Poezie şi traducere

              
    Vladimir MAIAKOVSKI

             RUSIEI

Iată-mă, trec eu,
struţ de peste mări şi ţări,
în penet de strofe, picioare de vers şi rime.
Prostănacul de mine,
mă chinui să-mi ascund capul
în penetul sunător ca nişte strune.

Eu nu-ţi aparţin, pocitanie de zăpadă.
Suflete,
mai adânc în pene te aşază!
Şi alta se va dovedi a-mi fi patria,
deja văd –
viaţa-mi sudică a pârjolit-o torida amiază.
Insula arşiţei.
Învăzată* cu palmieri.
„Hei,
feriţi-vă din cale!”
Mototolesc o născocire oarecare.
Şi iarăşi,
până la oaza următoare,
îmi voi împletici urmele prin nisipişul
minutelor în spulberare.

Unii se dau îndărăt,
gata să plece, –
nu care cumva muşcă, ciupeşte? –
alţii se-ncovoaie-n ploconire
linguşitoare.
„Mamă,
auzi, mamă,
da el se ouă?” –
„Nu ştiu, sufleţele.
Dar ar trebui, se pare”.

Etajele râd nechezat.
Străzile se bleojdesc.
Aduc a rece înfiorare.
De-a-ntregu-nţepat,
până-n vârful degetelor,
îmi trec, îmi petrec anii.
Aşadar, ia-mă-n josnică-ncleştare!
Cu briciul vântului penele îmi rade.
Fie ca eu, străinul
de peste mări şi ţări, să dispar
în a tuturor lunilor decembrie
înverşunare.

1916
_____

* Învăzat – în original: „ovazilsea”, neologism maiakovskian, verbocreat din „vază”; adică, insula aduce a fabuloasă vază cu palmieri în ea.

Traducere de Leo Butnaru


                          DESPRE
     CUM E ROMÂNIZAT MAIAKOVSKI

      (Dintr-un junal Yes-Eu, Paris, aprilie 2010)

                În felul său, cu dihotomică împărţire de simpatie, şi-a trăit despărţirea de Franţa năvalnicul, în toate (inclusiv în… glonţul pe care avea să şi-l tragă în inimă în aprilie 1930) Valdimir Maiakovski, scriind chiar poemul „Rămas bun” (1925; îl reproduc în forma prozodică a „scării” caracteristică acestui autor):

„În auto,
              schimbând ultimul franc.
– La ce oră e cursa de Marsilia?
Parisul
             aleargă,
                      petrecându-mă,
în întreaga,
                 imposibila frumuseţe a sa.
Năvăleşte
                în ochi,
                             a despărţirilor zeamă,
mie
          inima
                      cu sentimentalisme-mi zdrobeşte!
Eu aş fi vrut
                      să trăiesc
                                      şi să mor la Paris,
de n-ar fi existat
                          un atare pământ –
                                      M o s c o v a, fireşte.”

            În hălăduirile mele prin internet, am dat şi de o traducere care deformează grav sensul ideii, metaforei, stilisticii, caracteristice originalului acestui poem, ceea ce te duce la gândul că respectivul tălmaci (A. P., bucureştean, academician) nu prea cunoaşte subtilităţile, nuanţele limbii ruse, dar nici pe cele ale temperamentului poetic maiakovskian. Iată foarte aproximativa (a)versiune: „E gata autocarul, mă sui. / La Marsilia vom fi în curând./ Parisul cu toate frumuseţile lui/ Mă petrece, / După mine alergând. / Umezeşte în ochi despărţirea, un nor, / Mi-e inima moale şi grea. / La Paris eu aş vrea să trăiesc şi să mor / De n-ar fi pe lume Moscova mea”.

              Primo: sigur că, acum trei sferturi de veac, în Franţa şi Rusia nu era utilizată noţiunea de „autocar”. Poate că în Anglia. Însă pe atunci lumea nu era anglicizată. Frangleza încă nu era la ea acasă pe malurile Senei şi nici rusgleza pe cele ale râurilor Moscova sau Neva. În original e pur şi simplu „avto” (auto).

             Secundo: dat fiind că nu există în originalul rusesc, în traducerea românească nu au ce căuta „norul”, „inima moale şi grea”. Rusescul raskvas’ se traduce ca – zdrobeşte(-mi), rupe(-mi), adică inima; să i-o zdrobească, să i-o rupă cu, zice poetul, sentimental’nostiu, alias – cu sentimentalism.

             Terţio: Atenţie, traducătorul (nu Maiakovski!) o face de oaie: „La Marsilia vom fi în curând”. Chiar aşa, „curând”, să fie străbătuţi cei – iar atenţie! – 1003 de kilometri dintre Paris şi Marsilia? Astăzi, cu vitezele contemporaneităţii noastre, pe autostrăzi-oglindă (în Occident), de invidiat, distanţa e străbătută, cu autocarul, în 8 ore şi 44 de minute (indică, meticulos, aproape nemţeşte, orarele franceze; altele dau, mai relaxat, 9-10 ceasuri). Dar atunci, la 1925, cu elementarele, încă, „auto”, pe şosele de cu totul altă calitate, în cât timp se ajungea de la Paris (nord-vestul Franţei) la Marsilia (sud-estul ţării, la ţărmul Mediteranei)? În sus-amintitul context, dat de traducător, nu de poet, să fie oare adecvată folosirea locuţiunii adverbiale „în curând”?! Să fim serioşi, domnule tălmaci… Şi ce e de înţeles din gafele pe care le comiţi? Că traducerea nu e doar lingvistică, ci şi cultură generală…                 

         Deci, e trist că într-un text atât de laconic sunt comise mai multe inexactităţi, aproape enormităţi, care fac din năvalnicul, severul Maiakovski un baladist liricoidal şi – asta e! – un foarte prost cunoscător al geografiei…

L.B.

Recital românesc din Maiakovski - la monumentul lui Maiakovski (Bienala poeţilor, Moscova, noiembrie 2009)