O VECINĂ, O COLEGĂ UCISĂ ÎN ATENTATUL DE LA MOSCOVA

                                             Anna Iablonskaia
                                            (20.VII.1981 - 24.01.2011)

Aş putea spune că Anna Iablonskaia [numele i se trage de la iablonea – (pom de) măr!] mi-a fost vecină. Eu – la Chişinău, ea – la Odessa, oraş deschis mării, orizonturilor pe care l-am îndrăgit încă din tinereţea mea studenţească; oraş pe care l-am cutreierat în lung şi în lat, de nenumărate ori revenind în cartierul Moldovanca. Oraş în care, sâmbetele, desantam mai mulţi juni basarabeni ca să procurăm carte românească, pe atunci interzisă în librăriile din RSS Moldovenească – unic spaţiu din URSS unde cartea românească era liber non grata (liber… ne-liberă!)… Oraş în care am scris mai multe poeme, cel mai drag dintre ele fiindu-mi cel intitulat „Hypatia”, dedicat bunicului Ipatie Butnaru, şi pe care Cezar Ivănescu l-a remarca într-un mod special, scriind despre el (iertat îmi fie stropul de nemodestie): „…un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...”

În ziua de 24 ianuarie, Anna Iablonskaia, poetesă, prozatoare, dramaturg, plecase la Moscova, invitată să primească un premiul pentru piesa „Păgânii”. La viaţa ei (atât de scurtă!) s-a învrednicit de multe distincţii importante, inclusiv – peste hotarele Ucrainei, Rusiei. La ora 16,05, Anna le-a telefonat prietenilor, anunţându-i că avionul în care se afla a aterizat în aeroportul Domodedovo (s-ar traduce: Casa Bunicului...), de unde ea va lua un taxi etc., dat fiind că peste două ore şi jumătate trebuia să urce pe podium, să primească premiul.  (Cunosc şi aeroportul Casa Bunicului - Domodedovo, şi locul în care, ultima oară, în ziua de 23 noiembrie 2009, ca şi Anna, aşteptam şi eu să-mi vină bagajele, după care s-o iau spre centrul Moscovei, la cea de-a VI-a Bienală Internaţională a Poeţilor...)

…La ora 16,32 s-a declanşat explozia. Anna nu a mai răspuns la telefon, cu toate că prietenii mai sperau că iată-iată soseşte la festivitate.

Anna Iablonskaia s-a aflat chiar în epicentrul exploziei… Şi a fost printre cele 35 de jertfe ale atacului terorist. Nu cu mult timp în urmă, pe blogul său scrisese: „Simt că nu-mi mai rămâne mult timp…” O presimţire?... Nu, nu e o simplă spusă că inima artistului adevărat e un seismograf deosebit de sensibil…

Versurile Annei Iablonskaia pe care le-am tradus drept pios omagiu pentru ea, vecina mea, colega noastră, nu au nimic din ceea ce s-ar numi – de ocazie... (Atât de cutremurătoare!)  Sunt versurile unei poetese deosebit de înzestrate, care s-a stins la numai 30 de ani. Soţul e neconsolat, însă fetiţa-i de trei anişori încă nu ştie ce s-a întâmplat. Îşi aşteaptă mama…  Până va creşte şi îşi va da seama ce înseamnă un atac cu bombă într-un aeroport internaţional…

L.B

Anna IABLONSKAIA

*      *     *

eu beau apă caldă în ea cu o schijă de lămâie

oraşule îmi place

să scobesc cicatricele din antebraţe

macaralele portuare

şi oamenii ce trăiesc în regim mono

odată şi odată vor scăpa balcoanele lor în infinit

îmi place să îmbuc pateuri umplute cu sunetele liniilor

îmi plac formularele

necompletate cu scrisul cuiva

pe mine mă vor împacheta în ulcioare din soare şi argilă

sau pur şi simplu în cutii de fier zângănitoare

şi eu voi începe să citesc „anatomia visului şi a momentului”,

înfofolindu-mă în duioşie,

mergând după plugul cosmic

devenind – posibil – nu muzică, ci instrument

în mâinile Omului ce are şi el un cerc de argint

RAILWAY INDUSTRIAL

este foarte transcendental

să te fotografiezi la gară

încercând să prinzi cu obiectivul şi gura

cozile clădirilor ce se îndepărtează

mirosul de metal topit

falsetul estival al bardului cu o singură mână,

pateuri cu carne, marginea plapumei umede

din geamul vagonului de tren

este al naibii de conceptual

să umbli desculţ pe şinele reci

te poţi simţi într-un fel supra-stâncilor

ploaie plată de aprilie

sau mărunt pietriş înţepător

argilos terasament galben

şi de-a dreptul transcendental e

că femeia se numea Anna

ECLIPSĂ

Invidiez oamenii ce pot dormi în tren

şi care cu atâta încredere beau uncropul

din paharele zângănitoare,

Oamenii pentru care toate şinele de pe lume

nu ar fi decât o singură brazdă
şi cărora paralele le sunt mai scumpe decât meridianele

Eu invidiez oamenii care iubesc oamenii –

oamenii nelumiţi se plimbă undeva departe de gări

obsedaţi de un şir de idei prosteşti, dar eterne

de a transforma pietrele… de a transforma pietrele în metale preţioase

Eu invidiez oamenii, mai exact – îl invidiez

pe un singur om – pe cel care cu adevărat este regele plantelor şi al fiarelor

Se zice că El se află înăuntru

Eu îl voi îmbrăţişa în întuneric

aşteptând – posibil aurora, posibil – eclipsa

LA NOROC


Cu un cnut subţire lumina felinarelor despică văzduhul
La pagina a patra devine clar cu ce se va termina povestirea.
Prăpastia dintre lumină şi beznă începe acolo
unde pătrunde glasul.
Conştiinţa pulsează ca o cămaşă neagră în vântul iernii
încercând să-şi zvânte propria insomnie.
Veştile de la răsărit, de la nord, de la miază-zi – sunt veşti proaste.
Statuie, pod, scară, cenuşă, cupolă, piatră funerară.
Oraşul ştie cum să împletească din perdelele sale
trenele mireselor. Oraşul care, după chip şi asemănare,
ar putea să se compare cu eternitate – vrea să ajungă una cu pământul.
Oraşul e asemenea unei crengi ce va trosni
sub greutatea merelor şi a colonadelor.
Oraşul care vrea să tot spună ceva, rezultatul însă nefiind decât
două cuvinte, ţipătul care e zădarnic să credem că ne va învăţa ceva.
Oraşule, îngăduie, nu trebuie! Nu este necesar să opreşti vântul
şi să scârbeşti ursita.
Musonul şi pasatul sunt ridiculi în faţa uriaşului uragan.
Ei au fost mulţi: Catherine, Fransis, Ivan, Janna,
însă dincolo – pe alte ţărmuri…
Aici nimeni nu ştia nimic despre ei.
Iar acum e timpul să culegem roadele spaţiului
care atât de mult timp ne-au tot ocrotit de furtună.
Bine aţi venit în verde-negru, în alb, în străveziu, în roşu…
Bine aţi venit în oraş.
Trebui să mijiţi ochii, se poate păşi.
La noroc.
Trebuie să tragi cu arma în pasăre.
Pasăre, desfă-ţi aripile.
Pasăre, iartă-ţi oraşul.
Acesta – apusul e.
Pasăre, permite-i şi lui să-şi ia rămas bun de la cuiburile tale.
Pentru că tu oricum nu vei putea suporta iernatul.
Vezi ce stelele glaciale
privesc dinspre staţia de autobuz,
de pe chei, de pe colină…
Pasăre, e timpul să te duelezi –
a venit iarna
şi ea îşi ia de secundant
Toamna.

                         Traducere de

                                            Leo BUTNARU