PAGINI...

21.I.1992

Apoi gândim să mergem spre Bucureşti. Mircea Tomuş, generos ca totdeauna, zice să rămânem o noapte la el la Avrig. Dar mai întâi oprim la Alba Iulia, unde îi revedem pe dragii Ion Mărgineanu şi Mircea Cenuşă. Avem o întâlnire cu cititorii la biblioteca „Lucian Blaga” din oraş. (La doctorul Pop l-am cunoscut pe Corneliu Blaga, nepotul marelui poet. E lingvist, dar şi poet. Are publicate 11 cărţi, însă nu e membru al USR. „Umbra bunicului îi pune în gardă pe unii”, conchise el.)

Oprim şi la Sibiu. Ce minunăţie de oraş! Urmele luptelor de acum 2 ani: 49 de case demolate (alte amănunte, în interviul cu Tomuş).

Sosim la Avrig: casa Tomuşilor – splendidă, spaţioasă şi foarte primitoare.

Ionuţ, feciorul gazdelor, oferă prilejul de a se povesti multe istorii. Acum doi ani, pe când era în clasa a IV-a, de cum venea de la şcoală, lăsa ghiozdanul, iar la întrebarea mamei: „Încotro?”, răspundea: „Pe maidan, să ne batem cu ţărăniştii!” Vorba e că picii din clasele mai mici erau de partea FSN-ului, cei din clasele mai mari – a PŢ. Politică, domnule, politică la vârsta lui Al. Bârlădeanu care va muri, sprijinit în baston, acolo, în camera deputaţilor sau senatorilor.

 Până la urmă, decepţionat, elevul Ionuţ Tomuş şi-a temperat simpatiile feseniste, creând… propriul partid: Partidul Minorităţilor Domestice. Ca membri fondatori au intrat cocoşul, bunica şi scriitorul pentru copii Mircea Sântimbreanu, uriaşul de la Bucureşti, căruia Ionuţ i-a expediat avizul respectiv şi carnetul. Băiat plin de drag şi isteţ!

Apoi, când se petrecuseră nefastele evenimente de la Târgul Mureş, mămica observă că pe parchet sau în alte părţi apar pete de cerneală, însă nu le acordă mare importanţă, până în ziua când nişte bune cunoştinţe le spun Tomuşilor-părinţi că băiatul lor Ionuţ şi cu feciorul „informatorilor” s-au dedat luptei politice prin… proclamaţii. Cum s-a întâmplat? Mircea Tomuş fusese la feciorul său mai mare, de la prima soţie, stabilit în SUA, de unde îi adusese lui Ionuţ o tipografie-jucărie. Copilul se jucă o habă de vreme cu ea, dar, plictisindu-se, o abandonase ca pentru totdeauna. Însă când apăru conflictul de la Târgu Mureş, împreună cu amicul său re-puseră tipografia în funcţiune şi, literă cu literă, muiate în cerneală violetă, tipăreau proclamaţii. Planul lor mergea şi mai departe. Bunicii amicului locuiau în Covasna, astfel că, la o eventuală plecare a familiei în vizită, elevul-politician se gândea să arunce prin geamul limuzinei proclamaţiile patriotice încropite cu atâta trudă şi frumoasă naivitate. Iar prilejul chiar se ivi şi, când ajunseră în Covasna, piciul prinse a da în jos sticla portierei, ridicând mâna cu şomoiagul de hârtii. „Stai, ce vrei să faci?” zise mama şi, luând filele din mâna feciorului, dezlegă misterul: erau proclamaţiile! Ce scriau picii în ele? Aşa: „Ungurilor, lăsaţi-vă de crime”. Atât. Cuminte, sfătuitor, dar cu atitudine!

Plecând de la Avrig, abia după vreo 200 de kilometri parcurşi îmi dau seama că mi-am uitat geaca de iarnă în casa Tomuşilor. Mi-o aduce el Mircea, când vine la Chişinău, pe 29 ianuarie, la Zilele Caragiale.

Bucureştiul trezeşte o impresie de joasă tensiune. Suntem cazaţi la Palatul Ştirbei, cunoscut şi chiar drag mie, ca – pe de altă parte – să nu intrăm în detalii nu prea plăcute… Mircea Dinescu nu e la USR. Plecat la Slobozia, îi este bolnav tatăl…

În fine, revenim la Chişinău.

22.I.1992

În ziua de 9 ianuarie, când plecam spre Cluj, apăruseră şi primele semnale din colecţia „Poezii de duminică”: „O, ţară tristă, plină de humor” de George Bacovia, „Şoimul de aur” a subsemnatului. Aşteptăm plachetele lui Minulescu, Blaga, Goga, Macedonski, Topârceanu, „Cântarea cântărilor” în versiunea lui Cornel Moldovanu, precum şi Voiculescu, Busuioc…

Ecou extins la interviul cu Andrei Pleşu. Îmi vorbeşte de bine şi Vladimir Beşleagă, şi mulţi alţii.

Gărgăriţele protestează contra trecerii editurii „Hyperion” sub egida Uniunii Scriitorilor. În fruntea lor, una  (V. Laz.) care a fost legată de securitate şi activat la cenzură. Ruşinea lumii, să ieşi lângă monumentul lui Ştefam Cel Mare, să pichetezi la parlament contra scriitorilor, tu însuţi fiind o fitecine… interese, interese, interese…

Secretarul Prezidiului Parlamentului, Ţurcanu, lacom peste măsură: tocmai trei automobile „Volga” şi-a luat… Până şi mucoasa de fiică-sa a putut… procura maşina nomenklaturiştilor. Halal prezidiu, halal parlament, halal deputaţi!!! Inclusiv – dintre scriitori (şi… scriitoare, ca L. I., spre exemplu).

23.I.1992

Nemulţumiţii?... Polemiştii?...Nu, hărţăgoşii… Relaţii, fie şi aspre, între scriitori? De unde? E ceva excelent formulat cândva de D. R. Popescu: inteligenţa înlocuită de pistoalele care bubuie cu mare ritmicitate.

Însă în cazul unor Es. şi Mo. nu poate fi vorba de „înlocuire”, fiindcă ei niciodată nu au avut inteligenţă. Le ţâşneşte răutatea prin pori, odată cu damful, din aburii căruia nu se dezmeticesc cu anii. 

Şi pentru că ieri, după luni de zile, Gh. Vodă mi-a returnat „Luntrea lui Caron”, amintesc că, în drum spre Sibiu, am oprit la Lancrăm, la mormântul lui Lucian Blaga. La vederea bisericii, am tresărit şi am rugat să oprim, dând maşina îndărăt, spre poartă. Îngânare seară-noapte, aceeaşi iederă, tuşinată, alcătuind careul verde în jurul mormântului… Cum a fost dus Blaga la Lancrăm – în interviul cu Aurel Rău, încă netranscris de pe bandă.

L-am cunoscut pe Miron Scorobete, cu familia in corpore: soţia, o fiică şi un fecior. Fiinţe duioase, în spiritul cărora se simte o tradiţie de bună creştere. De fapt, această tradiţie e cea mai evidentă la Cluj: domnii Teodor Tanco, Virgil Bulat, Adrian Popescu etc. o confirmă din plin.

25.I.1992

Şi totuşi, dintre imaginile transilvane nespus de fremătătoare în sufletul meu este cea, panoramică, a Lancrămului, albastru, cum i-a zis Lucian Blaga, care, în copilărie – piciul ce a fost nu era decât Lulu Popii (adică fecior de preot, dezmierdat) – făcea şi el ce făceau mulţi de seama lui: păştea gâştele.

Iar la mormântul înconjurat-nimbat de iederă al poetului e păcat să nu-ţi aminteşti barem ceva din versurile despre „satul de lacrimi fără leac”:

„Sat al meu, ce porţi în nume

sunetele lacrimei,

ba chemări adânci de mume

în cea noapte te-am ales

ca prag de lume

şi potecă patimei.

Spre tine cine m-a chemat

din străfund de veac

fii binecuvântat

sat de lacrimi fără leac”.

La doctorul Teo Pop se afla în ospeţie şi Dorel Vişan, actorul care, într-un film relativ recent, interpretează rolul lui Ion Creangă. Şi-a povestit şi segmentul de biografie în care, după 22 decembrie 1989, timp de 7 zile, a fost mai marele judeţului Cluj, până într-o dimineaţă când, intrând în cabinetul său de preşedinte, o vede pe Doina Cornea, asistată de televizionişti, declarându-i că… a fost destituit, ceea va fi fixat şi pe peliculă.

După ce am realizat interviul cu dl Dimitrie Vatamaniuc, în camera sa din hotelul clujean „Victoria”, am coborât împreună la cină, unde ceilalţi festivalişti deja beneficiau de relativă tihnă (masa de la mănăstirea Nicula fusese de post, modestă, cu doar un pahar de vin şi restul apă, – constat nu ca reproş, ci pentru a aduce un detaliu din existenţa monahală). După o vreme, dl Vatamaniuc îmi spune că ar avea de povestit, pentru prima oară, câteva scene cu George Călinescu şi, când va fi momentul potrivit, să-l expun atenţiei comesenilor. Până la urmă, a povestit unele din ciudăţeniile maestrului Călinescu: acesta, când pleca în deplasare cu colaboratorii săi, cerea ca aceştia să se alinieze lângă maşină, după care scotea un fluier şi, auzind semnalul, colaboratorii trebuiau să urce iute în maşină. Doamne fereşte să se fi aşezat cineva nu la locul pe care i-l indicase cândva maestrul! „Să fiţi fiecare la locul său. Eu mă conduc de legea dirijorului, care ştie sigur în ce loc al orchestrei se află cutare sau cutare instrumentist”.

Fiind grăbiţi, după ce am mas la Palatul Ştirbei, n-am mai reuşit să revedem bisericuţa de familie, din parc, dincolo de lac, unde, la intrare, cu faţa spre altar, era pictat chipul principelui Ştirbei şi cel al consoartei sale – drept ctitori, probabil.

Iar de aici, din nou la tema Blaga se reîntorc amintirile. Se zice că Nicolae Iorga, împreună cu doamna sa Catinca, sosiţi la Berna pentru nişte conferinţe, văzându-l pe Lucian Blaga la legaţia română, şi-ar fi dat seama că poetul seamănă foarte mult la înfăţişare cu Barbu Ştirbei.

27.I.1992

Se mai are umor, dom’le! Prin derivare caragialiană, privatizarea ajunge: prezervatizare şi privetizare, de la prezervativ şi rusescul privet (salut!), adică – atât, şi mai nimic, sau – s-a zis cu ea. Unii îi zic prihvatizare (de la rusescul prihvatit’ – a înhăţa, înşfăca)

La o întâlnire cu un businessman ungaro-iudeu, Serafim Saka îi şopteşte unuia din dregătorii noştri ca acesta să-l prezinte oaspetelui întreprinzător: „Spune-i că eu reprezint asociaţia Valeologia, în cadrul căreia mă ocup de la gâşte până la avioane”. Cineva din ai noştri, duce asociaţia cu asociaţia niţel mai departe, vorbind despre un posibil premiu al Valeologiei, ce se ocupă şi cu gâsca, premiu ce s-ar numi „Gân-saka”.

O altă verbocreaţie am reţinut-o de pe când eram la Bacău şi zurliul fiu sexagenar al lui George Bacovia, Gabriel, făcuse o nereuşită comparaţie a lui Andrei Pleşca cu o… vestală neprihănită! (La trupul abundent al lui Pleşu!…) După care Mihai Cimpoi, mai întâi eliberându-şi tunătorul hohot de râs, prinse a vorbi despre o… vestalizare a României,  – evident, ducând şi aducând sintagma spre şi dinspre Vest (Occident). Biata Vestală implicată în harababura vestalizării socio-economice…

Odată ce a venit vorba despre supraveghetorul relaţiei gâscă –  submarin – avion – tanc etc., când dialogam cu Mircea Tomuş, acesta îşi amintise cum Serafim, cu aroganţa-i cam necontrolată, cam neadecvată, îl supărase tare pe Nichita Stănescu, zicându-i acestuia oarecum iritat: „Hai, mişcă, mişcă odată!”; de, nobilissimul moldo-român nu prea cunoştea toate subiectivităţile, subtilităţile şi efectele celor mai simple şi familiare, la prima vedere, expresii în context pur românesc…