Bun găsit.
Sunt cu gândul la... scrisul dvs. Am citit Bucovina literară, sept. 2010. Am simţit că mă înzeiesc... Elevii mei vă adoră stilul. V-am comentat alături de Cărtărescu. Modus vivendi – modus scrivendi. Veţi dăinui, prindeţi nu numai la critici, dar şi la publicul tânăr. Vânt la pupa! Tot înainte!
Cu mult drag,
Anastasia Dumitru
Constanţa, 14.XI.2010
Leo Butnaru
SALVAREA
Cu gândul la suferinţele lui
Fiodor Mihailovici Dostoievski...
Simt că mă înzeiesc... Precum Caligul(i)a (ca simbioză dintre om şi plantă: Caligula + gulia)... Ba nu, mă transform în cyber-cerber, ca Gates Bill... Mi se mai întâmplă ceva de unică folosinţă, pentru care ar fi necesar şi un sistem semantic, criptic, de asemenea de unică folosinţă, ca să pot reda ce mi se întâmplă mie, fără a li se întâmpla şi altora... Altora li se poate întâmpla ceva şi mai şi, dar aceasta deja nu mai e treaba mea... Să se descurce... Să suporte... Să se suporte, dacă nu reuşesc – sau nu vor – să fie ca toţi ceilalţi... Nişte obişnuiţi... Oropsiţi...
Toate începuseră cam astfel: nu că, Maiestatea Sa, Creierul, mi-ar fi ieşit de sub control, ci, am impresie, se întâmplase ceva, o oarece dislocare, frământare, metamorfoză cu sufletul, cu spiritul, cu firea – meu, mele, plurale sau, poate, singulare, zise într-un singur fel: sau – suflet, sau – spirit, sau – fire... ’ar să fie! Nu că ar fi prima zi, ci e chiar prima clipă, multiplicată în aceste litere pecetluite pe displayul computerului, când mi se întâmplă să-mi iasă creierul de sub control. Să fie super-puper-excelent de foarte bine? Sau – invers, pidosnic-hidos-de-foarte-nasol? Problema – pozitivă, cred, – e că deja pot nu că face, ci chiar pot crea mai multe fapte, ca să nu le zic lucruri, – concomitent. Uite, scriu cu două indexuri – de la laba stângă şi de la cea dreaptă, celelalte opt degete – trândăvind, stând ca o greblă în... aer... Opt degete care greblează văzduhul (sau: văzul duhului?), în timp ce posesorul lor, eu, cu ajutorul perechii de indecşi, cel drept şi cel stâng, creează – scris, fapt, concomitent aruncându-şi privirile peste geamul balconului, făcându-le din ochi trecătorilor, zâmbindu-le (a zâmbi – nu e şi asta o faptă? – deci – trei la număr, concomitente – scris, făcut cu ochiul, zâmbit...). E, bineînţeles (poate că – deocamdată), un inconvenient în acest conveier concomitent sau diligenţă de concomitenţă... Să ştiţi că absolut concomitent folosesc, pentru această concomitenţă, noţiunea străveche de diligenţă, gândindu-mă, sigur, la asociaţia noimelor dintre ce fac eu, creez, şi transportul regulat de poştă şi călători – spectatori sau personaje literare, aici – necesare, – plus – sensul doi – diligenţă: sârguinţă, osteneală, zel, promptitudine. Adică, multiplicare de atitudine întru izvodire de faptă, fapte. Bune.
Care ar fi inconvenientul, ziceam, presupuneam? Ca pentru prima oară, am senzaţia că piciorul stâng îmi... zboară! Sau, cel puţin, când bat cu indexul stâng – zvâcneşte îndărăt, piciorul, când dau în tastă cu indexul drept – revine la loc. E o tastă ca un test! Sau, poate, o clapă ce-ţi trage clapa! (N-ar fi de dorit...) Dar poate că această mişcare-tic de picior intră şi ea în economia multitudinii de fapte care mi se întâmplă concomitent...
Dar, cel mai important, împărţind ecranul computerului pe din două, pe pista lui din stânga îmi scriu texul – exact, chiar acesta, – iar pe postata din dreapta afişez „Farmaconul” lui Derrida, şi citesc, însuşesc, mă instruiesc! Mie însumi mi-e interesant cum m-am metamorfozat, mă metamorfozez, fără să (mă) forţez, şi anume această concomitenţă de realizare, aplicare în multitudine de fapte mi se pare a fi exact ceea ce vă spuneam chiar în prima frază: simt că mă înzeiesc... Uite, deja e a milioana clipă, poate, în care creierul meu îmi iese de sub control şi mi se pare că încep să pricep cum se întâmplă această benefică nesupunere creatoare de realităţi paralele şi himere sadea, pe care le poţi mângâia, să zicem (...şi să scriem). E ca şi cum aş simţi o altă raţiune în creier şi o altă fire în fiere – nu, nu râdeţi, fierea are un rol foarte important nu numai la digestie, ci şi la digresiuni în scris, cu toate că pe acestea eu cam încerc să le ocolesc, ca să nu plictisesc (sau: pixisesc, de la pix derivare…)... Şi nu din motivul că mi s-ar fi insinuat, instalat o altă raţiune că, am senzaţia, sunt supravegheat, ajutat, mobilizat deja de două creiere, primul şi al doilea, acesta apărut sub creştetul meu acum un milion sau două milioane de clipe. Ciudatul, dar mai ales minunatul sentiment... cerebral e că deja îmi pot controla primul creier cu emanaţia de atenţie a celui de-al doilea (creier). Iar dacă le racordez, le jumelez (fără a jumuli ceva), le mobilizez pe ambele, concomitent, ajung – iată! – la starea de a putea acţiona obiectele, de a le mişca doar din privire, doar din gândire, doar din năzuire şi năzărire. În acest caz, obiectele, lucrurile nu sunt decât tastele computerului – le privesc, le ţintesc şi mă... telechinezesc... Da, de la telechinezie, zic, derivat! A-a, pare-se, la început, conştientizam ceva nefiresc, neadecvat, zicând că mă – înzeiesc. Nu, nu, mai corect ar fi să spun că mă – telechinezesc... (Dar poate că acestea sunt unul şi acelaşi lucru şi nu două mari diferenţe, cum se zice la Odessa...) Oricum, prin telechinezie viaţa şi scrisul obţin sensuri imprevizibile. Mă gândesc că, dacă nu azi, ca mâine, poimâine voi prinde a citi gândurile străine. În cazul că primul creier îmi va reveni completamente sub control. Pentru că există în toate astea un rol. Poate că ar trebui să-l rostesc cu majusculă: un Rol! De...
Iar unul ca mine, care se telechinezeşte, se poate prospecta, se poate ca şi cerceta în avans, să ştie, prin telechinezie, ce o să fie cu el mâine, poimâine, peste un an... Aha, iată-mă, m-am surprins, cel de peste câteva milioane de milioane de clipe, din viitor. Sunt cel care, peste o săptămână, citesc gândurile străine, aflând şi unele lucruri pe care nu le ştiam. Noţiuni – mai rar, mai puţine, pentru că, în general, nouăzeci la sută dintre pământeni au un vocabular extrem de sărac – între trei şi patru sute de cuvinte. De unde naiba să afli de la ei noţiuni noi, relevante, minunate, instructive?... Nu ştiu la ce mi-ar folosi, dar, citind gândurile altora, am început să pricep mai bine psihologia îndrăgostiţilor, rataţilor – cea a businessmenilor nu mă interesează –, a femeilor, să zicem, – şi de ce nu am zice? Numai că ele sunt previzibile, doamnele, şi caut cazuri mai complicate, când aş putea influenţa raţiunea unor personalităţi adevărate. Pentru că, peste alte câteva zile, pot ajunge telepat-proiector; ba mai mult – pot deveni empat – adică, derivat-concentrat din – empatie – ca cel ce poate intui realitatea, inclusiv pe cea din irealitatea firii umane, prin identificare afectivă. Cui altuia, decât unuia care scrie, să-i fie mai necesară trăirea afectivă, prin transpunere simpatetică în viaţa personajelor sale, unele dintre ele – viitoare, acum – umblând aievea pe străzile acestei urbe?
Peste un anumit timp, dar mai ales – spaţiu, or – în osmoză – crono-spaţiu – voi fi în stare să-mi proiectez nu atât emoţiile, cât intenţiile – bune, bune, vă asigur, – asupra celor din jur. Să zicem, să nu înjure – să-i influenţez. Pentru început. Apoi – să nu mintă, să nu... În respectiva lume pe invers e mult de intenţionat spre pozitiv... (Minunată această posibilitate... Dar, din păcate, ea nu mă slăbeşte cu gândul ascuns că, totuşi, mă înzeiesc... Ca şi: mă supratelichinezesc...)
Numai că peste alte milioane de milioane de clipite – precum mă întrevăd, mă „ghicesc” eu în avans (şi... a-vis, probabil; vis ce merge invers visului propriu-zis) crono-spaţial – prind a mă descurca tot mai prost cu capacităţile-mi de telechinezie, nu mai simt – direct, puternic – „obiectele” (...noţiunile, ideile, faptele...) pe care trebuie să le mişc. Nici înainte, nici îndărăt, nici în dreapta, nici în stânga, nici jur-împrejur, – ci încotro anume ar fi optimal să le mişc, să le fixez şi să acţionez în continuare. După alte câteva milioane – de clipe, bineînţeles, – pierd completamente harul de empat, emanarea de empatie; pierd vectorii de telechineziei... Măi să fie! Mi s-a spulberat şi capacitatea de a intra în capetele (capacităţile) altora, chiar dacă pot încă „amuşina” gândurile, intenţiile lor. Mai sunt, destul de slab, în Rol. Căruia, curând, îi voi reduce Majuscula la literă obişnuită. Voi fi oM cu „o” mic. Şi doar cu „M” mare. Cu „o” mic, sau chiar minuscul... Peste alte câteva milioane (...) nu simt în creier (unul mi-a mai rămas, cel din născare şi lumească dezvoltare, inclusiv prin studii, formare) decât un vuiet de flux-reflux al celui ce sunt – într-o clipită – şi nu mai sunt – în – imediat (imed-iad!)! – a doua clipită... (Aici îmi vine să folosesc academica, să zic, noţiune nanosecundă care, constituind doar a miliarda parte dintr-o secundă… – barosană! –, poate fi chiar mai infimă decât clipita.) Dar vuietul, freamătul se înteţeşte – peste alte milioane de... –, devine infernal, aş putea spune, şi-l poate suporta doar unul ca mine sau, pe timpuri, – unul Unic ca Dostoievski (gândiţi-vă la această comparaţie, asociaţie, citiţi-i rusului biografia şi suferinţa...). Numai că (maică!) nenorocirea e că acest vuiet insuportabil mă face să simt doar emoţiile negative ale lumii, ale oamenilor, şi eu nu pot proiecta, selectiv, o emoţie, o intenţie, corecţie să zic, asupra unui ins anume, ci doar – la hurtă pot proiecta, pentru întreaga lume. Şi aceasta mă scoate din fire, fiindcă a acţiona la hurtă, asupra gloatei, e ca şi cum ai lăsa neacţionat însuşi individul, omul, personalitatea, feleşagul (firea) lui. În acest caz, omul e ceva ce rămâne pe de margini, efectul proiectării de intenţii la hurtă nefiind decât inepţie, în cel mai bun caz – zădărnicie. Această hurtă-comunitate intensificată de autoreferenţialitate sau – autotelechinezie, autotelepatie începe să mă înghită, să mă aneantizeze, să mă – Doamne-Dumnezeule! – des-creeze; sunt ca şi cum – Doamne-Dumnezeule – într-o des-Geneză a Ta...
Dar... Dar mai fă-mi, Doamne, un dar... Nu conjuncţia dar, ci sacrul dar, ca har de a reveni la normal. Pentru că mă gândesc eu – ... în locul Tău?... iartă-mi cutezanţa, Doamne! – ar fi timpul să mă opresc. Pentru că simt că... înfloresc. Cel puţin, am spume la gură. Şi, sigur, – ele, spumele, nu sunt de la pasta de dinţi. Nici de la sărutul îngerului.
Da, mă opresc.
A fost un acces.
Bineînţeles, – neînţeles.
(Bucovina literară, septembrie 2010)
.jpg)