UN PORTRET DE IOAN HOLBAN

DIN Nr. 9, 2013 AL REVISTEI
     

                                           
                                           OMUL CU O CARTE ÎN MÂNĂ

„Purpuriu e tractorul/ trecând peste câmp - enorm/ mac sunător/ ce afânează solul din/ jurul propriei sale tulpini./ Hei, hei!/ Cum e/ trac-to-ris-tu-le/ ziua întreagă să vezi ciocârlia/ dar/ să n-o auzi?!"; proiectată de acest Peisaj din 1973, ca şi de alte poeme asemenea, tipărite în revistele cultura­le basarabene ale epocii, poezia lui Leo Butnaru, începând cu placheta debutului, Aripi de lumină (1976), e o continuă şi explicită desprindere de canoanele literare, impuse, evident, ca peste tot, de oameni şi autorităţi din afara lumii literaturii: Peisaj e o replică la neosămănătorism, iar realismul socialist al vremii e, la Leo Butnaru, irealism socialist. Lirica din cele peste douăzeci de volume, publicate în aproape patruzeci de ani, de la Sâmbătă spre duminică (1983), Formula de politeţe (1985), Duminici lucrătoare (1988), Şoimul de aur (l991), Puntea de acces (1993), Iluzia necesară (1993), Vieţi neparalele (1997), Gladiatorul de destine (1998), Identificare de adresă (1999), până la Lamentaţia Semiramidei (2000), Pe lângă ştreang, steag si înger (2003), Altul, acelaşi (2003), Ordine de zi, ordine de noapte (2009), Poeme din secolele XX - XXI (2011), În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov (2012) este una în permanentă stare de alertă, mereu în miezul confruntării dintre paradigmele literare care s-au succedat în tot acest timp, în răspăr cu epoca; poezia e, pentru Leo Butnaru, ieşirea în caz de pericol sau, cum va spune peste ani, ieşirea din ambuteiajul „global”. Figura tutelară a gândirii lui Leo Butnaru din cărţile de în­ceput pare a fi Socrate, dar ceea ce rămâne, spune poetul e demantelarea iluziei cuprinse în celebra propoziţie „cunoaşte-te pe tine însuţi!”; de aceea, mai important este personajul liric, acela care explorea­ză epoca „ne-pocăită” şi, deopotrivă, paradigmele literare – neoromantism, textualism, modernism, postmodernism şi „post-post-modernism”, cum scrie Arcadie Suceveanu într-o percutantă postfaţă la antologia din 2011 – care îl ispitesc cu cântecele lor de sirenă: păstrând termenii din titlul antologiei amintite, poemele din secolul XX sunt, mai degrabă, ale unui personaj shakespearian, pentru ca acelea din se­colul XXI să-l aibă drept protagonist liric pe Mîşkin-cneazul, „fără maşină/ în mijlocul acestui ambuteiaj global/ infernal/ neomenos”.

Socrate însuşi, în vremea problemati­că a ambuteiajului global e un dilematic personaj shakespearian; „Po­tirul - plin, lichidul - vineţiu/ Şi-o dimineaţă răsărind divină./ Pe suflet i se face arămiu/ Dar mintea... mintea i se însenină./ Ce-aşteaptă ei? Ce să le spună el?/ E-o logică aice, e vreo lege?/ De toa­te-a fost, dar n-a fost într-un fel:/ Un măscărici ce mască îşi alege. / Să le repete gând ce nu convine/ Ori să brodeze-n childuri, ocolit? /... S-a zis cu limpezimile eline.../ Îşi bea potirul. Îl cuprinde ceaţa/ De noapte grea, şi vorovi icnit:/ – E totul clar ca bună dimi­neaţa..." (De Socrates): protagonistul liric nu e un personaj „lipit”, construit pentru a ilustra ceva anume, ci e chiar fiinţa interioară a poetului, aceea adevărată, agresată, hăituită, adesea, de o istorie duşmănoasă, e în lume şi cu lumea căreia, în fond, îi scrie poezia, adică, lăuntrul, ceea ce e dincolo de carapacea evenimentului şi a co­tidianului cenuşiu.

Poziţia în „epoca ne-pocăită” a personajului shakespearian este între contrarii, într-un spaţiu-timp de atunci şi de azi, între Sudul solar şi Hiperboreea neguroasă, ca în unele poe­me de Arcadie Suceveanu sau Liviu Antonesei: la mijloc, aşadar, pe li­nia subţire a lui versus: „E spre seară/ spre adânc de seară. E spre noapte/ şi totuşi/ această lume mai continuă a fi într-un freamăt al/ multiplului poetic oratoric mitologic/ din tumultul căruia ceva foar­te vag ajunge şi până la/ strămoşii noştri ce se află acolo – în timp/ aici – în spaţiu/ la mijloc între barbarii hiperboreeni şi/ legiunile meridionale/ între aceste contrarii printre care din când în când/ răzbat frânturi din misterioasele arabescuri ale/ limbii arabe nouă neînţelese;/ la mijloc între contrarii/ visând totuşi la cine ştie ce izbândă/ care nu poate avea loc decât/ în halucinante iluzii – con­chid/ pe baza puţinelor puncte cristaline ale memoriei/ prin care ne mai aparţinem/ în epifanica îngândurare/ asupra propriei noastre pre­zenţe (mioritice)./ Aşa a fost.../ Astăzi/ dublu zig-zag-ată/ (pe orizontală/ şi pe verticală)/ unduioasă coboară cobra marmora scărilor ce sunt/ ruinele eline,/ Coboară cobra – / cravaşă unduioasă pe marmora treptelor/ cravaşa şerpuitoare prin memoria noastră/ în care încă/ la Delphi/ pitiile bălmăjesc rebusuri oraculare./ (De altfel/ când vorbeşti la Delphi/ ai grijă – îmi zic – e totuşi vorba de grava Eladă/ şi deci fie-ţi cât mai scurt zâmbetul ironic/ şi nici poemul nu-1 în­tinde hăt/ cât lungimea unei cobre ce coboară.../ cravaşa/ unduioasă/ cravaşa şuierătoare ş.a.m.d.)” (Unduitoare, şerpuitoare).

Poemul ascunde un eseu, o specie în care Leo Butnaru străluceşte prin intuiţie şi calitatea asociaţiilor fine, semnificative, dar, deopotrivă, rezistă în poezie, în lirism, prin structura sa foarte elaborată în marginea raportului dintre spaţiu şi timp; în spaţiu, seara, personajul liric trăieşte, se în-fiinţează, în timp,  în adâncul serii, moare, se surpă. Starea de alertă a poeziei lui Leo Butnaru este dată de această situare între contrarii, la răscruce, între realul „apăsător” şi realitatea „sugrumătoare”, acolo unde se petrece nuntirea lui Da cu Nu, iar neştiutorii de carte sunt „ştiutorii de computer”; la răscruce, între lumea pre-homerică, aşteptîndu-1 pe Homer şi lumea de azi, care îl aşteaptă pe Godot: „În acest discurs discret depolitizat/ vorbi-voi de Troia pre-homerică în care/ nimeni nu aştepta vreun erou salvator sau/ vreun Beckett cu Godot-ul său/ ci/ strigau cu toţii a disperare:/ Murim/ dar să vină Homer!/ Să se nască Homer şi/ să vină spre-a ne cânta antichitatea/ ce prinde a se contopi cu moartea!..." (În aşteptarea lui Homer). Fiinţa e la răscrucea acestor lumi, poetul (h)ermetic îşi trăieşte „liberta­tea pierzaniei prin ceilalţi”, poziţionându-se între contrariile lumii literaturii, între modernism şi postmodernism, când Muza e Hurmuza, iar plopii fără soţ de altădată sunt „plopii fără rost ai postmodernismului”. Aici, între contrarii, poezia e definită ca o posibilă cale de acces spre inaccesibil; e un alt fel de a exprima inexprimabilul, formula din viaţa/ textul modernului şi, totodată, într-un accident de pe drumul spre inaccesibil, a inexprima inexprimabilul, cum proiectează poetul hermetic: între aceste două poetici navighează lirica lui Leo Butnaru: „Orice poem ce mi se întâmplă/ parcă – involuntar – ar fi şi o/ critică discretă a unui realism naiv/ şi concomitent – apologie a/ i-realismului fascinant ca atavism al însăşi poeziei,/ Cu atâta acuitate intrinsecă mi-apare poezia – oricare – încât/ inoculează senzaţia că/ până spre amiază ar fi/ aş trăi un neo-prezent/ amiaza deja fiind ca şi cum prezentul propriu-zis/ după care/ urmează post-prezentul amurgului şi – neexclus – / întreaga teorie a lui Fukuyama cu/ sfârşitul istoriei – însăşi post-istoria poeziei care/ mi se întâmplă lângă aortă lângă sub-tîmplă/ uneori într-o dispoziţie (a mea fireşte)/ de un gri-spălăcit ca – pardon – hârtia de ambalaj/ de pe la sfârşitul secolului trecut/ însă pata de stânjeneală a acestei sugestii mi-o dizolvă –/ ca un detergent divin – presupunerea na(t)ivă că/ poezia ce mi se întâmplă ar intui – de ce nu? – chiar/ nedeşteptatele intenţii ale lui Dumnezeu/ abitir de limpezi (ca intensitate) – precum/ o idee ce ar fi în stare să-i ajute privirii/ a se privi pe sine însăşi/ drept miracol mereu dezvăluitor de (alt)ceva” (Intuiţii, intensităţi).

Într-o altă ordine, poetul prime­lor volume, cele din secolul XX, năruia, cum s-a văzut, iluzia socraticei cunoaşteri de sine, în măştile bufonului shakespearian, pentru ca, în cărţile secolului XXI, poetul postmodern să sfârşească în­tr-o altă iluzie, în coincidentia oppositorum; exprimând inexprima­bilul, poetul (se)privea în lichidul vineţiu din potirul lui Socrate: inexprimând inexprimabilul, poetul inspirat de Hurmuza şi de un vers al lui Robert Goffin care vorbeşte tocmai despre echinocţiul versului („Vous survivrez encore un peu.../ dans l’equinoxe des vers”), adună contrariile în noaptea iad-eden: „În fără de şansa profan-atemporală/ Psalmodiem regrete-n noaptea iad-eden/ Când macul îşi închide urna vegetală/ Păgân incinerându-şi propriul polen./ Solstiţiu de iluzii, echinox de carte/ Trec, neantizante, jertfe levanti­ne;/ Păgân, pe jumătate, totul se desparte –/ Arta – de iubire, viaţa mea – de tine” (Echinocţiu păgân). Ajuns pe acest nod al contrariilor, poetul face o radiografie a tot ce se vede de acolo: trimite ode citi­torului său, într-un fel de captatio benevolentiae („O, cititor talen­tat/ ce mai! Cititor atât de bun încât/ n-ar fi păcat ca numele tău să fie tipărit pe carte alături de cel/ al autorului”, scrie Leo But­naru în Odă marelui cititor) şi tot felul de mesaje, scrisori către poeţi, personaje literare, filosofi de azi şi de ieri, care sunt, în fond, eseuri subtile despre poezie, proză şi filosofie, se întoarce în poem pentru a reduce totul „la nemuritorul comun”, oferă câte o de­finiţie de ţinut minte („elegia e zaharina pentru cei ce suferă de exces de fericire”), scrie aforisme şi călătoreşte în Orientul Îndepărtat (China, Mongolia, Japonia, Deşertul Gobi), dar, mai ales, descope­ră poezia acolo unde pare, după unii, să fi dispărut: poetul mo­dern, inspirat de Muză şi cel postmodern, aflat în graţiile Hurmuzei, transmit acelaşi lucru de la locul evenimentului, de la răscruce, adică, dintre contrarii: „Aici în post-istoria fukuyamiană/ multe nu că aduc a/ ci chiar sunt preistorie/ şi poate că/ poezie” (Pe la 5 fix).

Cititorul „atât de bun” încât ar fi păcat ca numele său „să nu fie tipărit pe carte alături de cel al autorului” reprezintă figura lirică structurală din Ordine de zi, or­dine de noapte: nu e doar o reverenţă pe care autorul o face cititoru­lui său calificat, traducătorului, adică (e, aici, o scenă shakespea­riană: traducătorul poeziei Avangardei ruse, Leo Butnaru, primeşte oma­gii de la poetul cu acelaşi nume, ultimul pledând   pentru drepturile de cititor ale celui dintâi), ci o explorare în profunzime a mecanismultui lecturii: iată-l într-un poem antologic: „Cum citeşte un sfânt?/ Întâi/ de la privirea lui/ se aprinde primul cuvânt/ care/ cu flăcăruia sa/ luminează următorul cuvânt/ ce se aprinde şi el/ în continuare de rând/ luminând/ şi aprinzând/ al treilea cuvânt/ ce-1 luminează / şi-1 incendiază pe următorul./ Anume aşa citeşte un sfânt/ cuvânt cu cuvânt/ ce se aprind/ pe următorul cuvânt luminând/ aprinzând.../ Anume aşa – luminează/ aprinde/ arde/ cuvânt după cuvânt/ fără a lăsa urme/ scrum de sens/ mai rarefiat/ mai dens/ încât/ nimeni nu ştie ce a citit/ totuşi/ un sfânt...” (Cum citeşte sfântul). Cum se citeşte, aşa se şi scrie poezia: un cuvânt aprinde alt cuvânt, fiecare provoa­că apariţia celuilalt,  într-o relaţie sacră,  înviind poetul din „cimi­tirul cu poeme nenăscute”, aducîndu-1 între contrarii, alături de sea­mănul, fratele său („mon semblable, mon frère”, cum scria poetul din alt veac): scrisul şi cititul reorganizează haosul, instalând ordinea de zi şi aceea de noapte, iar figura lirică semnificativă este omul cu o carte în mână, cititor şi autor, printre cei din Turnul Babel: „exact precum spune Geneza – turnul/ se înălţa/ şi furnicarul de fii ai lui Noe căra/ tăbârcea/ cărămidă mortar/ mortar cărămidă/ şi tur­nul mai creştea/ cu un metru/ cu o sută de metri/ şi furnicarul bipe­zilor se înălţa/ cu stive de cărămizi/ cu tărgi de mortar – precum spune/ până la un punct Geneza/ Testamentul.../... şi doar/ un biet ră­tăcit cu o carte în mână/ se pomeni în iureşul de furnicătoare râvnă/ şi toţi ceilalţi care cărau mortar cărămidă/ cărămidă mortar/ prinseră a hohoti/ prinseră a râde până la lacrimi/ de naivitatea ăluia care/ urca şi el bietul/ cu o carte în mână.../... astfel că Domnul Dumnezeu s-a înfuriat/ şi-i pedepsi pentru îndrăzneala lor nesăbuită/ de a râde de cel ce suie/ cu o carte în mână/ şi Domnul Dumnezeu a dărâmat turnul/ nelăsând cărămidă pe cărămidă/ mortar între cărămizi/ bineînţeles/ cartea rămăsese nu doar întreagă/ ci şi binecuvântată...” (Cartea).

Lumea pre-homerică era o lume fără Homer, fără cuvânt încă şi fără poveste; pre-lumea din În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov e una fără cântec şi încă fără hieroglifă: în acest decor de dinainte de scris/citit: „e ca un pitecantrop noaptea/ mânând dinozaurii cu ochi mici spre pră-/ pastia vidului şi/ sub-/ conştientului/ târâşul viperelor –/ strune biologice/ necântătoare\ încă -/ tristă pre-lume fără cântec/ pe piept/ nopţile tot mai reci pun ventuzele carapacelor primordiale/ şi/ tremurul stelelor de muş­tar” (Epocă). Obosita Eladă şi Orientul de lângă Shaolin, Dao, Tao seamănă pentru că sunt fantasmele poetului care îşi poartă peste tot contrariile şi iluziile; hieroglifele pictate în tuşe delicate pe o pânză, în foşnetul abia simţit al zefirului şi cuvintele se citesc la fel de maestrul Tao, primele, de un sfânt, celelalte. Cuvintele şi hieroglifele sunt plăsmuite într-un pol al fiinţei interioare opus celui al lumii „necăjicioase/ dezorientat-buimacă” a oraşului „deru­tat nervos”; ce e scris şi ce e caligrafiat constituie reperele ieşi­rii din ambuteiajul global pentru că, iată, „această vorbire e ca o scoatere de spini din propriul gâtlej”. Tot astfel iese poetul şi ci­titorul calificat din ambuteiajul codului cultural, foarte activ în toată poezia lui Leo Butnaru; Dostoievski şi Protagoras, Socrate şi Allan Ginsberg (cu care se întâlneşte „transatlantic şi transtextual”), Beckett, Ionescu, Ecclesiastul şi Quasimodo sunt „dosarele” de la Ministerul Postmodernismului Departamentul Textologie, unde poetul e angajat pe post de cobai al poeziei: al Poeziei Române, despre care, iată, se poate scrie admirabil, în afara retoricii găunoase, a triumfalismului pozitiv sau negativ; sub ocrotirea Sfântului Terapont, invocat, altădată şi de Ştefan Baciu: „Sfinte Terapont reazem al/ poeţilor români din Terra-pont-euxină/ pari a fi unica sanctitate ce ştie că poezia/ este zona de tropice a acestor suflete care/ rând pe rând nu cred să înveţe a muri vreodată/ zona abundenţelor de tot felul – cu/ jungle de semnificaţii cu/ îndoieli luxuriante/ uneori da­daiste şi/ lianele desperărilor din care maimuţe clinice/ covrigesc ştreanguri/ arătându-ni-le cu subînţelesuri. Dar/ poeţii rezistă tentaţiilor macabre/ unii dintre ei – o ştii prea bine/ Bunule Sfin­te Terapont – chiar/ din unealta supliciului bahic şi-au făcut/ pahar pentru candelă/ reîntorcându-se la psalmii poeziei care/ în egală măsură merg spre zeu şi/ spre om efemer – acesta/ stârpitor de singurătate prin harul ctitoritului/ oarecum mai norocos decât zeii noştri de tranziţie la/ ei înşişi/ nepreocupaţi de evoluţie ci de/ statorni­cie cică preocupaţi drept clişeu multiplicat la/ xeroxul albastru al Cerului. Auzi-mi ruga/ şi iartă-mă pre mine maculatul că/ te-am decre­tat Sfinte drept părinte proteguitor al/ merituoasei dar nedreptăţitei Poezii Române în care/ îndrăznesc să cred că se află şi inima mea cum/ în mijlocul unei uriaşe rodii una din seminţe se află între/ două elipse împurpurate... însângerate… " (Poemul de identificare a propriului său protector).

Inima şi poezia lui Leo Butnaru sunt, în mod cert, la zona de tropice a poeziei noastre de azi.