicoasă – dar cu un incert subtext indiferent

la sensul gratuităţii existenţei umane (...creatoare...)

nici eu nu sunt din cei ce ar renunţa la fascinanta poveste (totuşi)

ba invocându-l pe Orfeu craiul purtător de liră ba

comunicând via Internet cu Zeus cârmaciul Olimpului ba

la Neptun în preajma Vilei Stancu dându-i bineţe lui Octavian Paler sau

lui Hermes ce se plimbă pe ţărm prin spuma valurilor ce-i înfloreşte

aripile de la glezne îngreuindu-i-le –

                                                             în timp ce inşii goi ce fac plajă

colegii ceva mai tineri i se plâng de lipsa căilor de acces către zei sau

– fie! – barem către muzele lehuze ce au

trandafiri în loc de viscere şi un ironic zâmbet pe buze

(ceva mai departe – un segment de mare căruia i s-a pus botniţă de

stabilopozi (sau... stabilo-plozi?)); adică acolo

printre muze şi hurmuze în preajma Vilei Stancu

se manifestă necesitatea exprimării încât vară de vară

pe parcursul a câtorva amiezi cineva e aproape fericit

nici pe departe gândindu-se că i s-ar putea întâmpla ca

ultimul vers sau cel din urmă poem să-l trăiască fatal într-o

maşină a Salvării care nu va mai avea rost să ajungă la destinaţie

în urmă în exterior rămânând umanitatea debusolată

şi busola deumanizată şi filmul vechi în care aleargă

cele dintâi locomotive cu panaşuri de fum fluierător în

marginea în gingia de arină a pustiului ce îşi aduce până

în preajma metropolelor sfincşii itineranţi ai dunelor în măciniş

(pustiul ce uimeşte şi umileşte cu fascinaţia second hand a mirajelor

şi cu rumoarea nisipurilor – ziceam – dislocate...)...

...astfel că prietene tu Don Herodot al bătăliilor pe tabla de şah

nu-mi mai spune că nu ai încredere în supra(i)realism de parcă

realitatea ne-ar oferi mai multe premise pentru a ne încrede ei...

7.IV.2003

(Sfinxul itinerant, 2004)

ÎN PREAJMA VILEI STANCU

totul palpită

zodiacul îşi roteşte hora greco-superstiţioasă

lentă ca începutul de Sirtakis

de pe pământ ridicându-se, roua

mai adăstă sub reversul frunzişului

sub venele rămurişului, puţin

dar parcă prelungind totuşi ceva – o

durată, o stare, un hazard de prospeţime

năvoade cu nimic sau, poate

cu lumină; mirt pe fruntea sfârâitoare a

după-amiezii; restricţia pauzei de prânz

închide difuzoarele; răscopt

câte un fruct încearcă să zâmbească a râde

câte o libelulă năucă se loveşte de lentilele

ochelarilor de soare

peşti zburători poposesc pe binoclul căpitanului

Olandezului zburător

e timpul intens, condensat al traiectoriilor

peste care strigă muezinii Balcanilor

în paralelismul religiilor guralive

mi-i dor de Balcic şi re-

compun pe nisip harta într-un chip pur geometric

dând din cap a nu cu gestul de da al bulgarilor

un interpret de folclor apăsându-şi peruca pe che-

lie (sună aproape italieneşte: che-

lie...) când înoată prin golfuleţul ocrotit de stabilopozi stu-

pizi, ţinând – cântăreţul – capul ridicat precum

reptilele mezozoicului

şi cârlionţii artificiali îi scapătă peste ochi

sub paravane de plajă – picioare ridicându-se pe rând

în presupusa artă a nudismului

indivizi ce aduc a borne ruginii

sau, din contră, a stâlpi de sare; talie medie, €uro-

peană; realismul plajei nudiştilor

lipsă de tentaţii, ca şi cum vara e

anotimpul emasculaţiei parţiale a populaţiei

ioc stele şi căluţi de mare

ce se mai află doar prin enciclopedii, dicţionare

prin CD-urile entropiei exoticului, dar

şi derizoriului

printre risipirea de nervi a algelor – pescăruşi

cu aripi de tuş ţipă ceva din procesul intentat lui Bau-

delaire

încerc să-mi reamintesc ermetisme/ barbisme

întru a mă convinge că am foarte puţin în comun cu papa-

galii – aversiunea faţă de mulţime; ies din provizoria criptă a

nisipişului, dându-vă astfel, sper (naivul!), o veste oarecum opti-

mistă în această viaţă de permanentă murire prin(tre) nisipăriile uni-

versului-(şi)-versului)... À  bientôt!

20 iunie 2003

(Sfinxul itinerant, 2004)

Scările ce duc de la "Vila Stancu" - la mare