DIN Nr. 9, 2013 AL REVISTEI
OMUL CU O CARTE ÎN MÂNĂ
„Purpuriu e tractorul/ trecând peste câmp
- enorm/ mac sunător/ ce afânează solul din/ jurul propriei sale tulpini./ Hei,
hei!/ Cum e/ trac-to-ris-tu-le/ ziua întreagă să vezi ciocârlia/ dar/ să n-o
auzi?!"; proiectată de acest Peisaj
din 1973, ca şi de alte poeme asemenea, tipărite în revistele culturale
basarabene ale epocii, poezia lui Leo Butnaru, începând cu placheta debutului, Aripi de lumină (1976), e o continuă şi
explicită desprindere de canoanele literare, impuse, evident, ca peste tot, de oameni şi autorităţi din afara lumii
literaturii: Peisaj e o replică la
neosămănătorism, iar realismul socialist al vremii e, la Leo Butnaru, irealism
socialist. Lirica din cele peste douăzeci de volume, publicate în aproape
patruzeci de ani, de la Sâmbătă spre duminică (1983), Formula de politeţe (1985), Duminici lucrătoare (1988), Şoimul de aur (l991), Puntea de acces (1993), Iluzia necesară (1993), Vieţi neparalele (1997), Gladiatorul de destine (1998), Identificare de adresă (1999), până la Lamentaţia Semiramidei
(2000), Pe lângă ştreang, steag si înger
(2003), Altul, acelaşi (2003), Ordine de zi, ordine de noapte (2009), Poeme din secolele XX - XXI (2011), În
ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov (2012) este una în permanentă
stare de alertă, mereu în miezul confruntării dintre paradigmele literare care
s-au succedat în tot acest timp, în răspăr cu epoca; poezia e, pentru Leo
Butnaru, ieşirea în caz de pericol sau, cum va spune peste ani, ieşirea din
ambuteiajul „global”. Figura tutelară a gândirii lui Leo Butnaru din
cărţile de început pare a fi Socrate, dar ceea ce rămâne, spune poetul e
demantelarea iluziei cuprinse în celebra propoziţie „cunoaşte-te pe tine
însuţi!”; de aceea, mai important este personajul liric, acela care
explorează epoca „ne-pocăită” şi, deopotrivă, paradigmele literare –
neoromantism, textualism, modernism, postmodernism şi „post-post-modernism”, cum
scrie Arcadie Suceveanu într-o percutantă postfaţă la antologia din 2011 – care
îl ispitesc cu cântecele lor de sirenă: păstrând termenii din titlul antologiei
amintite, poemele din secolul XX sunt, mai degrabă, ale unui personaj
shakespearian, pentru ca acelea din secolul XXI să-l aibă drept
protagonist liric pe Mîşkin-cneazul, „fără maşină/ în mijlocul acestui
ambuteiaj global/ infernal/ neomenos”.
Socrate însuşi, în vremea problematică
a ambuteiajului global e un dilematic personaj shakespearian; „Potirul - plin,
lichidul - vineţiu/ Şi-o dimineaţă răsărind divină./ Pe suflet i se face
arămiu/ Dar mintea... mintea i se însenină./ Ce-aşteaptă ei? Ce să le spună
el?/ E-o logică aice, e vreo lege?/ De toate-a fost, dar n-a fost într-un
fel:/ Un măscărici ce mască îşi alege. / Să le repete gând ce nu convine/ Ori
să brodeze-n childuri, ocolit? /... S-a zis cu limpezimile eline.../ Îşi bea
potirul. Îl cuprinde ceaţa/ De noapte grea, şi vorovi icnit:/ – E totul clar ca bună dimineaţa..."
(De Socrates): protagonistul liric
nu e un personaj „lipit”, construit pentru a ilustra ceva anume, ci e chiar
fiinţa interioară a poetului, aceea adevărată, agresată, hăituită, adesea, de o
istorie duşmănoasă, e în lume şi cu lumea căreia, în fond, îi scrie poezia,
adică, lăuntrul, ceea ce e dincolo de carapacea evenimentului şi a cotidianului
cenuşiu.