Leo BUTNARU
EXIL – EXIL INTERIOR – EXIL ÎN PROPRIA LIMBĂ
(Contrafort, Nr. 5-6 2011)
În eseul Avatarii lui Ovidiu, Laurenţiu Ulici dădea o listă de noţiuni ce ar trimite, mai mult sau mai puţin, spre termenul „exil”, şi anume: fugă, fugărire, sancţiune, opţiune, aventură, destin, salvare, terapie, revanşa, refuz, revoltă, regăsire, motive politice-economice-personale-psihologice, dor de ducă, lehamite, întâmplare, frică, curaj, soluţie, lipsă de soluţie, – ca să încheie cu exclamaţia: „Asta e! Exilul ca fenomen.”
Astfel, e de înţeles cât de sumari, de fugari-fugitivi pot fi cei puşi în situaţia de a spune ceva despre literatura fără frontiere? – exil – exil interior – exil în propria limbă în doar 10 minute. Să sperăm însă că toţi cei care vorbim aici în această situaţie de ne-deplinătate, de rezumat ne vom completa reciproc, pentru ca, în fine, să se contureze o imagine, dar mai important – o idee, câteva idei esenţiale ce ar fi de suport temei în discuţie.
Până în august 1991, eu, cel care vi se confesează acum, eram unul dintre scriitorii care vieţuia, parcă, în două ţări concomitent: în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi în Uniunea Sovietică, imperiu bolşevic care o înglobase, forţat, pe prima şi încă pe alte 13 aşa-zise republici-surori (Rusia nu intră în ecuaţie, ea avea statutul de acaparatoare, înglobatoare). Şi aceste republici erau declarate, obligatoriu – „înfloritoare”! Împreună cu republica moldovenească socialistă, cu cetăţile ei de la Nistru, eu mă simţeam ca în burta nesăţiosului moloh în care ne încarcerase Molo(h)tov, ca să amintesc de cinicul pact Ribentrop-Molotov care a împărţit Europa; a secţionat cu cruzime popoarele, limbile ce se vorbea în ea, făcând-o de omanieră aberantă, de o convenţionalitate criminală, exact în spiritul anticului dicton sfidător: Divede et impera. În consecinţă, şi Moldova Estică, numită şi Basarabia, a fost ruptă din trupul integru al României şi din firescul unei existenţe socio-culturale, lingvistice româneşti. Deci, dacă e să vorbim de exilul în propria limbă, eu eram printre cei… expatriaţi din propria-mi limbă, aşa cum limba în care scriam, româna (numită însă moldovenească de politicienii comunismului mincinos) era oprimată, ostracizată, trunchiată, mereu constrânsă în spaţii şi sensuri de comunicare, împinsă spre… necomunicare! Trăind ca şi cum în… propriile ţări, republica şi uniunea, ambele socialiste, eu, dimpreună cu conaţionalii mei, eram izgoniţi din ceea ce Nichita Stănescu numea „Patria mea este limba română”, într-o sintagmă-parafrază pe care, cu mai mulţi ani până la el, Albert Camus o rostise adecvat situaţiei sale: „Ma patrie, c’est la langue française.” Adică, parcă ne-exilat de facto şi de iure din ţară/ din ţări, eu, cetăţeanul, scriitorul eram alungat, exilat din propria sa limbă. De unde şi paradoxul care ar putea să vă trezească zâmbetul: eu eram omul care ar fi vrut să emigreze dintr-o ţară comunistă într-o altă ţară… comunistă! Visam să ajung în ţara-patrie în care patria mea, limba română, se afla în libertatea ei sau, să zicem, într-o mult mai mare libertate decât în Basarabia: visam să emigrez în România… Ar fi fost parcă un „exil” (aici pun ghilimelele de rigoare) al revenirii la normalitate, un exil al … repatrierii. Inclusiv în patria mea care e limba română, nu? Pentru că observa Ion Vianu: „Ca scriitor, ori eşti cu limba legată, ori legat de limba”.
Dar nu se putea emigra din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în Republica Socialistă România. Nouă, basarabenilor, ne erau interzise până şi simplele vizite în dreapta Prutului… Prin urmare, eu mă aflam într-un spaţiu statal totalitar din care exilul era interzis până şi în ţările „vecine şi prietene”, cele din lagărul socialist şi din fiorosul Pact de la Varşovia. Ca să nu mai vorbim de exilul în Occident. Pentru că, dacă exilul ar fi fost tolerat, URSS ar fi fost ţara unui exod fabulos! Un lucru şi mai curios, dar de asemenea dramatic, se întâmpla cu unii scriitori din Uniunea Sovietică ce emigrau dintr-o republică sovietică socialistă în altă republică sovietică socialistă! Spre exemplu, cel ce avea să ajungă un eminent scriitor, tânărul poet Leons Briedis, pe când era student, a fost exmatriculat din Universitatea din Riga, Letonia, ca element antisovietic şi el îşi caută refugiu în Moldova (republică sovietică socialistă şi ea), de unde, însă, în 1974 este expulzat, deoarece a refuzat să colaboreze cu KGB-ul („În caz contrar, trebuia să vă denunţ pe voi toţi”, mi-a scris Leons.). Ba chiar, mai târziu, pe când frecventa cursurile institutului de literatură „Gorki”, Briedis a fost „rugat” să plece şi din Moscova, pentru aceeaşi poziţie în răspăr cu puterea oficială. Şi iată finalul de răvaş de la prietenul leton: „Am avut neplăceri şi cu securitatea română din cauza legăturilor mele cu Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş, Norman Manea şi aşa mai departe...” Ce ar mai fi de comentat?...
Dar să ne oprim mai pe îndelete la sintagma „exilul interior”, „exilul de acasă” ce se referea la viaţa şi activitatea scriitorilor care cădeau sub interdicţia cenzurii. Într-o anumită măsură, un atare exil l-am încercat şi eu personal. Pe 9 septembrie 1976 (ţin minte, de… Ziua Republicii Populare Bulgare, – precum indica, grijuliu-internaţionalist, fila de calendar sovietic), la insistenţa ştabilor comsomolişti-comunişti de la Chişinău, aceştia securişti ei înşişi sau presaţi de securitate, eu am fost dat afară din postul de redactor de secţie al ziarului „Tinerimea Moldovei”, suspendându-mi-se dreptul la semnătură. Motivul? Promovarea spre publicare a unui eseu despre „clasicul literaturii moldoveneşti” Mihail Kogălniceanu (de la a cărui naştere se împlineau 160 de ani), în care se spunea că ilustrul înaintaş a fost unul din protagoniştii Actului Unirii Principatelor Române. Tot acolo se amintea şi despre munteanul Ghrigore Alexandrescu, ceea ce îi înfuriase la culme pe băgătorii de seamă, pe agenţii de circulaţie în ideologie. Tot ce era „extra-moldovenesc” – muntenesc, transilvan, oltenesc, bănăţean, în genere românesc, în RSSM era interzis! Ţi se impunea parcă să vieţuieşti sau să vegetezi într-o permanentă improbabilitate, într-o perpetuare de situaţii anormale, sufocante. Nu în lipsă de probe, ci în lipsa dreptului de a-ţi face publice propriile probe. De parcă te-ai fi decupat din realitate, trecând în virtualitate. Astfel că, tânăr scriitor şi jurnalist scos din pâine, cu dreptul la semnătură suspendat, iar şi iar îţi dădeai seama că exilul interior ar fi fost ineficace fără elaborarea conştientă a unei pedagogii a propriei tale rezistenţe în numele a ceva ce ţi se pare a fi, totuşi, extra-exil, ceva ca şi cum în libertate. E drept, relativă, dar libertate, totuşi, în comparaţie cu exteriorul socio-politic, ideologizat, agresiv, dezumanizant. Ţi se părea, totuşi, că poţi săvârşi un salt în timp, spre o libertate, fie ea numai şi numai abstractă, dar, totuşi, oarecum benefică modului tău de existenţă în creaţie, prin creaţie, în cuvânt, prin cuvânt, chiar dacă acesta, cuvântul, scrisul tău nu are totdeauna dreptul să ajungă şi la alţii.
Exilul interior era spaţiul în care te puteai, dacă reuşeai, să te particularizezi, izolându-te de banalitatea gri a standardului realismului socialist otova, să zic. Să eviţi capcanele realismului socialist şi ale angajării scrisului tău în propaganda comunistă găunoasă. Şi în acel exil interior se întâmpla parcă o imprevizibilă regie a existenţei umane şi de creator cu multiple traiectorii, avataruri, cu vectori, simbioze şi raporturi ascunse însuşi omului, însuşi actantului.
Exilul interior a emanat mereu sugestia, alegoria, simbolismul vag ce ţin de ceea ce s-ar numi legitatea conţinutului psihic. A sugerat teme, subiecte, stiluri, modalităţi de creaţie şi de supravieţuire ca om al creaţiei. În genere, aş risca să afirm că mai multe din poemele, prozele noastre scrise pe timpul comunismului sunt incontestabile psihoprofesiograme care ne exprimă pregnant anume în stări de a ne opune comunismului, realismului socialist ca metodă castratoare de har. Din aceste psihoprofesiograme se poate retro-înţelege că exilul interior cere tenacitate întru speranţă că nu e totuşi zadarnică încercarea lui de către cel care şi-l asumă. Strădania ca exilul interior să nu ducă la anihilarea ta ca actant al unui destin de creator.
Exilul interior era forma de a te ocroti de maşinăria de corupere şi de distrugere a caracterului, principialităţii, rezistenţei – maşinărie KGB-ului, a cenzurii, pur şi simplu a – urii partinice de clasă, cea mai mare parte din această ură, se ştie, fiind focalizată asupra intelectualităţii de creaţie, a scriitorilor în special. Anume aşa se întâmpla: sub incidenţa censului şi urii, alias cenz-urii, cădeau, înainte de toate, intelectualii nonconformişti. Curajul le era impozitat până la confiscarea tuturor roadelor acestuia – adică, se confisca însăşi fapta artistică, materializată în vreun manuscris, în vreo carte tipărită, dar retrasă din librării, sau dată la topit înainte de a ieşi din editură.
Deoarece comunismul era într-o permanentă luptă cu ceva, cu cineva, dar mai ales cu Occidentul. Să ne amintim că în ţările socialiste, în special în URSS, era utilizată prohibitiva noţiune de diversiune ideologică la nivel guvernamental, oficial, de politică de stat. De unde derivatele conotative de „front ideologic”, „combatant al frontului ideologic”, „luptă ideologică”, ce aveau – în civilitate! – un acut şi aberant caracter militar antagonist, astfel că, din nefericire, mai mulţi din participanţii la Zilele şi nopţile de literatură de la Neptun sunt şi ei nişte… invalizi ai războaielor ideologice, mai cu seamă ai războiului rece. Aceste noţiuni intraseră în instrumentarul cotidian şi în lexiconul de lemn ale activităţii ideologice a comuniştilor, cu mentalitatea lor iremediabil militarizată, astfel că „Dicţionarul militar” rusesc, adică şi sovietic, definea noţiunea de „diversiune ideologică” drept „acţiuni de subminare provocatoare ale propagandei statelor imperialiste, orientată spre ţările socialiste şi cele în curs de dezvoltare, una din formele de manifestare a căreia este războiul psihologic”. Mult mai pe larg este explicată noţiunea respectivă în „Dicţionarul de contraspionaj”, editat în anul 1972 de Şcoala Superioară a KGB-ului. În astfel de condiţii de militarizare a spiritului civil, scriitorul român din stânga Prutului a avut un destin constrâns, un destin amputat, de semi-clav. Şi la ce ducea un atare destin? La obedienţă? Sau la rezistenţă prin cultură? Sau rezistenţă prin – doar – ură, fără – cult? Ură faţă de regim şi torţionarii, slugoii săi. Ura faţă de totalitarism. În consecinţă, ţie, prizonierului comunismului, nu-ţi rămânea decât să înveţi, dar şi să ai curajul, demnitatea, caracterul de a evita confuziile dintre propagandă şi cultură în ce priveşte scrisul tău. Să încerci a evita starea de margine, de marginalizat. Cel puţin, de a nu o lăsa să te împingă dincolo, în neant. Astfel că porneai în exod spre propriul tău interior, unde să afli şi să fortifici esenţele propriei tale fiinţe şi vocaţii. Or, precum remarca prozatorul Titu Popescu, azilant român în Germania: „…problema care se punea pentru scriitori era de a-şi putea păstra modul personal de exteriorizare, sub acest clopot invizibil de sticlă sub care aerul se împuţina pe zi ce trece. Era, deci, o problemă de adaptare, fiindcă nu se putea face altceva sub presiunea venită din toate părţile, egală şi apăsătoare: dinspre partid şi securitate, dinspre forurile care dirijau scrisul şi organizaţia scriitoricească, dinspre şefii ierarhici care ţineau cu dinţii de scaunul lor, chiar dinspre cititori…”.
Şi dacă colegul Titu Popescu e un azilant… pur, să zic, în ce ne priveşte pe noi, românii din stânga Prutului, ciudăţeniile şi paradoxurile par a persevera în auto-plodirea lor. Deoarece Republica Moldova astăzi este înţeleasă de unii şi ca o – atenţie! – diasporă a Statului Român, dacă apelăm la sensul etimologic al noţiunii diaspora, definit ca dispersare a unei etnii în lume. Noi, basarabenii, suntem „lumea”, diaspora lipită de hotarele Statului Român. E un noroc, totuşi. Trist, dar noroc, totuşi, dacă ne gândim la conaţionalii noştri din teritoriile încorporate în Ucraina, să zicem. Dar şi mai curios-paradoxal lucru e că, până în prezent, noi, basarabenii, suntem uneori consideraţi şi ca… azilanţi. Fie şi dintr-o confuzie sau neclarificare de nuanţe ale termenului, citesc astea într-o curiculă a Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, unde e scris chiar aşa: „De asemenea, cazuri speciale (de azil) sunt considerate cele ale scriitorilor români de origine evreiasca, emigraţi în Israel (întoarcere „acasă”, dar exil „artistic”) şi ale scriitorilor români din Basarabia, Bucovina sau Banatul sârbesc (rezistenţa prin cultura într-un teritoriu căruia îi aparţin).” (A se vedea: http://www.scritube.com/jurnalism/exilul-romnesc-dup-al-iilea-rz10314191011.php). Adică, reiese că noi, basarabenii, suntem azilanţi în propriul nostru teritoriu… Expatriaţi în propria patrie. Ciudată stare… Zău că traumatizează oarecum o atare interpretare paradoxală, ciudată, confuză… După destrămarea şi aneantizarea lagărului socialist, nu s-a putut să nu se constate că majoritatea celor care, în comunism, s-au aflat în ceea ce numim, convenţional, exilul interior sau exilul în propria limbă, au ieşit din acea stare de captivi nu doar traumatizaţi psihic, ci şi împliniţi parţial ca destin, ca vocaţie, ca profesionalism. Acesta este homo post-soveticus, artistul constrâns, mereu ameninţat în libertatea sa de cetăţean şi de creator, privat de posibilităţile de a-şi pune la încercare, la contribuţie în întreagă deplinătate harul, talentul. Privat de posibilităţile de a-şi aplica şi dezvolta perpetuu capacităţile sale. Privat de dreptul de a experimenta, de a inova în virtutea legităţilor libertăţii artei şi ale existenţei umane dincolo de sârma ghimpată, imaginată sau reală, a politicului absurd, a ideologicului toxic, descurajant, derutant. Privat de dreptul de a avea contact şi de a stabili o capilaritate cu alte culturi, cu creaţia altor confraţi de oriunde, însă afini lui, refugiatului, azilantului în propria limbă, celui aflat în exilul interior, în exilul de acasă. Privat de dreptul de a visa la o şansă, de a pretinde o şansă de afirmare plenară.
După căderea cortinei de fier avea să se înţeleagă, de cei care au avut curajul să înţeleagă, că, în comunism, aşa-zisele uniuni de creaţie, inclusiv cea a scriitorilor, au fost ceva ai căror membri s-au înmulţit în... captivitate, totuşi, în perimetrul cuştii. Drept rezultat, precum, în cele mai multe cazuri, vietăţile ţinute la zoo, să zicem, nu mai sunt în stare să supravieţuiască odată ce sunt lăsate în mediul natural, astfel şi mulţi scriitori, care au trăit cu trup şi suflet în mediul Uniunii Sovietice de acum douăzeci de ani, nu mai sunt în stare să creeze ceva valoros în libertate, graţie libertăţii: ei sunt ca şi atrofiaţi... Parafrazând un vers al lui Pasternak despre Dumnezeu, se pare că mulţi români, inclusiv scriitorii „lor”, cunosc libertatea doar în... traducere; varianta originală a ei nu ajunge la mintea, voinţa şi fapta lor.
Ceea ce, însă, nu trebuie să ne facă să nu constatăm că, un alt număr de scriitori ieşiţi din spaţiile comuniste, au reuşit cu brio să-şi valorifice şi experienţele privaţiunilor la care erau impuşi, şi opresiunile, şi interdicţiile de orice fel, convertindu-le în scrisul lor prezent, de o vibrantă personalitate, intensitate, de o autoreferenţialitate ca şi… generalizată, s-ar putea spune, deoarece, implicit, în ea îşi regăsesc destinul şi poate că, într-o anumită măsură, scrumul acestuia mulţi cititori. (Să sperăm – scrumul fertil!) Şi tot aici trebuie să spunem că, doresc unii sau nu, dar literatura română contemporană are şi un strat-substrat al ei creat în condiţiile regimului sovietic de către scriitorii, cei mai buni, din Moldova Estică, Prutonistreană, alias Basarabia. Cei care au scris o literatură a anti-realismului socialist. Altfel spus şi realist vorbind, situaţia şi opera scriitorului român din stânga Prutului pune, implicit, problema unei noi abordări, obiective şi principiale, a raportului faţă de tradiţiile literaturii şi culturii române în ansamblul ei, ca integrare şi integritate.
În încheiere, vin cu o remarcă: pe hiper-extinsa reţea facebook reţin o adresă românească, după care, bineînţeles, se tăinuieşte un om concret. Adresa e următoarea (o puteţi accesa): exil interior. Chiar aşa, azi, în deplină libertate românească, europeană, cineva scoate în evidenţă prezenţa sau necesitatea exilului interior.
Dar, a vorbi, a discuta despre motivaţiile exilului interior în libertate ar fi, parcă, o cu totul altă temă decât cea prezentă, tot a exilului, pe care am abordat-o noi astăzi.
Sep 05, 2011 @ 08:43:36
Să nu mă rezum doar la atât,
fac trimitere la finalul Morţii Lupului, de A. de Vigny.
Sistemele concentraţionare – oare de cine sunt alimentate, spre a legifera, instituţionaliza atâta neomenie, sadism şi criminalitate…
Cred că trebuie să fie, la unison, cele aşa-zise 3 putoeri sociale.
Onoare, dlui Leo Butnaru!
Sep 05, 2011 @ 09:05:24
De acord!
Iata, am gasit si trimiterea:
“El tot ne mai priveşte şi somnul vieţii-l fură,
Lingându-şi negrul sânge ce-i înflorea pe gură,
Şi, fără să încerce de loc a şti cum piere,
El ochii mari şi-nchide şi moare în tăcere.”
Sep 05, 2011 @ 11:27:06
Ma gindesc si eu cu stringere de inima cum vom procura noi, in Romania mica, acest volum?
Sep 05, 2011 @ 11:40:23
Domnule Ionescu, intraţi pe blogul lui Leo Butnaru şi scrieţi-i. Cred că e cea mai bună formulă.
Sep 05, 2011 @ 12:37:37
Toate cele bune.
Sep 05, 2011 @ 12:48:14
Stimata Doamna,
ar fi multe de spus in continuarea comentariului d-voastra atit de plin de bun simt si si simt al dreptatii, in acelasi timp. Nu voi adauga decit, ceea ce spun uneori, cind trebuie sa rezum, in lipsa de mai mult timp: fara memorie nu exista adevar, fara adevar nu exista libertate, fara libertate nu exista morala si fara toate acestea laolalta nu poate exista solidaritate, decit numai complicitate.
Si d-voastra va doresc cele bune!
Sep 05, 2011 @ 14:54:15
nu scriu pentr tine ci pentru cei care nu ştiu sau nu cunosc anumite ” detalii” ale spaţiului concentraţionar. Fie el cel rusesc, fie cel german. Încerc să fiu cât mai obiectiv, dincolo de orice pasiune, de orice preferinţă. Eu cred, ca istoric, cu ştiinţă şi conştiinţă, că rostirea adevărului încă ne mai poate aduce pe linia de plutire.
Ca atare:
1. Sistemul concentraţioanr a fost “inaugurat” sub crminalul cu nume de.. Lenin.
2.Dupa Tratatul de Pace de la Versailles, Germania a ” externalizat” anumite activităţi, cum ar fi cele legate de dezvoltarea şi rezolvarea unor probleme .
legate de cercetarea unor noi arme.
3. Germanii au luat şi au învăţat modelul lagărelor de concentrare, de muncă, de deportare, de la ruşi. Inclusiv “metodele” de interogare etc.
4. Gulag-ul rusesc a fost “reinventat” prin procedee noi de către germani, considerând că ruşii, slavi şi mai puţin ” riguroşi” ( e enormă eroare, o enormă minciună!!!), nu sunt capabili să elimine toţi opozanţii.
5. Primul şi cel mai ucigător sistem totalitar nu a fost cel german ( Hitler) ci cel inaugurat sub Lenin şi, mai apoi, Stalin.
6. Regimul zis sovietic a uzat de toate mijloacele interne şi externe pentru a plusa ( în sesnul aşa-numitului regim popular, muncitoresc etc) pentru a submina orice tentativă de democratizare a lumii europene şi nu numai.
7. “Măsurile” văzute, la vremea respectivă, nu a veau nimic în comun cu ceea ce noi percepem drept minima asistenţă a statului, chiar dacă el era taxat drept… muncitoresc, ţărănesc….
8. Ciuma comunistă a debutat prin excluderea ( fizică!!!) a oricărui opozant, indiferent de nivelul opoziţiei. Ca atare, au UCIS!!!! orice, indiferent unde, cum şi de orice natură s-ar fi găsit cineva care să nu fie de acord cu “ideile “lor ( a se vedea tragedia din UCraina, de cel puţin2 ori) .
9. A discuta despe o “avangardă ” rusească post-factum mi se pare uşor … incorect. Mi se va părea cât de cât corect atunci când ” intelighenţia” rusă va cere, oficial, fără nico rezervă, IERTARE TUTUROR POPOARELOR OCUPATE PRIN FORŢĂ. Tutoror celor distruşi, fizic şi mintal, pentru că nu au ” iubit Uniune Sovietică!!!” Nici eu nu o iubesc, după cum suflu şi-n iaurt când aud de Rusia!
10. Este o adevărată aventură sî regăseşti ceva din vechile momente legate de “politica ” rusească” faţă de români. Aici este ticăloşia diplomaţilor români care nu au fost capabili să stabilească legături normale cu Rusia. Nu au fost capabili să pună, oficial, deschis, fără complexe, pe masă problematica româno-rusă. Sunt, e adevărat, ruşii ( Rusia) o mare putere.Dar Nici noi nu avem în vedere că a putea fi o putere zonală. Altfel spus, suntem cam….
Nici nu este de mirare cu o asemenea aşa-zisă clasă politică.
11. Cu Rusia este normal să avem relaţii bune ( civilizate, normalitate). Dar cu cine la Ministerul de Externe, cu cine la Cotroceni, că la Palatul Victoria se găseşte nevolnicul pitic ce nu are în deblă decât să dea cu coasa sau cu “baltagul”.
Pot continua multe alte puncte. Nu este cazul. Nu fac aici un “rechizitoriu” al impotenţei politico-diplomatice româneşti. Dar nu pot să nu remarc faptul că avangarda de care vorbeai uită(???) atrocităţile comise de către trupele ruseşti ” eliberatoare”.
În rest să ne citim cu bine.
Sep 05, 2011 @ 17:36:06
Draga profesore,
nici eu nu raspund pentru tine! Sunt pregatit sa fiu de acord cu tine in mare parte. Dar, cind scrii “A discuta despe o “avangardă ” rusească post-factum mi se pare uşor … incorect.” cred ca esti …usor inadecvat. Acea avangarda despre care documenteaza fratele Leo Butnaru isi lasa oasele prin GULAG inainte ca Romania sa devina “colonie penitenciara”! Daca cercetezi presa inrebelica (si stiu ca domnia ta o faci!) nu vei gasi reactii, nu de condamnare, dar nici macar de solidaritate umana cu acesti oropsiti ai lagarelor care, da, ai dreptate, au servit apoi de model Germaniei hitleriste. Si Romania era “libera” si “mare”!
In rest, sa ne si vedem cu bine!
Sep 05, 2011 @ 18:29:56
Sep 05, 2011 @ 19:19:11
Da, prietene, asta e blestemul sau darul nostru: nu putem uita! Aceasta “boala” e un alt fel de… insomnie. Nu e pur si simplu absenta somnului, ci permanenta ofensiva a starii de veghe. Si ce te faci daca la “corpul de garda” nu sunt insomniaci de schimb?
Sep 06, 2011 @ 11:23:57
Vara aceasta la Cluj avind la indemina mai multe canale Tv, am dat din intimplare si peste OTV si m-am ingrozit. Vasazica se poate si mai jos, se poate aluneca si mai jos. De 20 de ani, valuri si valuri de impostura peste bietii romani. Incercati macar sa aduceti in Parlament PNTCD-ul. Are o doctrina sanatoasa, romanii se regasesc acolo, se pot coaliza, este un partid de prestigiu. Daca acest partid creste, intr-o eventuala coalitie cu PNL se poate consolida o dreapta credibila. Deocamdata nu vad decit o fundatura, un punct mort in care s-a ajuns.
Problema este ca nu aveti vizibilitate, oamenii nu va cunosc. Altfel oamenii ar aprecia onestitatea si sint sigura ca ar opta pentru firesc, adevar, valoare.
Sau din aceasta pasivitate sa inteleg ca asa de rau s-a ajuns in Romania incit nu mai merita sa lupti deloc, este in zadar si lupta reactionarilor cumsecade?
Dupa atitea dezamagiri este posibila aceasta concluzie trista.
Sep 06, 2011 @ 11:56:50
“Dupa atitea dezamagiri este posibila aceasta concluzie trista.”
Stimata Doamna, ce-as putea sa va raspund? Da, este posibila! Desi, in ceea ce ma priveste (am “exersat” toate caile posibile de actiune, cu rezultate diferentiate, si cu urmari asemenea), as indrazni sa sper ca si administrarea (in conditiile pe care le puteti ghici!) acestui simplu blog este un semnal ca, inca, nu sunt “pregatit” sa o accept!
(Poate ca o schita de raspuns mai amplu veti gasi in cartea mea “Voci in vacarm…”, pe care, pentru ca nu ati mai gasit-o in librarii la Cluj, v-o trimit cu placere acum, in format PDF.)
Sep 06, 2011 @ 13:17:00
Oricum multe multumiri. Sper sa reusesc.
Sep 06, 2011 @ 14:06:57
Cu siguranta! Nu e nevoie decit de citeva click-uri succesive pentru a deschide attach-ul.
Sep 06, 2011 @ 17:43:10
Felicitari, sinteti un privilegiat al sortii ca ati putut dialoga cu acesti minunati oameni.
M-a frapat actualitatea lui. Ceea ce nu este de bine pentru ca asta dovedeste ca inca nu sintem in democratie, preferabila democratie banala in slujba cetateanului. Incredibila luciditatea si premonitiile care se adeveresc cu exactitate. Lucrurile rele s-au adeverit cu exactitate matematica: tendinta de a absolutiza, permanentiza, de a uzurpa puterea, “omagiul pervers adus minciunii” iata ca a intra in codul genetic al romanilor turmentati de minciuna, deveniti dependenti de ea. Apoi sa-i spun invidia noastra distructiva, in timp ce un Havel este sustinut si aplaudat, la nou se cauta bube in cap la modul gratuit fie si celui mai potrivit(parca mai cu voluptate celui valoros)…etc.
Am simtit o M.L. optimista. Era necesar sa fie optimista pentru ca dadea un semnal romanilor care sperau atunci din tot sufletul…Spera ca procesul de maturizare sa duca la democratie autentica, preferabil si cea banala. Daca primii ani nu s-a putut, acum se trece prin acel Tribunal al onoarei. Al tacerii nu s-a putut. Este omeneste, se renunta greu la privilegii si nu poti pretinde autoanularea. Si la “Dosarul memoriei” s-a lucrat cu daruire, exista si sporeste. Dar problema este ca trebuie sa ajunga la publicul larg. Aici este secretul. Vedem tendinta aceasta de transformare a unui popor in populatie (mai nou se vorbeste cu pragmatism de regiuni). Si sintem constienti ca procesul sanatos este cel invers. Si totusi se merge in directia aceasta.
Eu cred ca macar in memoria acestor oameni nu putem admite ca acest proces de maturizare a “degenerat”. Poate i s-au adaugat elemente noi, imprevizibile, ale modernitatii poate este si presiunea politicilor internationale…Deja semnalele se vad in felul cum ne trateaza Europa. De ce sa fim o Romanie vulnerabila? Premonitie este si ideea exilului interior al constiintelor care iata exista in masa, a devenit de prost gust sa te implici politic.
Imi cer scuze pentru interventiile mele spontane care pot fi criticate, neavind pregatirea, exercitiul scrisului, ci dimpotriva in mod normal trebuia sa fi uitat deja limba romana si la ora aceasta trebuia relaxata,sa urmaresc cu o cafea in mina unul din serialele marca PRO TV International si si ma consolez prosteste ca acestea sint prototipurile umane care populeaza Romania actuala. Ei bine, refuz sa accept asta… Poate sint doar incapatinata…
Sep 06, 2011 @ 18:17:18
Iata ca n-a fost chiar atit de complicat! (Mai greu e, imi pare, dupa ce citesti aceasta dovada de luciditate si patriotism – da, sa nu ne ferim de cuvinte, ele n-au nici o vina daca au fost pervertite – critic.)
“Din pacate” – da, sub semnul acestei blestemate formule de constatare neasumata, impersonala, a tuturor esecurilor din istoria noastra (careia, pentru a o innobila oarecum, sau a-i da o demnitate metafizica, iluzorie de altfel, Noica a atasat celebra lui formulare “n-a fost sa fie”, si mai putin “mobilizatoare”) stau cele doua tipuri de judecati exprimate de cei doi interlocutori: din pacate, cele optimiste nu s-au implinit ;i, tot din pacate, cele pesimiste se consuma inca si in aceste clipe ale istoriei.
Multumesc pentru notele de lectura si pentru refuzul, inteleg, de a va resemna. Resemnarea contine in chiar constructia sa lexicala (re-semnare), sugestia pierderii memoriei. Recuperarea, pastrarea, promovarea memoriei este o procedura terapeutica importanta si obligatorie in batalia contra cancerului social generalizat cu care a iesit Romania din “socialismul real”, sau din comunismul utopic.
Acestui imperativ incerc, dupa puterile mele si pricepere, sa subordonez tot ce fac aici, pe acest blog, mai mult sau mai putin vizibil, cind direct, cind indirect…
Este cazul si cu postarea de fata, in care, de fapt, ma alatur, totalmente solidar, initiativei unui pretuit si valoros confrate, supus si el, poate chiar mai mult decit noi, amenintarilor unei societati amnezice.
Sep 06, 2011 @ 18:02:04
Toate cele bune.
Sep 06, 2011 @ 18:23:45
Va voi raspunde printr-un e-mail. Pentru a nu risca sa ranim fara voie anumite posibile vanitati.
Sep 12, 2011 @ 10:42:23
- Asta da nonsalanta, cuvintul este insa sugerat de text, te duce la lene, ori aici avem multa voiciune, deci ii adaug si cita dezinvoltura! Ma gindesc ca oamenii acestia care si-au gasit echilibrul intr-o asa sanatoasa masura incit ne sugereaza ca a sosit momentul sa facem bancuri pe seama disidentilor deveniti acum “post-disidenti”, ei bine acesti oameni privilegiati detin niste adevaruri la care noi nu am ajuns (inca). Sincera sa fiu eu ii invidiez.
Un grup select, lucid, istet, intr-un cadru natural mirific al mioriticei noastre tari, probabil pe banii statului(ca sa fiu si meschina) sugereaza spre analiza omului obisnuit (asa cum sint eu de ex.), o intrebare:
“cine oare a contribuit mai mult la caderea comunismului in Europa de Est:
DISIDENTII sau BISNITARII?”. Intrebarea este atit de buna incit nu ma mir sa o regasesc sub forma unui “nevinovat” sondaj de opinie in coloanele ziarului sa-i spunem “Adevarul” sau EVZ ( mi-e indiferent). Asa intra in vocabularul limbii romane un cuvint nou “post-disident” care desigur nu are intentie peiorativa. Doar ne bazam pe faptul ca romanul are simtul umorului. Iata o gluma buna pentru initiati, pentru subtili, dar pentru omul obisnuit este unul din multele navoade intinse cu cinism, amuzament, detasare. Si cadem in el perplexi, cu acea senzatie a loviturii date in moalele capului, a unui doliu care nu se mai termina.
Da domnilor, adevarul este ca va invidiez detasarea, dezinvoltura, inteligenta, abilitatea, pragmatismul. Probabil de acolo de sus totul se vede limpede.
Eu una ma retrag in universul familiei, singura implinire palpabila.
Sanatate si toate cele bune.
Sep 12, 2011 @ 11:02:07
Da, asemenea “dilematici” care n-au, insa, nici cea mai scurta deliberare atunci cind e vorba de parvenire, intoxica si ametesc puterea de judecare simpla si sanatoasa a istoriei. Pentru ei totul e “post” : post-ministru, post-profesor, post-liberal, post-istoric… Ei nu sunt niciodata hic et nunc, ei sunt totdeauna post, dar negresit pe… post! Ma intreb, de ce v-ar alunga in “casa” un carierist mediocru ?
Sep 06, 2011 @ 20:00:31
In acelasi timp, Leo Butnaru este scriitor moldovean, ceea ce poate-nsemna si fost sovietic, in sensul organzarii teritoriale de atunci dar si-n acela al vietuirii intr-un spatiu atit de diferit de cel romanesc incit sensibilitatea sa poetica e din aceeasi seva cu a poeziei ruse (limba de expresie nu face mare diferenta, in aceasta paradigma).
Problema este ca poezia rusa – avangardista ori casica, persecutata ori nu – este un imn inchinat Maicii Rusia, cu toate
miturile sale – maretie, misionarism si messiansim pravoslavnic, sufletul slav cit stepa nemarginita. Sigur ca nu-i treaba poeziei sa demaste regimul opresor supranational al faimoasei “inchisori a popoarelor” dar e, totusi, de mirare ca nici odata cazuti alaturi de ceilalti “dusmani ai noii orinduiri” poetii rusi nu s-au simtit solidari cu natiile sugrumate de soviete, ci doar cu soarta nefericita a Poeziei. Altfel spus, fara a fi devenit ei insisi victime ale sistemului, poetii ar fi suferit liric nederanjati de infioratoarea realitate ca Maica Rusia era un monstru hraparet, o amenintare devenita obsesionala la adresa Europei, mai ales a vecinilor sai.
Am avut colegi de facultate rusi – niste baieti ok, cu care puteai bea o votca si vorbi de toate, afara de “asta” – expansiunea ruseasca. Chiar mi-amintesc o reactie de genul “Intelegem ca va e greu fara Basarabia dar fiti optimisti, “intr-un fel sau altul”, va veti reuni pina la urma.
Din partea asta – nerusa – unii asteapta, macar de la poeti, ceva care sa aduca a scuze pentru nenorociri de care nu ei sint vinovati dar pe care macar ei sa nu le ignore ori sa le considere firesc integrate mitului Maicii Rusia.
Sep 06, 2011 @ 20:30:24
Foarte interesant, tocmai ma gindeam (re-gindeam, de fapt, interventia prof. Motu) la experienta lui Panait Istrati (in anii 192o) in URSS, “trezirea” din hipnoza exercitata de statul revolutiei proletare si consecintele pe care le-a avut de indurat. In general (nu numai in cazul lui), “istoria” a retinut nume (ca al lui H.Barbusse, par exemple) de intelectuali comunisti ori simpatizanti francezi care l-au “aranjat” pe Istrati pentru ca a indraznit sa spuna adevarul despre URSS, dar nu se retine mai nimic despre vreo luare de pozitie avreunui scriitor rus in favoarea lui.
Da, draga George, imi dau seama – si sunt de acord cu tine – ca trebuie privite (si acceptate) lucrurile si din aceasta “parte”. Adica, cel putin acum, sa auzim o voce care sa exclame, precum Panait Istrati in 1929 (dar, desigur, simetric in oglinda): In numele a patruzeci de ani de suferinte si al unei vieti pe care o tin la dispozitia oricarui om cinstit, ca s-o cerceteze, eu cer dreptate pentru toti Rusakovii si toti Kalganovii care traiesc si mor in Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice.”
Multumesc pentru alaturare!
Sep 07, 2011 @ 04:30:29
Proeminenta artistica a facut pentru posteritatea scriitorilor rusi/”sovietici” morti pe o insula a arhipelagului pe care il putem numi, neindoielnic, cu expresia lui Mistah Kurtz “The Horror, The Horror”, ceea ce a savirsit femeia greaca din tablou. E asta o ultima consolare metafizica ( si cam asa sint mai toate consolarile).
Daca va intereseaza, aveti timp si va descurcati in engleza, va propun un fel de legatto cu recenta ”postare cubaneza” si care, cu toate acestea, e foarte pertinent subiectului postarii de mai sus. E vorba despre insemnarile unui cubanez asupra traducerii pe care a facut-o poeziei diatriba a lui Mandelstam impotriva lui Stalin (diatriba care a ajuns sa-i fie fatala poetului) . Veti afla lucruri interesante, poate fascinante. Pentru eventualitatea ca ati dori sa aprofundati experienta cubaneza, dau un al doilea link in care acelasi autor propune Revolutia cubaneza pe intelesul soferilor de taxi. E un proiect oarecum “costisitor” (de timp) dar, à la longue, plin de invataminte si meritoriu. Voi posta link-urile succesiv, ca sa nu fie probleme la afisare.
Reading Mandelstam on Stalin
José Manuel Prieto
http://www.nybooks.com/articles/archives/2010/jun/10/reading-mandelstam-stalin/
Sep 07, 2011 @ 04:34:10
Travels by Taxi: Reflections on Cuba/Revolutia cubana pe intelesul soferilor de taxi
http://www.thenation.com/article/travels-taxi-reflections-cuba
Sep 07, 2011 @ 08:09:47
Interesanta “convocare” a lui J.Conrad si a lui T.S.Eliot!
In ce priveste al doilea link, nu stiu de ce, mi-am amintit de (trebuie sa scriu “de”, pentru ca altceva chiar nu-mi mai amintesc, decit emotia puternica resimtita la singura vizionare care mi-a fost data) filmul rusesc “Taxi blues” (din 1990).
Ciudate conexiuni!
Multumesc pentru “provocare”!
Sep 12, 2011 @ 11:42:30
“Dragă Vasile,
acum o ora am revenit din Crimeea, de la Koktebel, unde s-a ţinut simpozionul internaţional “Maximilian Voloşin”. Acolo am marcat şi 125 de ani de la naşterea lui Nikolai Gumiliov, dar şi 90 de ani de când el, Poetul, a fost executat/ împuşcat de bolşevici (august 1921), fiind una din primele jertfe ale Gulagului.
În ce priveşte antologia, ea poate fi comandată la Editura Fundaţiei Culturale Poezia, trimiţându-i un mesaj personal prietenului nostru Cassian Maria Spiridon. Iată câteva adrese ale sale:
“Cassian Maria Spiridon” ,
“Spiridon Casian” ,
“Spiridon Cassian Maria” ,
Dacă nu e complicat, plasează pe blogul tău acest mesaj.
Confratern
Leo”
Sep 12, 2011 @ 11:45:33
cmspiridon@yahoo.co.uk
convlit95@yahoo.com
convlit@mail.dntis.ro
Leo Butnaru
Sep 12, 2011 @ 11:47:35
Multumim frumos, draga Leo!
Sep 12, 2011 @ 12:16:07
În ce priveşte chestiunea cu sovietismul etc. Este ingrat să vorbeşti despre sine, dar tot ar trebui să spun că eu unul nicicând nu am scris poeme închinate lui Lenin, URSS, Rusiei sau RSSM (Moldovei socialiste). Iar în septembrie 1976 am fost dat afară din redacţia ziarului “Tinerimea Moldovei”, ridicându-mi-se dreptul la semnătură, pentru promovarea spre publicare a unui eseu despre unioniştii M. Kogălniceanu şi Gr. Alexandrescu…
Sep 12, 2011 @ 12:31:36
Dragilor, nu suparati… leul din Leo! Pe de o parte – cum tot repeta PM-ul nostru. Pe de alta parte, daca bine inteleg la cine se refera fratele Butnaru, mie mi se pare ca acesta nu-i atribuia adjectivul sovietic in intelesul sau ideologic, ci doar (vremelnic impus) administrativ. In fine, din partea mea, nu vad pricini de suparare, dar sunt de acord ca putem fi uneori mai prevenitori atunci cind sunt in discutie nu numai opere literare, ci si destine umane. Altfel, sunt convins ca Leo Butnaru se bucura de toata pretuirea si respectul pe care le merita ca un important scriitor ROMAN contemporan cu noi.