Se afișează postările cu eticheta LITERATURA ŞI POLITICA. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta LITERATURA ŞI POLITICA. Afișați toate postările

sâmbătă, 5 februarie 2011

Anchetă: CE UMILINŢE RECENTE AŢI TRĂIT

leo butnaru

– În ultimul timp (…recent) umilinţa vine tot mai mult din partea… timpului (…din ce în ce mai puţin), care se duce prea iute. Şi nu e nimic de făcut în acest caz (deloc simplu-uman, ci… cosmic – nu?), decât să acceptăm umilinţa în sensul ei biblic: potolirea orgoliului, eradicarea (ce tare spus!) egoismului, adoptarea unei atitudini aproape paradoxale – de fapt, mai că (maică…) lipsa de atitudine, amintindu-ne că latinescul humilitas îşi are rădăcina în humus  – pământ (…pulbere în vânt?… Nu numai, ci, înainte de toate, în sensul: precum pământul care acceptă toate cele ce vin de la cer). După care urmează o – mai să zic: fastuoasă – trenă de epitete prin care e caracterizată de obicei umilinţa, ce ar însemna: supuşenie, bunătate, receptivitate (la necazurile aproapelui), deschidere evlavioasă spre cele bune din lume, prudenţă, cumpătare, cuminţenie, lipsă de podoabe de orice fel, adică – simplitate, renunţare, interiorizare (întru imensă deschidere/ exteriorizare cerească), răbdare, ascultare, iertare, recunoştinţă, virtute, adaptabilitate (dar nu conjunctură, Doamne, fereşte!), pe această cale ajungându-se la iubire şi măreţie… (S-ar putea spune, o fastuoasă împăunare – pozitivă! – de epitete…) Dar, probabil, acestea în mod conştient… neconştientizate, pentru ca să nu ne pomenim într-un cerc vicios: unii cred măreţia o evadare din umilinţă etc. Pentru că spune Psalmul 50: „Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” Însă astăzi, ca nicicând altădată, se creează impresia că toate intenţiile şi învăţăturile bune ţin de ceea ce apostolii numeau Vox clamatis in deserto… Pentru că – cum ar fi de tăinuit? – lumea scriitoricească, precum toată cealaltă lume, e cam bântuită de orgolii, egoisme, vanităţii…
Apoi, fără orgolii şi iluzii vorbind, de asemenea e adevărat că, pentru un scriitor, umilinţa ţine şi ea de experienţa necesară (uneori – de creaţie…)… Literatura română, ca individualităţi, dar şi în ansamblul ei, a cunoscut şi cunoaşte ce e umilinţa. Iar din marii autori de pretutindeni să ne amintim de Dostoievski, de emblematicul său titlu: Umiliţi şi obidiţi…

  5.02.2011

joi, 3 februarie 2011

HRUŞCIOV DESPRE JAZZ ŞI NU NUMAI

Octombrie 1960. Nikita Hruşciov dând cu pantoful în tribuna ONU.
          
              La 17 decembrie 1962, a fost pusă la cale întâlnirea neoficială a boşilor partidului comunist sovietic cu intelectualitatea de creaţie. Aşa cum, de regulă şi… anormal, lui Nikita Hruşciov îi veneau în minte şi în instincte multe şi nevrute, de data aia îl pălise grija – şi îngrijorarea! – jazzului. (După care avea să mai atace sculptura, pictura literatura „sovietică”, inclusiv pe poetul Andrei Voznesenski, despre care am mai scris. Urletele lui Hruşciov în adresa Poetului le pureţi auzi aici


Până a reproduce din inepţiile prim-secretarului PCUS, stenografiate cu acribie, face să amintesc că, în 1962, se împlineau 40 de ani de la primul concert de jazz. În anul 1922, poetul, muzicianul şi coregraful Velentin Parnah adusese de la Paris instrumentele necesare pentru un jazz-band, formând Prima Orchestră excentrică din Republica Federativă Socialistă Rusă, care avea să concerteze la 1 octombrie a aceluiaşi an. Cu toate ale sale, multe bune, dar şi cu ingerinţe „de sus”, ideologice, dar nu foarte categorice, jazzul în „ţara lui Lenin” avea deja istoria sa, protagoniştii săi, performanţele sale, perfect în acord cu spiritul occidental. Pe scurt, jazzul se statornicise ca o componentă necesară a vieţii culturale, în general, şi cu tenta sa elitară, în special.

                                     Prima orchestră de jazz din Federaţia Rusă, 1922

Dar, precum spuneam, pe Hruşciov, după ce bătu cu pantoful în tribuna ONU, îl apucase obsesia unui alt „NU!”– Nu – jazzul! Precum reiese din cele spuse de mahăr în decembrie 1962: „Să mă ierte amatorii de jazz, dar dacă dumneavoastră aveţi o opinie personală, nu mă lipsiţi nici pe mine de propriile-mi sentimente, de opiniile şi gusturile mele. Nu-mi place acest fel de muzică! Nu o înţeleg! Nu o înţeleg! (Respiră greu.) Fiecare trebuie să cânte la instrumentul său. Şi îmi veţi spune că aceasta e orchestră? Dar eu vă spun: nu – aceasta nu va fi decât o cacofonie. (Strigă.) Jazzul nu va fi decât jazz!!!...”
După un timp, întrerupându-l pe unul dintre oratori: „Eu nu aş vrea să jignesc negrii. Dar, după mine, aceasta e o muzică a negroizilor. Mă refer la jazz… Ha?... Ce?... Odată, eu stăteam împreună cu ambasadorul Americii Thompson. Mă uit la el şi-i spun: „Păi asta e o muzică a negrilor”. Nu vreau să o condamn. Fiecare popor are propriile tradiţii şi, probabil, dânşii s-au născut în atare atmosferă, s-au obişnuit cu asta, asta le place. Însă eu m-am născut într-un sat rusesc. Am fost educat cu muzică rusească, populară. Iată de ce îmi este plăcut să ascult când cântă Soloviov-Sedoi, chiar dacă nu e Sedoi, ci Soloviov. (Bossul a ţinut să facă o butadă: numele Soloviov-Sedoi s-ar traduce ca: Privighetorescu-Căruntu. L.B.)… Îmi place să ascult melodia tovarăşului Evtuşenko „De vor ruşii război”, chiar dacă acolo sunt şi lucruri discutabile…
Acum un timp îmi povesteşte tovarăşul Polianski (membru în Biroul Politic al PCUS. L.B.)… La nunta din familia sa se discuta despre acest gen muzical. Şi de asemenea un tânăr, pur şi simplu spuse adevărul: „Noi, zice, am pierdut melodia”. El o spune: „Noi – poporul.” Deci, vorbeşte din partea poporului, din partea societăţii, că ar fi pierdut melodia. Iată de ce-i este dat azi jazzului să se dezvolte. (Pauză.) Posibil că aşa ceva nu e la modă, că ar ţine de vechiul regim… Însă, ca vârstă, eu sunt un om al vechiului regim… De ce ar trebui noi acuma să mergem şi să luăm la înarmare muzica de jazz? Îmi vor spune că aceasta e o noutate…
Dar cum se numeşte dansul acesta?... Sfist sau wist? (Hruşciov o dă în calambur: sfist în ruseşte înseamnând – fluierătură. L.B.) Twist? Şi ce înseamnă asta?!! Se spune că există o sectă a zdruncinaţilor. Da-da, există una ca asta: Zdruncinaţii!!! Ştiu asta din operele C.K-iştilor (C.K. – Comisia Extraordinară, organ represiv. L.B.). Ei se ocupă cu aşa ceva. Eu nu am văzut zdruncinaţii, însă C.K.-iştii mi-au raportat ce fel de sectă este asta… Mi-au spus că anume astfel dansează acolo!!! Adică, până la deplină tâmpenie, dacă puteţi să înţelegeţi. După care cad din picioare, dacă înţelegeţi. Şi acesta ar fi dans?!!
Dar de ce trebuie să renunţăm la dansul nostru popular? Eu, cum s-ar spune, prin poziţia mea în partid, sunt un om rătăcitor. Ca să nu mai spun: ruşii, ucrainenii. Luaţi-i pe uzbeci, pe kazahi, oricare alte popoare – ei au un dans lent, frumos. Pe când astea, observaţi, astea sunt necuviincioase!!! Să faci atare gesturi cu unele părţi ale corpului!!! Nu e cuviincios în societate. Şi asta să însemne noutatea?!! Eu cred, tovarăşi, că trebuie să ne ţinem de tradiţie. Da, de timpurile vechi. Ca să nu cădem în această decadenţă. Drace, nici nu mai ştiu ce cuvinte să folosesc aici…
Odată, Stalin se apropie de mine şi mă întreabă: „Cum vă numiţi?” Să vezi!! Să mă trag de ureche, nu alta! El mă întreabă care-mi este numele de familie! Pe mine, membru în Biroul Politic. „Îi spun: „Până la acest moment eram Hruşciov. Dar deja nu mai ştiu cine sunt.” Stăteam împreună cu Ejov, discutam ceva înainte de şedinţa Biroului Politic. „Nu, – îmi spune mie Stalin, – nu sunteţi Hruşciov, ci sunteţi unul al cărui nume se termină în „ski”. Sunteţi polonez”. Şi ce puteam eu să-i spun? „Sunt din Ucraina, – răspund, – verificaţi-mă!!!” Aici chiar Stalin mi-a luat apărarea. Zice: „Toate astea le-a inventat despre tine Ejov." Iar Ejov unde face: „N-am inventat aşa ceva”. „Erai beat, – îi spune Stalin.; – i-ai spus lui Malenkov, iar Malenkov – mie”.
Vedeţi cum era pe timpul cultului personalităţii? Bine că Stalin a crezut că eu nu sunt polonez!!! (Aplauze…)”
                   
                               *       *       *














Un portret al lui Valentin Parnah realizat de Pablo Picasso.



Valentin PARNAH    (1891 – 1951)

Poet, traducător, jurnalist, istoric al baletului, coregraf şi muzician. Precum s-ar spune, – impresionantă personalitate „sintetică”. Fratele poetesei Sofia Parnok (numele lor adevărat fiind Parnoh), una din protagonistele literaturii doamnelor „veacului de argint”.
Valentin Parnah s-a născut la Taganrog. În 1915 se stabileşte în Franţa. În interes de studiu, călătoreşte în Arabia, Palestina, Spania, Egipt şi Sicilia. La Paris, se apropie de Ilya Zdanevici, avangardist radical, Parnah însă temperându-şi râvnele întru înnoire şi orientându-le în albia unui epigono-futurism destul de ingenios.
În 1922 revine în Rusia, ziarul „Izvestia” anunţând pe prima pagină că: „La Moscova a sosit Preşedintele Camerei poeţilor din Paris Valentin Parnah, care îşi va demonstra lucrările din sfera muzicii noi, poeziei şi dansului excentric, reprezentate cu mare succes la Berlin, Roma, Madrid şi Paris”. Se apropie de grupul „Parnasul moscovit”, publică articole  despre arta novatoare, montează dansuri în teatrul lui Meyerhold. Era în perioada când celebrul regizor experimenta stilistica sa biomecanică. Parnah este prima persoană om care familiarizează publicul rus cu jazzul, artă despre care a scris mult, inclusiv grupaje de poeme, unele din care sunt prezente şi în florilegiul inserat aici.
Primele sale cărţi de versuri i-au apărut la Paris, ilustrate de N. Goncearova şi M. Larionov, iar o alta – cu un portret de P. Picasso:  „Cheiul”, „Samum” (ambele 1919), „Se caţără acrobatul” (1922), „Introducere în arta dansului: Versuri alese” (1925). În anul 2000, editura „Ghileia” (Moscova) îi publică volumul de opere alese „Momâia girafoformă”.
Însă viaţa în Rusia avea să i se modifice spre rău, după ce V. Parnah publică un volum despre istoria inchiziţiei, apărut la editura „Academia”. Avu şi o variantă franceză a acestei cărţi, încredinţându-i-o lui Louis Aragon care, însă, pierde acel unic exemplar.
 În anul 1941 se află în evacuare împreună cu poetesa Marina Ţvetaeva (oraşul Cistopole). Ambii fac tentative de a obţine o slujbă oarecare, pentru a se putea alimenta la cantina fondului literar. Parnah are şansă, fiind angajat uşier, Ţvetaeva însă e respinsă. Poetesa se sinucide. V. Parnah avea să moară zece ani mai târziu.

Poeme despre jazz


*     *     *

Negrele vene se zbat la tâmple, pe frunte.
Precum la puşcăriaşi – mâinile la spate!
Involuntar ochiul săgetează cu un verde snop.
Stâlci o buză.
Smoc de păr ruginiu – otravă închegată.
Tăinuieşte! Stop materia.
De parcă s-ar fi auzit a prorocului trâmbiţă.
Prime lovituri,
Foxtrot,
Deplinul tău triumf.
Uşorul tremur al dervişului.
Burtă pneumatică.
Marabu
Al tabunului de mişcări.

1919, Paris

*     *     *

Lui M. M. Ghingher

Tremur de banjo, banda saxofoanelor.
Chirceşte. Caramba! Zdrăngănind,
Ţimbăluiesc lacome jazz-banduri
Fonojar.
Iuţeală de var otrăvitor,
Variabil curent electric.
Frisoane. Reculuri şfichiuitoare.
Negrul a înhăţat şi a târât
Necunoscutele  molecule ale larmei,
Tuflindu-şi peste gura de saxofon
Boltitul melon.
El reuşi să schimonosească măiestrit
Cârlionţii focului de artificii
Colorat risipit.
Eliberarea de sub jug, asuprire!
Ciudatul, veselul negroid
Brusc dezlănţui tremurul jocului,
Dislocând, punând în mişcare
Noi desfătări-încântări!

Totul în risipire!
Preţ de-un minut – muzica vuieşte!
Instantaneu erupe bubuitură de cauciuc spart.
Căzură, duduind, la pământ bucăţi
De sonore detalii de maşină.
Şi dintr-o dată – străpungător
Cornul-claxon de automobil
Întinsă limba-i de oţel. Urlet.
Înţepătură-ngustă. Prin sforăit
Eu cu capul dezgheţat.
Fript de tablă-inox.
Supapa s-a şi închis.

(1919)

*     *     *

Postându-şi picioarele, ca turnul Eiffel,
Actriţa răguşeala-şi accelera. In iris –
Florile Arabiei
Smoleau adumbrit la Cazinoul Paris.

În tumbe abil se rostogoli
Ironicul cuplet despre muierescul talaş.
Şi necruţător răpăia avanul jazz-band,
Des, precum grevele în imensul oraş!

(1920)


Poetul, coregraful şi dansatorul Valentin Parnah pe scenă.

*      *      *

Mai sună încă a val, a talaz blindat
Capul deschis, vesel peste poate.
Asemeni chimvalelor şi jazz-bandului
Erau neauzite cuvintele strigate.

Şi acuta mişcare a trupului
Se metamorfoză întru paza duhului.

JAZZ-BAND II

Lui Lado Gudiaşvili

Noi de jazz fuseserăm lipsiţi.
O, coşciuge! Dintr-o dată – după
Îndelung coşmar de lungi tăceri
Cu frenezie respirară
Cratiţele zdruncinate.
Ciudăţeniile acusticelor sisteme!
Pe vergele gonguri tresăltau,
Se răsuceau răguşite huruitoare,
Alergări şi goane imposibil de
Îmblânzit... Maestru în răspărul cu
Ştiutele armonii!
În acord cu vânzoleala şi tremuriciul.
Dos încordat ca arcul de ceas
Şi jocul de umeri în toi
De negroide orgii.
Şi capul între umeri înşurubându-şi,
Din când în când îl lasă iar să iasă.
La zbaterea viperelor
Se-mpiedică, şezând. Ţipăt acut,
Cârligul braţului îndoit,
Pneumatică tragere la ţintă...

(1922)

Traducere de
              Leo BUTNARU

miercuri, 26 ianuarie 2011

O VECINĂ, O COLEGĂ UCISĂ ÎN ATENTATUL DE LA MOSCOVA


                                             Anna Iablonskaia
                                            (20.VII.1981 - 24.01.2011)

Aş putea spune că Anna Iablonskaia [numele i se trage de la iablonea – (pom de) măr!] mi-a fost vecină. Eu – la Chişinău, ea – la Odessa, oraş deschis mării, orizonturilor pe care l-am îndrăgit încă din tinereţea mea studenţească; oraş pe care l-am cutreierat în lung şi în lat, de nenumărate ori revenind în cartierul Moldovanca. Oraş în care, sâmbetele, desantam mai mulţi juni basarabeni ca să procurăm carte românească, pe atunci interzisă în librăriile din RSS Moldovenească – unic spaţiu din URSS unde cartea românească era liber non grata (liber… ne-liberă!)… Oraş în care am scris mai multe poeme, cel mai drag dintre ele fiindu-mi cel intitulat „Hypatia”, dedicat bunicului Ipatie Butnaru, şi pe care Cezar Ivănescu l-a remarca într-un mod special, scriind despre el (iertat îmi fie stropul de nemodestie): „…un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...”
În ziua de 24 ianuarie, Anna Iablonskaia, poetesă, prozatoare, dramaturg, plecase la Moscova, invitată să primească un premiul pentru piesa „Păgânii”. La viaţa ei (atât de scurtă!) s-a învrednicit de multe distincţii importante, inclusiv – peste hotarele Ucrainei, Rusiei. La ora 16,05, Anna le-a telefonat prietenilor, anunţându-i că avionul în care se afla a aterizat în aeroportul Domodedovo (s-ar traduce: Casa Bunicului...), de unde ea va lua un taxi etc., dat fiind că peste două ore şi jumătate trebuia să urce pe podium, să primească premiul.  (Cunosc şi aeroportul Casa Bunicului - Domodedovo, şi locul în care, ultima oară, în ziua de 23 noiembrie 2009, ca şi Anna, aşteptam şi eu să-mi vină bagajele, după care s-o iau spre centrul Moscovei, la cea de-a VI-a Bienală Internaţională a Poeţilor...)
…La ora 16,32 s-a declanşat explozia. Anna nu a mai răspuns la telefon, cu toate că prietenii mai sperau că iată-iată soseşte la festivitate.
Anna Iablonskaia s-a aflat chiar în epicentrul exploziei… Şi a fost printre cele 35 de jertfe ale atacului terorist. Nu cu mult timp în urmă, pe blogul său scrisese: „Simt că nu-mi mai rămâne mult timp…” O presimţire?... Nu, nu e o simplă spusă că inima artistului adevărat e un seismograf deosebit de sensibil…
Versurile Annei Iablonskaia pe care le-am tradus drept pios omagiu pentru ea, vecina mea, colega noastră, nu au nimic din ceea ce s-ar numi – de ocazie... (Atât de cutremurătoare!)  Sunt versurile unei poetese deosebit de înzestrate, care s-a stins la numai 30 de ani. Soţul e neconsolat, însă fetiţa-i de trei anişori încă nu ştie ce s-a întâmplat. Îşi aşteaptă mama…  Până va creşte şi îşi va da seama ce înseamnă un atac cu bombă într-un aeroport internaţional…

L.B


Anna IABLONSKAIA

*      *     *

eu beau apă caldă în ea cu o schijă de lămâie
oraşule îmi place
să scobesc cicatricele din antebraţe
macaralele portuare
şi oamenii ce trăiesc în regim mono
odată şi odată vor scăpa balcoanele lor în infinit
îmi place să îmbuc pateuri umplute cu sunetele liniilor
îmi plac formularele
necompletate cu scrisul cuiva
pe mine mă vor împacheta în ulcioare din soare şi argilă
sau pur şi simplu în cutii de fier zângănitoare
şi eu voi începe să citesc „anatomia visului şi a momentului”,
înfofolindu-mă în duioşie,
mergând după plugul cosmic
devenind – posibil – nu muzică, ci instrument
în mâinile Omului ce are şi el un cerc de argint

RAILWAY INDUSTRIAL

este foarte transcendental
să te fotografiezi la gară
încercând să prinzi cu obiectivul şi gura
cozile clădirilor ce se îndepărtează
mirosul de metal topit
falsetul estival al bardului cu o singură mână,
pateuri cu carne, marginea plapumei umede
din geamul vagonului de tren
este al naibii de conceptual
să umbli desculţ pe şinele reci
te poţi simţi într-un fel supra-stâncilor
ploaie plată de aprilie
sau mărunt pietriş înţepător
argilos terasament galben
şi de-a dreptul transcendental e
că femeia se numea Anna

ECLIPSĂ

Invidiez oamenii ce pot dormi în tren
şi care cu atâta încredere beau uncropul
din paharele zângănitoare,
Oamenii pentru care toate şinele de pe lume
nu ar fi decât o singură brazdă
şi cărora paralele le sunt mai scumpe decât meridianele
Eu invidiez oamenii care iubesc oamenii –
oamenii nelumiţi se plimbă undeva departe de gări
obsedaţi de un şir de idei prosteşti, dar eterne
de a transforma pietrele… de a transforma pietrele în metale preţioase
Eu invidiez oamenii, mai exact – îl invidiez
pe un singur om – pe cel care cu adevărat este regele plantelor şi al fiarelor
Se zice că El se află înăuntru
Eu îl voi îmbrăţişa în întuneric
aşteptând – posibil aurora, posibil – eclipsa

LA NOROC


Cu un cnut subţire lumina felinarelor despică văzduhul
La pagina a patra devine clar cu ce se va termina povestirea.
Prăpastia dintre lumină şi beznă începe acolo
unde pătrunde glasul.
Conştiinţa pulsează ca o cămaşă neagră în vântul iernii
încercând să-şi zvânte propria insomnie.
Veştile de la răsărit, de la nord, de la miază-zi – sunt veşti proaste.
Statuie, pod, scară, cenuşă, cupolă, piatră funerară.
Oraşul ştie cum să împletească din perdelele sale
trenele mireselor. Oraşul care, după chip şi asemănare,
ar putea să se compare cu eternitate – vrea să ajungă una cu pământul.
Oraşul e asemenea unei crengi ce va trosni
sub greutatea merelor şi a colonadelor.
Oraşul care vrea să tot spună ceva, rezultatul însă nefiind decât
două cuvinte, ţipătul care e zădarnic să credem că ne va învăţa ceva.
Oraşule, îngăduie, nu trebuie! Nu este necesar să opreşti vântul
şi să scârbeşti ursita.
Musonul şi pasatul sunt ridiculi în faţa uriaşului uragan.
Ei au fost mulţi: Catherine, Fransis, Ivan, Janna,
însă dincolo – pe alte ţărmuri…
Aici nimeni nu ştia nimic despre ei.
Iar acum e timpul să culegem roadele spaţiului
care atât de mult timp ne-au tot ocrotit de furtună.
Bine aţi venit în verde-negru, în alb, în străveziu, în roşu…
Bine aţi venit în oraş.
Trebui să mijiţi ochii, se poate păşi.
La noroc.
Trebuie să tragi cu arma în pasăre.
Pasăre, desfă-ţi aripile.
Pasăre, iartă-ţi oraşul.
Acesta – apusul e.
Pasăre, permite-i şi lui să-şi ia rămas bun de la cuiburile tale.
Pentru că tu oricum nu vei putea suporta iernatul.
Vezi ce stelele glaciale
privesc dinspre staţia de autobuz,
de pe chei, de pe colină…
Pasăre, e timpul să te duelezi –
a venit iarna
şi ea îşi ia de secundant
Toamna.
                         Traducere de
                                            Leo BUTNARU




luni, 24 ianuarie 2011

ALTE CAZIERE GULAG




Lev GUMILIOV (1912-1992). Fiul poeţilor Anna Ahmatova şi Nikolai Gumiliov (acesta executat de bolşevici în anul 1921). Savant, istoric-etnolog, poet, traducător din limba persană. Fondatorul Teoriei passionare a etnogenezei. (Passionar e un termen propus de L. Gumiliov, analog englezescului: passionary). Teoria în cauză descrie procesul istoric de dezvoltare a etniilor în interacţiune cu relieful (landşaftul) ambientului lor şi cu alte etnii. [Ceva care nouă ne aminteşte (şi) de teoria alternanţei deal-vale a lui Lucian Blaga, nu?] În anii 1930-1934 a fost cercetător în expediţiile din munţii Saianului, Pamirului şi ai Crimeei. În 1935 este exmatriculat din Universitatea din Leningrad şi arestat. În 1937 – restabilit la Universitate. În martie 1938, arestat din nou şi condamnat la 5 ani de GULAG (Norilsk, după Cercul Polar), munceşte în minele de cupru. În toamna anului 1944 se cere voluntar pe front. În 1945 – restabilit în Universitate. De ziua revoluţie bolşevice, 7 noiembrie 1949, este arestat din nou şi condamnat la 10 ani de GULAG. Reabilitat în 1956, cu trei ani mai târziu după ce moare Stalin.
În august 2005, în oraşul Cazan, capitala Tatarstanului, i se înalţă un monument pe postamentul căruia e scris: „Omului rus care întreaga sa viaţă a apărat tătarii de clevetitori”. Numele său este cinstit şi în Republica Kazahstan, în capitala căreia, Astana, funcţionează Universitatea Euroasiată „Lev Gumiliov”.
Dramatismul anilor de teroare stalinistă prin care a trecut şi fiul său Lev Anna Ahmatova avea să-l reflecte în celebrul său poem „Recviem”, care drept prefaţă are următoarele: "În groaznicii ani ai lui Ejov am făcut şaptesprezece luni de coadă pe la închisori. Odată cineva „m-a recunoscut”. Şi atunci o femeie cu buzele vinete, şi care, fireşte, nu-mi auzise niciodată numele, se trezi din amorţeala proprie nouă tuturor şi mă întrebă la ureche (acolo se vorbea numai în şoaptă): „Puteţi descrie toate acestea?” Răspunsul meu: „Pot.”  Şi atunci ceva ce amintea a zâmbet se aşternu pe ceea ce fusese cândva faţa acelei femei.” (1 aprilie 1957, Leningrad.)

Iată un fragment din cutremurătorul poem:

*     *     *

Când a fost? Când zâmbea numai iadul
Spre-ale morţii cumplite splendori,
Când netrebnic zăcea Leningradul
Lângă multele lui închisori,

Şi-osândiţii umpluseră firea
De nagaică mânaţi şi ocări
Şi cântau ne-ntrerupt despărţirea
Ca un bocet sirenele-n gări.

Ne gonea steaua morţii prin hrube
Şi sărmana Rusie gemea
Pângărită de negrele dube
Şi ciobota cu sânge pe ea...


I

Te-au luat când e rumenă zarea,
Te-am condus ca un dus peste veac,
La icoană scădea lumânarea
Şi copiii plângeau în iatac.
Rouă rece pe fruntea cu riduri,
Şi pe buzele tale - îngheţ.
Am să url la Kremlin lângă ziduri,
Cum a fost de-au bocit pe streleţi... 
 

1935, toamna, Moscova

                  Traducere de Aureliu Busuioc



Vsevolod MEYERHOLD (născut Karl Kazimir Theodor Meyerhold) (1874–1940), actor, regizor celebru, teoretician, director în teatrele de avangardă. Nu a acceptat aşa-numita metodă de creaţie a realismului socialist. În 1938 este închis teatrul pe care îl fondase şi în care activa. Meyerhold este arestat, forţat să depună mărturisiri autodemascatoare pe care avea să le retracteze în faţa judecătorilor, iar în ianuarie 1940 îi scria lui V. Molotov (da, acelaşi care, pe 23 august 1939, semnase cu Ribbentrop criminalul pact de împărţire a Europei): „…Aici pe mine m-au schingiuit – pe un bătrân de şaizeci de ani, bolnav, m-au culcat cu faţa la pământ, bătându-mă cu un garou de cauciuc la tălpi şi pe spate, iar când stăteam pe scaun – cu acelaşi cauciuc mă loveau peste picioare […] durerea era atât de mare, încât mi se părea că pe picioare mi se toarnă uncrop clocotitor…” La 1 februarie 1940 a fost condamnat la moarte prin împuşcare. Unele surse susţin că a fost executat a doua zi. Înmormântat la cimitirul Donskoi din Moscova în unul din cele trei morminte comune ale jertfelor represaliilor comuniste.



Issak BABEL (1894-1940). Reputat prozator rus. În timpul războiului civil, în 1920, este ataşat de presă în armata de cavalerie condusă de mareşalul Budionnâi, văzând, „pe viu”, eşecul campaniei poloneze şi a tentativelor de export a bolşevismului peste hotarele Rusiei. Peste 2-3 ani, experienţa din acea campanie o converteşte în proza de o incontestabilă originalitate, care însă nu concorda cu viziunea romantică a bolşevismului. Reîntors la Odessa, Babel scrie despre viaţa evreilor din ghetoul Moldovanka de până şi de după Revoluţia din Octombrie. În 1930, călătorind prin Ucraina, este martorul brutalităţii bolşevice în colectivizarea satelor. Când, la începutul deceniului al IV-lea, se declanşează campania de condamnare a formalismului, Isaak Babel cade şi el în vizorul puterii, iar la primul congres al scriitorilor din URSS (1934) face remarca amară că a devenit „maestrul unui nou gen literar, genul tăcerii.” În 1935, după mai multe cereri depuse, i se permite să plece peste hotarele Rusiei bolşevice, să-şi viziteze familia stabilită în Franţa. La întoarcere, colaborează cu celebrul regizor S. Eisenstein la filmul „Lunca Berzih”. În 1939, în plină declanşate a represaliilor contra intelectualităţii, Babel notează: „Vor veni şi după mine”. În luna mai a aceluiaşi an este arestat, iar pe 27 ianuarie – împuşcat în sinistra închisoare Butârka din Moscova. Însă, conform unei versiuni oficiale timpurii, Isaak Babel a murit în GULAG în martie 1941. Ca şi în cazul altor scriitori, manuscrisele şi arhiva personală i-au fost confiscate şi  s-au pierdut.

marți, 18 ianuarie 2011

Din "Bucovina literară" nr. 10-12, 2010




Vasile Leviţchi

SCRISORI DIN NORDUL BUCOVINEI OCUPAT(E) – SPRE BASARABIA,
COLONIZATĂ ŞI EA

(Corespondenţă Vasile Leviţchi – Leo Butnaru: octombrie 1983 – martie 1989)


Distinsul literat şi om de cultură Vasile Leviţchi (1921–1997) a fost o personalitate viguroasă şi polivalentă, animată de o înaltă responsabilitate patriotică, ce a catalizat o importantă parte din viaţa spirituală românească din Cernăuţiul celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut. Pentru concetăţenii săi, a oferit înalte exemple de slujire cu credinţă filială valorilor lăsate de predecesori, vestigiilor istoriei naţionale, limbii române, în apărarea cărora folosea condeiul cu grafitul ardent, dar şi tribuna, când avea ocazia sau când i se permitea să apară în faţa bucovinenilor. Iar scrisorile, pe care mi le-a trimis între anii 1983-1989, confirmă cu certitudine că maestrul Vasile Leviţchi era unul dintre cei mai combativi scriitori români din Nordul Bucovinei şi din Basarabia (RSS Moldovenească) ocupate de imperialismul ruso-sovietic,  care întreţineau efectiv circulaţia ideilor şi în câmpul jurnalisticii. Majoritatea acestor mesaje se referă la colaborarea colegului cernăuţean la hebdomadarul chişinăuian „Literatura şi Arta”, publicaţie destinată, cum ar veni, scriitorilor, dar care, ca şi toate celelalte ziare şi reviste din Interriverania Prutonistreană, era supravegheat cu străşnicie ciclopică de băgătorii de seamă ai regimului. Redactorii acestei publicaţii erau examinaţi (dosarul! bu-u-un…) şi confirmaţi de organul-mahăr de putere şi opresiune: comitetul central al partidului comunist din Moldova. La acel „botez”, candidatul la postul de redactor şef jura ca şi cum credinţă partidului, idealurilor (de tot felul), realismului socialist, cenzurii, CSS (KGB – comitetul securităţii de stat), se dădea mare antiromân, chiar dacă după perestroika au schimbat placa pe invers, dându-se... uriaşi patrioţi... români! Da, viitorul redactor şef jura şi kgb-istului, pentru că, impertinent, reprezentantul (curatorul) respectivului comitet securist vizita lucrativ, deschis,  atât Uniunea Scriitorilor, pe mahării acesteia, cât şi pe redactorii publicaţiilor periodice, făcând „schimb tovărăşesc” de diferite idei, întru o cât mai drastică strângere de şurub. De unde şi suspiciunile faţă de scriitori, faţă de autori, inclusiv a celor de la „Literatura şi Arta”. De unde şi amânările pe termen nelimitat a textelor înaintate pentru publicare.
În măsura în care am reuşit, am pledat pentru poemele, tabletele sau articolele pe care mi le expedia personal Vasile Leviţchi, care se simţea tot mai strâmtorat (şi) la Cernăuţi, bătut de gândul de a se stabili la Chişinău, unde, în comparaţie cu Nordul Bucovinei, un scriitor putea respira ceva mai – foarte relativ! – liber. E drept, nu totdeauna reuşeam să trec de pragul mahărului, redactorului şef, textele sale, însă majoritatea – da, au apărut, chiar dacă după mai multă tevatură, tergiversări.
Aceste scrisori, precum şi notele de subsol, pot oferi unele elemente „arheologice”, după care se poate reconstitui mamutul, mastodontul defunctului regim ideologic, care a terorizat Basarabia şi Nordul Bucovinei, pentru a umili spiritul creator, pentru a injecta otrava deznaţionalizării. Cu atât mai remarcabile eforturile celora care au rezistat, au perseverat în pofida vicisitudinilor antiromâneşti – s-o spunem deschis, anume: antiromâneşti – care au bântuit şi, din păcate, mai bântuie, azi, Nordul Bucovinei şi Sudul Basarabiei „dăruite” Ucrainei. Iar colegul şi distinsul nostru prieten Vasile Leviţchi a fost anume printre scriitorii care puteau fi asemănaţi unor seismografe ce înregistrau nedreptăţile, problemele cotidianului dintr-o societate în agonie, ei încercând să propună soluţii de ameliorare, una dintre care era chiar propriul scris, întru deschiderea unui viitor al libertăţii, al revenirii la matricele fireşti ale istoriei şi culturii naţionale.
Este vibrant în aceste mesaje şi dramatismul existenţial al colegului Vasile Leviţchi, care îmi scria, spre exemplu: „Eu – încă perseverez în a nu mă călători şi sper să mai calc iarbă verde, dar nu ştiu când ies de aici. Am două luni şi jumătate de spital. De-o fi să ies cu bine, va trebui să duc în mână pălăria din pai pe care o am aici de astă vară”. Era în octombrie 1987, iar Domnul a fost generos, mai dându-i prietenului nostru Vasile Leviţchi încă 10 ani de viaţă, pe care i-a trăit intens, combativ, exemplar.

Leo Butnaru

P.S. În anul 1990, Vasile Leviţchi s-a stabilit la Chişinău, unde, de altfel, se spune că s-au văzut nevoiţi să se stabilească (studii, o mai relativă libertate socială, lingvistică) peste 40 de mii de persoane din Nordul Bucovinei. Astfel că acele tărâmuri au rămas văduvite, sub aspect intelectual, mai puţin rezistente la agresivitatea deznaţionalizării.


Crimeea, 23.IX.’83

Dragă Leo!
Am expediat ieri o poezie, dar pe urmă am găsit de cuviinţă că, având ea anumite nuanţe persiflante, n-o vei găsi potrivită pentru numărul festiv1, deci mai trimit una. Las la aprecierea dumitale, dar să nu mă laşi absent la ziua poeziei.
Am remis culegerea de versuri2 lui Ilie [Zegrea] şi Vasile [Tărâţeanu].
Acum mă aflu la Koktebel3, de unde îţi trimit cele mai călduroase urări de bine.
Salutări Beciului Vechi4 şi tuturor prietenilor din el şi de pe lângă el. Tuturor – cercuri tari la butoaie!

[Vasile Leviţchi]

*

Cernăuţi, 12 dece. ’83

Dragă Leo!
Astă toamnă, la solicitarea dumitale, am expediat redacţiei parcă două, parcă trei poezii (era vorba de Ziua poeziei). N-au mers, bănuiesc că era prea târziu (Ziua poeziei se ţinea pe 12 octombrie, pe când textele fuseseră expediate, din Crimeea, la 23 octombrie. – L.B.). Ţi-aş fi recunoscător dacă mi-ai comunica ce s-a hotărât cu ele, – vor merge cândva sau să le propun altei publicaţii?
Mai am o rugăminte: întreabă-l dumneata pe Iulian Nicuţă5 de ce m-a trecut la index? Adică, mai altfel spus, nu mă mai primeşte la Beci. Am acolo trei sau patru bucăţi, care nu pot fi mai proaste decât unele care au acces, beneficiind de uşa larg deschisă a sus-amintitului local de agrement. Oare cu ce m-am făcut vinovat? Ca muşteriu vechi…

Cu toată afecţiunea
V. Leviţchi

*

Cernăuţi, 31.I. ’84

Mulţumesc pentru răspunsul prompt şi pentru lămuririle date. Bănuiam eu că aşa stau lucrurile.
Trimit alături un ciclu (5 poezii) şi aş fi fericit să văd că au văzut lumina tiparului. Ţin foarte mult la cea pe care ţi-am trimis-o anul trecut (o intitulasem „Baştina”, pare-mi-se, ce începea cu: „Veac al vitezelor, pe unde-mi laşi urmele?...”) Poate faci, totuşi, imposibilul şi o incluzi? În detrimentul oricăreia din cele trimise acum. În fine, vezi dumneata ce se poate face.
Alătur şi o fabulă. Pentru „Beciul Vechi”, şi îl rog pe Iulian Nicuţă să-i facă loc. Dacă merge, să-i lase titlul aşa. Subiect de fabulă (găina). Dacă nu – va trebui să mă las păgubaş sau să mă duc la o cârciumă undeva. Să mă omori, dacă înţeleg de ce n-a fost publicată „Bâta”. Oare agresivitatea primară, spiritul arbitrar obtuz şi samovolnicia sunt manifestări lichidate definitiv şi ireversibil?... (subliniat în text – L.B.).
Cu toată afecţiunea
V. Leviţchi

*

[Decembrie ’84]

Dragă Leo!
Trimit alăturat una din tabletele care se află undeva la redacţie (aceasta am revăzut-o şi am redus-o un pic). Vezi, poate merge. Revin peste câteva zile cu altele, mai vechi, mai noi.
Îţi strâng mâna
V. Leviţchi

P.S. Placa despre care vă informează tovarăşa Ţurcan a fost inaugurată încă prin anii ’60. Aşa că…

*

18. I.’85

Dragă Leo!
Dacă (printr-o minune) vor merge versurile mele până  la apariţia culegerii, fiindcă după aceea n-ar mai fi cu putinţă, te-aş ruga pe dumneata să scoţi poezia „Ah, iar e ziuă! Cu ce-o să-mi vină?” Căci a fost publicată şi am trimis-o din greşeală. Te rog!
Cu cea mai caldă strângere de mână. La mulţi ani!
V. Leviţchi

P. S. Am vorbit atunci şi cu Valeriu Borisovici6.   A zis că… poate, să vedem. Îmi spuneai că are obiecţii cu privire la „Noapte”. Cred că nu e nimic sumbru acolo, e vorba de noaptea albă (ca simbol luminos, fire-ar să fie!)
V.L.

*

10.II.’86

Dragă Leo!
Trimit pentru „Beciul Vechi” nişte miniaturi şi o poezie satirică. De-o fi să le publicaţi, v-aş ruga să nu schimbaţi nimic fără să ştiu eu, căci nu vreau să mi se atribuie ce nu-mi aparţine, cum s-a întâmplat cu „scrumit” (?) în loc de „cruşit”  şi cu alte două „intervenţii” abuzive. Poate că e vina corecturii, cine ştie?
Le trimit în două exemplare, ca să nu mai trebuiască dactilografiate.
Salutări cunoscuţilor.
V. Leviţchi

P.S. „Mandea” sau „Tetea”, cuvânt argotic, înseamnă „subsemnatul”, „eu”, „neica” (în strofa a patra).

*

28. II.’86

Dragă Leo,
Alătur încă o „chestie” cu pretenţii de umor, la adresa celor infailibili. Poate o daţi la „Beci…”
Cu cele mai calde salutări, atât dumitale cât şi tuturor cunoscuţilor.
V. Leviţchi

*

23 oct.’87

Dragă Leo,
Te rog foarte mult, dacă va fi posibil, să găseşti un colţişor în paginile gazetei noastre pentru această poezie.
La o adică, o puteţi insera şi în cadrul rubricii mele „Multe trec pe dinainte”, dar atunci trebuie împărţită în frazele componente şi dată ca proză.
Salutări tuturor celorlalţi. Îţi strâng mâna.
Al Dumitale
V. Leviţchi

P. S. Eu – încă perseverez în a nu mă călători şi sper să mai calc iarbă verde, dar nu ştiu când ies de aici. Am două luni şi jumătate de spital. De-o fi să ies cu bine, va trebui să duc în mână pălăria din pai pe care o am aici de astă vară.
P.P. S. Oare nu v-a plăcut „Adaosuri”? Ori e periculos? Ori s-a pierdut?

*

9.XI.’87

Am trimis nu demult pe adresa Dumitale o poezie, dar ulterior am revenit asupra ei şi o trimit alăturat, într-o nouă variantă, însoţită de încă alte patru, dintre care „Adaos la cartea de vise” este şi titlul următoarei culegeri aflate în plan la editură. Poate le plasezi undeva într-un col de pagină, dacă s-o ivi cumva un prilej potrivit.
Salutări prietenilor şi toate cele bune.
V. Leviţchi
P.S. Una pentru „Beciul Vechi”. Dar sub pseudonim! Mă tem…

17.XI.’87

*

Dragă Leo,
Această poezie am trimis-o de curând pe adresa dumitale, dar ulterior am observat în copie unele greşeli, aşa că o expediez din nou şi te rog, dată o fi să fie publicată, atunci să meargă varianta aceasta. Cealaltă dă-o la coş. Bineînţeles, nu şi pe asta!
Noroc şi voie bună.
V. Leviţchi

*

20.XI.’87

Iartă-mă că te bombardez cu scrisori de tot felul. Mai trimit alăturat încă – pardon! – trei poezii inedite şi, te rog, pune-le dumneata la celelalte (expediate anterior). Poate înjghebăm un ciclu, pe când i-o veni timpul.
Da, şi una pentru „Beci…”
Să ne vedem sănătoşi.
V. Leviţchi

*

15.I.’88

La mulţi ani!
În tableta despre Scrisoarea I („Pentru evitarea unei impietăţi”) s-a strecurat un cuvânt absolut impropriu („a preconizat” care trebuie înlocuit cu „a afirmat” sau „a întrezărit”). Îmi cer scuze că a ieşit aşa. De fapt, aş vrea să mai lucrez asupra acestui material, să aduc mai multe argumente. Deci îl mai reţinem şi poate îl publicăm mai târziu. De altfel, a apărut între timp la „Zorile…”7
Ce se aude cu versurile? Dacă o să daţi un ciclu, vă rog să transferaţi onorariul în fondul Monumentului Poetului Anonim (702701).
Cu drag
V. Leviţchi

P.S. Alăturat, trimit ziarul „Zorile…”

*

2.II.’88

Dragă Leo,
Mai trimit alăturat cinci poezii, adăugător la cele trimise mai înainte.
Dacă o fi să daţi un ciclu, rog redacţia să transfere onorariul în contul Monumentului Poetului Anonim.
Cu dragoste
V. Leviţchi

*

22.VI.’87

Dragă prietene Butnaru,
Dacă s-ar putea, aş vrea ca tableta aceasta să meargă mai curând, înaintea celorlalte.
Şi încă o rugăminte: Poate că ar fi mai bine să puneţi genericul clişat pe verticală, ci nu pe orizontală, în colţul de sus, deasupra titlului (e vorba de cuvinte din Glossa lui Eminescu!), iar numele meu poate sta şi dedesubtul textului, în colţul de jos al chenarului.
Cu mulţumiri
V. Leviţchi

*

Cernăuţi, 12 apr. ’88

Dragă frăţioare Leo!
Am primit cartea dumitale de versuri8 şi m-am bucurat, am citit-o cu plăcere; de altfel, le am şi pe celelalte. Dacă aş fi critic literar, aş menţiona, în primul rând, în poezia dumitale o viziune largă, modalităţile moderne de exprimare şi, mai ales, numeroasele – splendide!  –îmbinări de cuvinte neobişnuite, sclipitoare adesea. Eşti bun de cinste!
Eu mă refac încet-încet, poate că o să mai fac umbră pământului. După cele două săptămâni de Chişinău am mai făcut trei aici (de spital), acum sunt acasă, dar încă şubred. Mă simt oarecum amărât de faptul că aţi renunţat la rubrica mea fără să mi-o spuneţi. Am acolo la redacţie cam 6-7 subiecte, aşa cum am convenit cu redactorul şef (să fie tot timpul ceva în rezervă), şi nu cred să fie toate nepublicabile. Deci a intervenit ceva neprevăzut, a protestat cineva, mi-am aprins paie în cap cu ceva, oi fi şuierat-fluierat în biserică, ai? Sau poate a fost altceva la mijloc? Scrie-mi te rog câteva cuvinte. Ultima poezie pe care am trimis-o la redacţie (ca adaos la ciclul expediat mai înainte) o trimit alăturat într-o nouă variantă. De-o fi să meargă, te rog s-o foloseşti pe aceasta.
Salutări băieţilor.
Cu toată dragostea
V. Leviţchi

P.S. Mulţumesc pentru autograful de la inimă la inimă!

*

28.VII.’88

Dragă Leo!
Am mai trimis zilele acestea pe numele dumitale o tabletă intitulată „Capacitatea de-a conduce o pereche de cai”. Te rog fă tot posibilul să meargă. Poate că sunt prea insistent, dar am multe lucruri despre care să vorbesc şi aş face-o zilnic, dacă ar fi spaţiu unde să apară.
Cu toată afecţiunea
V. Leviţchi

*

25.VII.’88

Dragă frăţioare Leo!
Am mai revenit pe ici, pe acolo în această tabletă şi o trimit într-o nouă variantă, deci de-o avea norocul să meargă, o dai pe aceasta, că e un pic mai scurtă şi ceva mai „pusă la punct”.
Salutări băieţilor şi spor la muncă.
V. Leviţchi

*

18.X.’88

Dragă Leo!
Aţi renunţat la rubrica mea?9 E a patra lună de când n-aţi dat-o (de la 7 iulie), deşi am nouă tablete acolo la redacţie. Înţeleg, or fi şi slabe printre ele, dar „Cadre à la Sganarelle” putea să meargă (poltroni avem destui).
Poate se pierd undeva? „Sinonime” şi „Capacitatea de a conduce o pereche de cai” le-am făcut mai mari şi le-a dat de-acum la „Zorile…”
O luăm de la început?
Trimit alăturat două tablete şi un articol despre Druţă. Cea cu ceaiul poate o daţi la „Beciul Vechi”, tot în chenarul rubricii. La cea cu inscripţiile ţin mai mult, aşa că te rog să-mi comunici ce-aţi hotărât cu ea. Dacă nu merge – poate încerc să o public în altă parte.
Cu toată afecţiunea
V. Leviţchi

*

15.XII.’88

Dragă Leo!
Mai trimit o tabletă. Te rog să o dai, te rog! Tare multe se mai spun anapoda. Tare e grea jignirea; desconsiderarea nu mai are margini, nesocotirea tot ce ar putea simţi bietul moldovean întrece orice măsură.
Îţi strâng mâna.
V. Leviţchi

*

19.XII.’88

Dragă Leo!
„O republică analfabetă” e varianta de ultimă oră a tabletei „Tribuna”, pe care ţi-am expediat-o alaltăieri prin poştă. Deci o dai la coş pe aceea. Desigur, nu şi pe asta! Te rog! Tare-aş vrea să apară!
Trimit alăturat încă una („Vorbă să fie, că treabă se face”), care se poate întâmpla să n-o fi primit, deci vezi ce-i cu ea.
De asemenea un fragment din romanul lui Platonov10, pe care îl traduc pentru editură. Dacă nu-l puteţi da, atunci poate îl recomanzi altei redacţii.
Îţi strâng mâna frăţeşte. La mulţi ani!
V. Leviţchi

*

25.III.’89

Dragă Leo,
Într-adevăr s-a supărat unul şi nici măcar nu-l ştiu cine-i.
Poate dăm cumva acest P.S.? Să fie pomelnicul mai concludent în ce priveşte bogăţia de sinonime.
Salutări lui Eugen Gheorgiţă11 (dacă ajunge scrisoarea la el, atunci salutări lui Leo Butnaru).
Cu drag
V. Leviţchi

_________________ 
1. Anual, în preajma lui 12 octombrie, când la Chişinău, dar şi în alte localităţi din RSS Moldovenească, se organiza Ziua Poeziei, presa periodică publica pagini consacrate acestui eveniment. „Festivul” se subînţelegea, chiar dacă demult nu mai era „la modă” să  fie cântată patria sovietică,  să fie proslăvit partidul, Lenin (cu toate că unii barzi, în virtutea inerţiei, se ofereau argaţi la curtea oficialităţilor).
2. Este vorba de cartea de poeme „Sâmbătă spre duminică”, pe care am publicat-o în toamna anului 1983 (L.B.).
3. Koktebel – localitate din Crimeea, unde se afla una dintre aşa-numitele „case de creaţie” ale Uniunii Scriitorilor din URSS. Cealaltă se afla la Ialta.
4. „Beciul Vechi” – ultima pagină (din cele 8) ale hebdomadarului „Literatură şu artă”, consacrată umorului, mai puţin –satirei.
5. Este vorba de prozatorul Iulian Nicuţă (1942-2002), responsabil de „Beciul Vechi”.
6.  Valeriu (Borisovici) Senic (1939-2004), în acea perioadă – redactor şef la „Literatura şi Arta”. Critic literar controversat, oscilând între dogmatism şi, uneori, ceva democraţie, liberalism, cât simţea că i s-ar permite de acolo, „de sus”.
7. „Zorile Bucovinei” – publicaţie în limba română (cu caractere de literă chirilice), organ al Comitetului Regional de partid Cernăuţi.
8.  Cartea „Duminici lucrătoare”, apărută în anul 1988.
9. Odată cu perestroika, mişcare ce se afla în plinul ei în special la Moscova, în RSS Moldovenească partidul-unic-şi-buldog îşi înteţise acţiunile coercitive, de intimidare, de cenzură de… Iar „Literatura şi Arta” era unica publicaţie din Interriverania Prutonistreană în care se mai spuneau unele adevăruri. O făceau, în primul rând, scriitorii. Printre autorii combativi a fost şi Vasile Leviţchi, unele texte ale căruia se întâmpla să se oprească în sertarele instanţelor redacţionale superioare (în special la, redactorul şef), astfel că era imposibil să afli tu, cel care ai pregătit şi ai înaintat respectivele texte, pe unde s-au „rătăcit” ele şi din ce motiv.
10. Vasile Leviţchi traducea romanul lui Andrei Platonov „Cevengur” (editat 1989). A mai tradus „Dubrovski” de Aleksandr Puşkin”, „Învierea” de Lev Tolstoi, "Martin Eden” de Jack London, „Pădurea rusă” de Leonid Leonov, „Drumul pătimirilor” de Aleksei Tolstoi, „Eterna chemare” de Anatoli Ivanov ş. a.
11. Este vorba de secretarul de redacţie.

-------------------:::::::::::::::::::::::----------------------