ALTE CAZIERE GULAG

Lev GUMILIOV (1912-1992). Fiul poeţilor Anna Ahmatova şi Nikolai Gumiliov (acesta executat de bolşevici în anul 1921). Savant, istoric-etnolog, poet, traducător din limba persană. Fondatorul Teoriei passionare a etnogenezei. (Passionar e un termen propus de L. Gumiliov, analog englezescului: passionary). Teoria în cauză descrie procesul istoric de dezvoltare a etniilor în interacţiune cu relieful (landşaftul) ambientului lor şi cu alte etnii. [Ceva care nouă ne aminteşte (şi) de teoria alternanţei deal-vale a lui Lucian Blaga, nu?] În anii 1930-1934 a fost cercetător în expediţiile din munţii Saianului, Pamirului şi ai Crimeei. În 1935 este exmatriculat din Universitatea din Leningrad şi arestat. În 1937 – restabilit la Universitate. În martie 1938, arestat din nou şi condamnat la 5 ani de GULAG (Norilsk, după Cercul Polar), munceşte în minele de cupru. În toamna anului 1944 se cere voluntar pe front. În 1945 – restabilit în Universitate. De ziua revoluţie bolşevice, 7 noiembrie 1949, este arestat din nou şi condamnat la 10 ani de GULAG. Reabilitat în 1956, cu trei ani mai târziu după ce moare Stalin.

În august 2005, în oraşul Cazan, capitala Tatarstanului, i se înalţă un monument pe postamentul căruia e scris: „Omului rus care întreaga sa viaţă a apărat tătarii de clevetitori”. Numele său este cinstit şi în Republica Kazahstan, în capitala căreia, Astana, funcţionează Universitatea Euroasiată „Lev Gumiliov”.

Dramatismul anilor de teroare stalinistă prin care a trecut şi fiul său Lev Anna Ahmatova avea să-l reflecte în celebrul său poem „Recviem”, care drept prefaţă are următoarele: "În groaznicii ani ai lui Ejov am făcut şaptesprezece luni de coadă pe la închisori. Odată cineva „m-a recunoscut”. Şi atunci o femeie cu buzele vinete, şi care, fireşte, nu-mi auzise niciodată numele, se trezi din amorţeala proprie nouă tuturor şi mă întrebă la ureche (acolo se vorbea numai în şoaptă): „Puteţi descrie toate acestea?” Răspunsul meu: „Pot.”  Şi atunci ceva ce amintea a zâmbet se aşternu pe ceea ce fusese cândva faţa acelei femei.” (1 aprilie 1957, Leningrad.)

Iată un fragment din cutremurătorul poem:

*     *     *

Când a fost? Când zâmbea numai iadul
Spre-ale morţii cumplite splendori,
Când netrebnic zăcea Leningradul
Lângă multele lui închisori,

Şi-osândiţii umpluseră firea
De nagaică mânaţi şi ocări
Şi cântau ne-ntrerupt despărţirea
Ca un bocet sirenele-n gări.

Ne gonea steaua morţii prin hrube
Şi sărmana Rusie gemea
Pângărită de negrele dube
Şi ciobota cu sânge pe ea...


I

Te-au luat când e rumenă zarea,
Te-am condus ca un dus peste veac,
La icoană scădea lumânarea
Şi copiii plângeau în iatac.
Rouă rece pe fruntea cu riduri,
Şi pe buzele tale - îngheţ.
Am să url la Kremlin lângă ziduri,
Cum a fost de-au bocit pe streleţi...  
1935, toamna, Moscova

                  Traducere de Aureliu Busuioc

Vsevolod MEYERHOLD (născut Karl Kazimir Theodor Meyerhold) (1874–1940), actor, regizor celebru, teoretician, director în teatrele de avangardă. Nu a acceptat aşa-numita metodă de creaţie a realismului socialist. În 1938 este închis teatrul pe care îl fondase şi în care activa. Meyerhold este arestat, forţat să depună mărturisiri autodemascatoare pe care avea să le retracteze în faţa judecătorilor, iar în ianuarie 1940 îi scria lui V. Molotov (da, acelaşi care, pe 23 august 1939, semnase cu Ribbentrop criminalul pact de împărţire a Europei): „…Aici pe mine m-au schingiuit – pe un bătrân de şaizeci de ani, bolnav, m-au culcat cu faţa la pământ, bătându-mă cu un garou de cauciuc la tălpi şi pe spate, iar când stăteam pe scaun – cu acelaşi cauciuc mă loveau peste picioare […] durerea era atât de mare, încât mi se părea că pe picioare mi se toarnă uncrop clocotitor…” La 1 februarie 1940 a fost condamnat la moarte prin împuşcare. Unele surse susţin că a fost executat a doua zi. Înmormântat la cimitirul Donskoi din Moscova în unul din cele trei morminte comune ale jertfelor represaliilor comuniste.

Issak BABEL (1894-1940). Reputat prozator rus. În timpul războiului civil, în 1920, este ataşat de presă în armata de cavalerie condusă de mareşalul Budionnâi, văzând, „pe viu”, eşecul campaniei poloneze şi a tentativelor de export a bolşevismului peste hotarele Rusiei. Peste 2-3 ani, experienţa din acea campanie o converteşte în proza de o incontestabilă originalitate, care însă nu concorda cu viziunea romantică a bolşevismului. Reîntors la Odessa, Babel scrie despre viaţa evreilor din ghetoul Moldovanka de până şi de după Revoluţia din Octombrie. În 1930, călătorind prin Ucraina, este martorul brutalităţii bolşevice în colectivizarea satelor. Când, la începutul deceniului al IV-lea, se declanşează campania de condamnare a formalismului, Isaak Babel cade şi el în vizorul puterii, iar la primul congres al scriitorilor din URSS (1934) face remarca amară că a devenit „maestrul unui nou gen literar, genul tăcerii.” În 1935, după mai multe cereri depuse, i se permite să plece peste hotarele Rusiei bolşevice, să-şi viziteze familia stabilită în Franţa. La întoarcere, colaborează cu celebrul regizor S. Eisenstein la filmul „Lunca Berzih”. În 1939, în plină declanşate a represaliilor contra intelectualităţii, Babel notează: „Vor veni şi după mine”. În luna mai a aceluiaşi an este arestat, iar pe 27 ianuarie – împuşcat în sinistra închisoare Butârka din Moscova. Însă, conform unei versiuni oficiale timpurii, Isaak Babel a murit în GULAG în martie 1941. Ca şi în cazul altor scriitori, manuscrisele şi arhiva personală i-au fost confiscate şi  s-au pierdut.