Tema celei de-a X-a ediţii a Festivalului Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură” – desfăşurat ca de obicei, la Neptun – între 10 şi 12 iunie, s-a dovedit anul acesta mai mult decât incitantă. Pentru că în orice situaţie, oriunde – şi sub dictatură, şi în democraţie – subiectul sensibil numit exil constituie o veritabilă şi pasionantă provocare. De aceea, a însemnat nu numai un motiv în plus ca scriitori din toată lumea să se strângă spre a-şi povesti odiseea personală („Nu există exil – spunea Nicolae Manolescu – ci doar exilaţi”!), dar a solicitat organizatorii să se gândească la invitarea cu precădere a unor scriitori în timpul vieţii cărora nu s-au putut opune destinului ca exilul să devină o experienţă existenţială definitorie. Şi, de multe ori, dureroasă. Astfel că, în multe din prezentările şi luările de cuvânt ale invitaţilor, a fost vorba, chiar cu riscul ca ele să fi avut aparenţa unei autobiografii, despre exilul perceput din perspectivă personală, biografică, experienţială (şi sapienţială, totodată!), iar nu teoretică.
Cele două runde de comunicări şi dezbateri dedicate temei – la care au participat, cunoscuţi intelectuali, scriitori, critici literari, traducători ai literaturii exilului, precum Haim Nagid (născut în România, trăieşte în Israel), Monica Săvulescu-Voudouri (româncă emigrată în Grecia), Ronny Someck (născut în Bagdad, trăieşte în Israel), Leo Butnaru (Moldova), Dagmar Dusil (născută la Sibiu, trăieşte în Germania), Andrey Gritsman (născut la Moscova, emigrat în SUA), Bujor Nedelcovici (emigrat la Paris), Marlena Braester (născută la Iaşi, trăieşte în Israel), George Szirtes (născut la Budapesta, trăieşte în Anglia), Matei Vişniec (emigrat la Paris), Carmen Firan (emigrată în SUA), Dinu Flămând (emigrat la Paris) – complinite, după aceea, prin serile de lectură susţinute la Complexul „Ambasador” de către poeţii invitaţi din România, Israel, Serbia, Polonia, Belgia, Rusia, SUA, Moldova şi Slovenia, au reprezentat, fără îndoială, primul element „de recuzită” pasionant ce poate fi trecut în dreptul acelor zile.
Cele două runde de comunicări şi dezbateri dedicate temei – la care au participat, cunoscuţi intelectuali, scriitori, critici literari, traducători ai literaturii exilului, precum Haim Nagid (născut în România, trăieşte în Israel), Monica Săvulescu-Voudouri (româncă emigrată în Grecia), Ronny Someck (născut în Bagdad, trăieşte în Israel), Leo Butnaru (Moldova), Dagmar Dusil (născută la Sibiu, trăieşte în Germania), Andrey Gritsman (născut la Moscova, emigrat în SUA), Bujor Nedelcovici (emigrat la Paris), Marlena Braester (născută la Iaşi, trăieşte în Israel), George Szirtes (născut la Budapesta, trăieşte în Anglia), Matei Vişniec (emigrat la Paris), Carmen Firan (emigrată în SUA), Dinu Flămând (emigrat la Paris) – complinite, după aceea, prin serile de lectură susţinute la Complexul „Ambasador” de către poeţii invitaţi din România, Israel, Serbia, Polonia, Belgia, Rusia, SUA, Moldova şi Slovenia, au reprezentat, fără îndoială, primul element „de recuzită” pasionant ce poate fi trecut în dreptul acelor zile.
Viaţa Românească
Leo Butnaru
LITERATURA FĂRĂ FRONTIERE?
În eseul „Avatarii lui Ovidiu”, Laurenţiu Ulici dădea o listă de noţiuni ce ar trimite, direct sau implicit, spre termenul „exil”, şi anume: fugă, fugărire, sancţiune, opţiune, aventură, destin, salvare, terapie, revanşă, refuz, revoltă, regăsire, motive politice-economice-personale-psihologice, dor de ducă, lehamite, întâmplare, frică, curaj, soluţie, lipsă de soluţie – ca să încheie cu exclamaţia: „Asta e! Exilul ca fenomen”.
Astfel, e de înţeles cât de sumari, de fugitivi pot fi cei puşi în situaţia de a spune ceva despre literatura fără frontiere? – exil – exil interior – exil în propria limbă în doar câteva minute. Să sperăm însă că toţi cei care vorbim aici în această situaţie de ne-deplinătate, de rezumat, ne vom completa reciproc, pentru ca, în fine, să se contureze o imagine, dar mai important – o idee sau câteva idei esenţiale care ar fi de temei în discuţia noastră.
Până în august 1991, eu, cel care vi se confesează acum, eram unul dintre scriitorii care vieţuia, parcă, în două ţări concomitent: în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi în Uniunea Sovietică, imperiu bolşevic care o înglobase, forţat, pe prima şi încă pe alte 13 aşa-zise republici-surori (Rusia nu intră în ecuaţie, ea avea statutul de acaparatoare, înglobatoare). Şi aceste republici erau declarate, obligatoriu – „înfloritoare”! Împreună cu republica moldovenească socialistă, cu cetăţile ei de la Nistru, eu mă simţeam ca în burta nesăţiosului moloh în care ne încarcerase Molo(h)tov, doar ca să amintesc de cinicul pact Ribbentrop-Molotov care a împărţit Europa; a secţionat cu cruzime popoarele, limbile ce se vorbeau, făcând-o de o manieră aberantă, de o convenţionalitate criminală, exact în spiritul anticului dicton sfidător: Divide et impera. În consecinţă, şi Moldova Estică a fost ruptă din trupul României şi din firescul unei existenţe socio-culturale, lingvistice româneşti.
Până în august 1991, eu, cel care vi se confesează acum, eram unul dintre scriitorii care vieţuia, parcă, în două ţări concomitent: în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi în Uniunea Sovietică, imperiu bolşevic care o înglobase, forţat, pe prima şi încă pe alte 13 aşa-zise republici-surori (Rusia nu intră în ecuaţie, ea avea statutul de acaparatoare, înglobatoare). Şi aceste republici erau declarate, obligatoriu – „înfloritoare”! Împreună cu republica moldovenească socialistă, cu cetăţile ei de la Nistru, eu mă simţeam ca în burta nesăţiosului moloh în care ne încarcerase Molo(h)tov, doar ca să amintesc de cinicul pact Ribbentrop-Molotov care a împărţit Europa; a secţionat cu cruzime popoarele, limbile ce se vorbeau, făcând-o de o manieră aberantă, de o convenţionalitate criminală, exact în spiritul anticului dicton sfidător: Divide et impera. În consecinţă, şi Moldova Estică a fost ruptă din trupul României şi din firescul unei existenţe socio-culturale, lingvistice româneşti.
Deci, dacă e să vorbim de exilul în propria limbă, eu eram printre cei…expatriaţi din propria-mi limbă, aşa cum limba în care scriam, româna (numită însă moldovenească de politicienii comunismului mincinos!) era oprimată, ostracizată, trunchiată, mereu constrânsă în spaţii şi sensuri de comunicare improprii, împinsă spre…necomunicare! Trăind ca şi cum în… propriile ţări, republica şi uniunea, ambele socialiste, eu, dimpreună cu conaţionalii mei, eram izgoniţi din ceea ce Nichita Stănescu numea „Patria mea este limba română”, într-o sintagmă-parafrază pe care, cu mai mulţi ani până la el, Albert Camus o rostise adecvat situaţiei sale: „Ma patrie c’est la langue française.” Adică, parcă ne-exilat de facto şi de jure din ţară/ţări, eu, cetăţeanul, scriitorul, eram alungat, exilat din propria mea limbă. De unde şi paradoxul care ar putea să vă trezească zâmbetul: eu eram omul care ar fi vrut să emigreze dintr-o ţară comunistă într-o altă ţară…comunistă! Visam să ajung în ţara-patrie în care patria mea, limba română, se afla în libertatea ei sau, să zicem, într-o mult mai mare libertate decât în Basarabia. Visam să emigrez în România…Ar fi fost parcă un „exil” (aici pun ghilimelele de rigoare) al revenirii la normalitate, un exil al…repatrierii. Inclusiv în patria mea care e limba română, nu? Pentru că, aşa cum observa Ion Vianu: „Ca scriitor, ori eşti cu limba legată, ori legat de limbă”.
Continuarea pe:
http://www.viataromaneasca.eu/articole/67_dosarele-vr/912_literatura-fara-frontiere.html
„Ca scriitor, ori eşti cu limba legată, ori legat de limbă”.
RăspundețiȘtergere