SIMPLU DECRET

cu ocazia abolirii ţenzurei  şi a venirii pe lume a numărului 100 al revistei Dacia literară

Dacia literară era una din foarte puţinele reviste româneşti, naţionale, despre care se permitea să se amintească la prelegerile de literatură, obligator „moldovenească”, din Moldova Prutonistreană aflată, pe timpul studenţiei mele, sub ocupaţie ruso-sovietică. Revistă apărută la Iaşi sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu. Această publicaţie interzisă la mai puţin de patru luni de la venirea-i pe lume o credeam etern destinată doar circuitului de arhivă. Pentru că ceea ce însemna interzis, cenzurat ne era prea bine, revoltător şi dureros cunoscut nouă, celor de după gardul de sârmă ghimpată din stânga Prutului care risca, parcă, să devină apa sâmbetei. Fiecare cu experienţa lui, precum şi a mea, a celui care, în septembrie 1976, am fost izgonit din redacţia ziarului Tinerimea Moldovei, pentru că promovasem spre publicare un articol despre… Mihail Kogălniceanu, în care se amintea şi de unionismul său, şi de prietenul său Grigore Alexandrescu care, însă, „nu avea voie” să treacă Prutul în RSS Moldovenească, el nefiind moldovean, ci muntean. Deci, scos din pâine din cauza unui muntean, chiar dacă, după mamă, eu însumi sunt… Munteanu.

Dar nu a fost să fie – şi ce bine că nu a fost! – ca Dacia literară să rămână cu/ sub stigmatul interzicerii! Este minunat că, în 1990, colegii, prietenii mei de la Iaşi au reînviat revista, aducând-o, iată, până la o jalonare aniversară demnă de toate glasurile de trâmbiţe vestitoare de sărbătoare ale presei româneşti în partea ei de foarte bună calitate. Din retro-privirea-trăirea anilor mei de studenţie şi, apoi, de june ziarist, pare incredibil că astăzi şi eu pot publica în revista Dacia literară! Incredibil, dar adevărat, – iată, chiar şi în acest al 100-le număr, cu – nu ascund – nădăjduirea de a fi prezent la apelul conului Mihail Kogălniceanu şi al prietenului Lucian Vasiliu şi  dincolo de nr. 200, 300… Să fiu cu modestul meu aport în plină Dacie, a istoriei şi a scrisului, dimpreună cu confraţii cu care semnăm acest simplu, laconic şi sincer decret: La mulţi ani, Dacie literară!

P.S (1976-2011). Astăzi, la Chişinău există Muzeul Literaturii Române Mihail Kogălniceanu, strada Mihail Kogălnicanu şi cea care poartă numele lui Grigore Alexandrescu. Iar când merg la Bucureşti, uneori trag la hotelul Starlight de pe strada Grigore Alexandrescu… Poate că niţel mirându-mă de ce nu s-ar numi el, hanul respectiv, pe româneşte, dacă nu Lumina stelelor, fie şi mai simplu – La steaua…

leo butnaru

Textul poruncii domneşti nr. 40, dată la 23 august 1840, prin care „Dacia literară” este suprimată

Fiindcă redactorul foii numită „Dacia literară”, depărtându-se de îndatoririle ce-l îngrădesc condiţiile publicaţiei acestii foi, împotriva legăturilor care mărginesc pe fiiştecare de asemene antreprindere, în loc de obiesturi de literatură, singurul ţel a acestei publicaţii, care negreşit ar fi putut avea şi isprăvi folositoare obştii, el s-a abătut în defăimări şi prihăniri jignitoare bunelor rânduieli pe care se reazimă soţietatea, ca intrând în particularităţi de familie, s-au atins anume de persoane, păşind peste toată cuviinţa, la care fieştecare din clasele soţietăţii ar avea dreptate, încât au aţâţat feluri de tânguiri şi au dat prilej la întâmplări apărătoare din partea acelor obijduiţi, care foarte departe de a aduce un folos obştii, au ajuns a fi o pricină de scandal şi de simţire învrăjbitoare, urmare cu totul împotriva bunelor noastre cugetări şi a doritei uniri între simpatrioţi. Şi văzând, în sfârşit, că această foaie, din începutul ei, culegând materiile sale din filele cele mai mârşave ale istoriei s-au nimicnicit şi s-au făcut vrednică de ras, încât desfiinţarea ei ar fi fost un rezultat neapărat al displăcerii cetitorilor. Noi, în privirea acestora şi în urmarea răspunderii la care se supune redactorul prin actul învoirii publicarisirei acestii foi, găsim de cuviinţă şi poruncim postelniciei de a opri cu desăvârşire înaintirea publicaţiei „Dacia literare”, şi a fi cu priveghere ca de acum înainte oricare redactor ar îndrăzni ca să deie în tipar vreun fel de scrieri fără avizul ţenzurei, îndată să se închidă tipografia, după care să nu mai fie iertat a tipări nici un fel de foaie periodică. Se porunceşte ţenzurii a fi cu ace mai aproape luare aminte, căci la tipărirea a orice fel de necuviinţă va pica cu grea răspundere.

                                

 (Arhivele Statului Iaşi, Secretariatul de stat, dosar 522, f. 31).