MARINA ŢVETAEVA NENOROCITĂ DE
o „traducătoare”
În virtutea diversităţii creaţiei Marinei Ţvetaeva (1892-1941) şi a imposibilităţii definirii ei tipologice cu o certitudine exegetică relativ conciliantă pentru simplul cititor, dar şi pentru academician, remarcăm că în internetul rusesc excepţionalul şi extrem de bogatul site „Lumea Marinei Ţvetaeva” conţine cele mai multe materiale despre avangardă şi avangardişti, despre protagoniştii ei care au lansat manifeste tranşante, fulminante, uneori paradoxale, contradictorii, stimulative sau enervante, ele însele – mai curând modele de text literar propriu-zis, decât teoretic; texte literare autentice – metaforice, de imaginaţie superioară, curajoase şi inventive; manifeste de curente şi şcoli care au făcut epocă sau sunt doar expresii ale unor efemere ambiţii neacoperite de har: predecesorii (anticipatorii, preanunţătorii avangardei), akmeiştii, imagiştii, constructiviştii, satiricii, futuriştii (cubofuturiştii, egofuturiştii, „Mezaninul poeţilor”, „Centrifuga”, „Lireny”, „Sindicatul futuriştilor”, „410” – Transcaucazia, grupul „Tvorcestvo” – Extremul Orient, artişti în afara grupărilor, curentelor, „Breasla poeţilor”...) – însă nu doar poeţi, prozatori, ci şi pictori, compozitori, sculptori etc. Ne putem întreba: de ce anume (această... lume) pe un site dedicat unei poetese care, la o apreciere superficial-formală, s-ar părea că nu a fost prea implicată în efervescenţa fenomenologiei avangardiste? Răspunsul e unul simplu: Marina Ţvetaeva a reformat/ reformulat prozodia rusă din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic, noutatea emanând din nucleu, din esenţe, nu din forme. De unde şi actualitatea, modernitatea, permanenta propulsie de contemporaneizare, „de la sine”, a creaţiei ei – uneia dintre cele mai mari poetese ale lumii.
Am tradus relativ mult din poezia Marinei Ţvetaeva, iar (ne)norocul meu a făcut să dau şi de un simulacru, un adevărat măcel căruia i-au fost supuse unele poeme. „Traducerile”-blasfemii au apărut într-o revistă din Nord, de acolo, „unde se pune harta în cui”, precum spune românul. Este vorba de poemul fără titlu, al căror prime două versuri sunt: Krasnoiu kist’iu/ Reabina zajglas’. Traducerea catastrofală porneşte… brusc, tălmăcitoarei (D. A. C.) nepăsându-i că versiunea dânsei nu are nimic în comun cu ceea ce spune Ţvetaeva. Deoarece dragomana (noastră) nu ştie lucruri rudimentare, nu cunoaşte elementara sinonimie în virtutea căreia, în ruseşte, kist’ are câteva sensuri, de unde ea „românizează”, oribil, în felul următor: „Atinsă, parcă, de-o pensulă roşie / Riabina (?) arde”, pe când la Ţvetaeva e un alt sens al substantivului kist’, şi anume: strugure, ciorchine! A, că înseamnă kist’ şi – pensulă?! Da, dar, poate, cu altă ocazie, în alt text, în alt poem. Şi încă în cu totul alt context, decât cele cu… pensulă sau… ciorchine, deoarece kist’ mai are şi sensul – ce surpriză, probabil pentru D. A. C.! – O află şi pe asta! – da, mai are şi sensul de: palmă…
Iar în acest poem al Marinei Ţvetaeva nu este vorba nici de pensulă, nici de palmă, ci numai şi numai de ciorchine, de strugure. Al cui strugure, ciorchine? Al… riabinei? (E mai adecvat a se transcrie, totuşi:: reabina.) Ce înseamnă riabina, stimabilă D. A. C.? Nu ştiţi? De ce nu aţi deschis cel mai sumar dicţionar rus-român, ca să aflaţi că reabina se traduce: scoruş? Nu ai întâlnit termenul botanic în „întinsele” dumitale lecturi din poezia rusă? La Esenin, spre exemplu? Sau în celebrul cântec folcloric ce are refrenul: „Oi reabina kudreavaia, belâie ţvetî,/ Oi reabina, reabinuşka cito vzgrusnula tî?” (Ah, scoruşule cârlionţat, flori albe,/ Ah scoruşule, scoruşule, de ce te-ai întristat?). Pentru că în DEX nu există noţiunea „românească” riabina! Ci doar cea de reabona care înseamnă – ce? – a se abona din nou! Prin urmare, nu traduceţi chiar din capul locului, ci doar… probăluiţi, pur şi simplu orbecăiţi. Şi este uimitor cu câtă puţinătate în cunoaşterea limbii ruse şi cu câtă iresponsabilitate dumneata purcezi – crezi – la tradus. Mai bine spus, la (tra)dus aiurea…
Aşadar – elementar! – în poem fiind vorba de scoruşul în prag de iarnă, împurpurat de ciorchinii săi copţi, nicidecum nu era cazul să fie utilizată... „pensula” (de ce nu… bidineaua?...) în loc de frumuseţea şi abundenţa împurpuratelor poame-ciorchine ale scoruşului, atât de poetic pentru sufletul ruşilor! Iar ceea ce, în ultimul catren, este tradus drept (strâmb!): „Până şi astăzi / Vreau să mistui / Riabina arzândă / Într-o pensulă mare” e de-a dreptul teatrul absurdului ridicol, în uriaşa lui amplitudine – de la râsul găinilor la râsul homeric! Pentru că sensul finalului rusesc e, mot à mot, următorul: „Şi până astăzi / aş vrea să ronţăi (să rod – grâzt’) / A scoruşului fierbinte / Ciorchine amar” (în original, ca să nu fiu acuzat de trişare: „Mne i ponâne / Hocetsea grâzt’/ Jarkoi reabinî / Gor’kuiu kist’.”). Reţineţi ce spun: mot à mot şi nu – pardon! – mort à mort, precum vă iese „traducţia”, această jalnică şi, concomitent, impertinentă răstălmăcire. Da, răstălmăcire, pentru că aici e cazul în care nu se poate vorbi de niciun... strop (nicio boabă din ciorchinele scoruşului!) de traducere... Păcat. Ca să nu mai umblăm, comparativ, şi la alte texte. La alte... catastrofe. Sigur, ele nu ar merita prea multă atenţie din partea cititorilor – ceea ce nu se poate spune şi despre... partea celor care publică atari pozne! – însăilările, bizareriile, trişările date drept traduceri din marii poeţi. În cazul nostru, ruşi – Ahmatova, Fet, Bunin, Ţvetaeva, Pasternak. Osteneala e bună pentru altceva, pentru cititul poeziei adevărate, nu... mutilate. De dragomani amatori. De nechemaţi. Care, de altfel, nu sunt privaţi de posibilitatea de a demonstra contrariul. Că pot ajunge... chemaţi, profesionişti, dotaţi cu harul necesar pentru a româniza texte celebre. Având mână liberă s-o facă, ei trebuie chiar să aibă şi mână, cum se spune, adică adevărată meşterie. Pe când în cazul dnei C. nu poate fi vorba de mână uşoară, dar, mai ales, e vorba de absenţa elementarului har de traducător, care vine cu adevărat în sensul spusei italieneşti: „Traduttore”, Traditore! (Eu permiţându-mi să iau între ghilimele „traduttore”, ghilimele care nu există în original, dar i se potrivesc perfect dnei „traducătoare” D.A.C.)
Şi-apoi ce proză neajutorată dă tălmăcitoarea! „Traducerile” atât de libere, care nu respectă , da capo, forma ţvetaeviană (ştiţi că numele Ţvetaeva e derivat din floare şi, în egală măsură, din culoare?!), stilul, „aroma” versului său nu pot duce decât... pe de lături, iar acest spaţiu, al „de pe lături”-lui e cel al eşecului. A-ţi permite să umbli atât de nerespectuos la factura, la mecanica prozodiei originale, „jumulind-o” de mai toate atributele specifice poezie, în general, şi ale celei ruseşti, în special, iar în cel mai particular grad – ale celei a Marinei Ţvetaeva, înseamnă, pur şi simplu, să nu respecţi poezia, poetul. Simplificând, prin... jumulit, până la schematism, până la eventualul subiect nud, nu dai decât o variantă inter-net, luând în consideraţie că „net”, în ruseşte, însemnă NU, iar inter ţine de inter-iorul poeziei în cauză; adică – laşi fără interioritate, fără respiraţia din plămânii muzelor akmeiste sau neoclasiciste, dar şi moderne, uneori – de-a dreptul avangardiste – traducerea ca poezie; obligator să fie şi ea, traducerea, poezie. Încât aşa-zisa traducere marca D.A.C. e o anti-poezie, o anti-Ţvetaeva, rezultatul unei îndeletniciri de neprofesionist, de „traducător” neînzestrat pentru fapta la care a purces. E un exces. Sinonim abuzului. Iresponsabilităţii. Românescului şi – de ce nu? – uneori universalului „merge şi aşa”. Ba nu, nu merge. În cazul marilor poeţi. Ba, în genere, nu trebuie să meargă în cazurile tuturor poeţilor, dacă ei îndreptăţesc numele în... numele poeziei ca atare. Diafane, autotelice, suficiente sieşi şi, totodată, generoasă cu toată lume, căreia i se dăruie. Fără rest, am vrut să spun. Se dăruie... Dar nu e chiar aşa: orice traducere presupune şi un... rest. O doză de... ne-comunicat, ne-spus, ne-tradus. Dar chiar atât de mult, ne-tradusul, ca în cazurile schematizării, simplificării, „jumulirii” marilor texte ale prozodiei universale, dintre care fac parte şi cele ale Marinei Ţvetaeva?! Stimată doamnă Do. An. Co., să nu vă faceţi cumva iluzia că chiar aţi tradus din Ahmatova, Fet, Bunin, Ţvetaeva, Pasternak şi ceilalţi importanţi ruşi, de textele cărora v-aţi atins atât de inoportun, inadecvat şi lipsită de apărare. Nu, nu aţi dat variante româneşti de poezie, ci doar, stângaci, aţi încercat să povestiţi... poezia, care, se ştie, nu se lasă nicidecum povestită. Ceea ce se spune că spune poezia nu e niciodată poezie, ci cu totul altceva. Oricum, foarte puţin aduce a literatură.
Şi, pentru a-i da, totuşi, cititorului o idee, o scânteie de edificare asupra acestui text al Marinei Ţvetaeva (e din grupajul „Versuri despre Moscova”), scris la 16 iulie 1916, îndrăznesc să propun versiunea mea de românizare:
"Cu roşu ciorchine
Era scoruşu-aprins.
Iar frunzele cădeau.
Eu mă născui ca-n vis.
A dispută – sute
De clopote-n azur.
Era sâmbăta lui
Ioan Gură de Aur.
Mie şi până azi
Să rumeg îmi vine
Jarul din scoruş,
Amarul ciorchine."
Leo BUTNARU
---------------::::::::::::::::::::::::-------------------
Am tradus relativ mult din poezia Marinei Ţvetaeva, iar (ne)norocul meu a făcut să dau şi de un simulacru, un adevărat măcel căruia i-au fost supuse unele poeme. „Traducerile”-blasfemii au apărut într-o revistă din Nord, de acolo, „unde se pune harta în cui”, precum spune românul. Este vorba de poemul fără titlu, al căror prime două versuri sunt: Krasnoiu kist’iu/ Reabina zajglas’. Traducerea catastrofală porneşte… brusc, tălmăcitoarei (D. A. C.) nepăsându-i că versiunea dânsei nu are nimic în comun cu ceea ce spune Ţvetaeva. Deoarece dragomana (noastră) nu ştie lucruri rudimentare, nu cunoaşte elementara sinonimie în virtutea căreia, în ruseşte, kist’ are câteva sensuri, de unde ea „românizează”, oribil, în felul următor: „Atinsă, parcă, de-o pensulă roşie / Riabina (?) arde”, pe când la Ţvetaeva e un alt sens al substantivului kist’, şi anume: strugure, ciorchine! A, că înseamnă kist’ şi – pensulă?! Da, dar, poate, cu altă ocazie, în alt text, în alt poem. Şi încă în cu totul alt context, decât cele cu… pensulă sau… ciorchine, deoarece kist’ mai are şi sensul – ce surpriză, probabil pentru D. A. C.! – O află şi pe asta! – da, mai are şi sensul de: palmă…
Iar în acest poem al Marinei Ţvetaeva nu este vorba nici de pensulă, nici de palmă, ci numai şi numai de ciorchine, de strugure. Al cui strugure, ciorchine? Al… riabinei? (E mai adecvat a se transcrie, totuşi:: reabina.) Ce înseamnă riabina, stimabilă D. A. C.? Nu ştiţi? De ce nu aţi deschis cel mai sumar dicţionar rus-român, ca să aflaţi că reabina se traduce: scoruş? Nu ai întâlnit termenul botanic în „întinsele” dumitale lecturi din poezia rusă? La Esenin, spre exemplu? Sau în celebrul cântec folcloric ce are refrenul: „Oi reabina kudreavaia, belâie ţvetî,/ Oi reabina, reabinuşka cito vzgrusnula tî?” (Ah, scoruşule cârlionţat, flori albe,/ Ah scoruşule, scoruşule, de ce te-ai întristat?). Pentru că în DEX nu există noţiunea „românească” riabina! Ci doar cea de reabona care înseamnă – ce? – a se abona din nou! Prin urmare, nu traduceţi chiar din capul locului, ci doar… probăluiţi, pur şi simplu orbecăiţi. Şi este uimitor cu câtă puţinătate în cunoaşterea limbii ruse şi cu câtă iresponsabilitate dumneata purcezi – crezi – la tradus. Mai bine spus, la (tra)dus aiurea…
Aşadar – elementar! – în poem fiind vorba de scoruşul în prag de iarnă, împurpurat de ciorchinii săi copţi, nicidecum nu era cazul să fie utilizată... „pensula” (de ce nu… bidineaua?...) în loc de frumuseţea şi abundenţa împurpuratelor poame-ciorchine ale scoruşului, atât de poetic pentru sufletul ruşilor! Iar ceea ce, în ultimul catren, este tradus drept (strâmb!): „Până şi astăzi / Vreau să mistui / Riabina arzândă / Într-o pensulă mare” e de-a dreptul teatrul absurdului ridicol, în uriaşa lui amplitudine – de la râsul găinilor la râsul homeric! Pentru că sensul finalului rusesc e, mot à mot, următorul: „Şi până astăzi / aş vrea să ronţăi (să rod – grâzt’) / A scoruşului fierbinte / Ciorchine amar” (în original, ca să nu fiu acuzat de trişare: „Mne i ponâne / Hocetsea grâzt’/ Jarkoi reabinî / Gor’kuiu kist’.”). Reţineţi ce spun: mot à mot şi nu – pardon! – mort à mort, precum vă iese „traducţia”, această jalnică şi, concomitent, impertinentă răstălmăcire. Da, răstălmăcire, pentru că aici e cazul în care nu se poate vorbi de niciun... strop (nicio boabă din ciorchinele scoruşului!) de traducere... Păcat. Ca să nu mai umblăm, comparativ, şi la alte texte. La alte... catastrofe. Sigur, ele nu ar merita prea multă atenţie din partea cititorilor – ceea ce nu se poate spune şi despre... partea celor care publică atari pozne! – însăilările, bizareriile, trişările date drept traduceri din marii poeţi. În cazul nostru, ruşi – Ahmatova, Fet, Bunin, Ţvetaeva, Pasternak. Osteneala e bună pentru altceva, pentru cititul poeziei adevărate, nu... mutilate. De dragomani amatori. De nechemaţi. Care, de altfel, nu sunt privaţi de posibilitatea de a demonstra contrariul. Că pot ajunge... chemaţi, profesionişti, dotaţi cu harul necesar pentru a româniza texte celebre. Având mână liberă s-o facă, ei trebuie chiar să aibă şi mână, cum se spune, adică adevărată meşterie. Pe când în cazul dnei C. nu poate fi vorba de mână uşoară, dar, mai ales, e vorba de absenţa elementarului har de traducător, care vine cu adevărat în sensul spusei italieneşti: „Traduttore”, Traditore! (Eu permiţându-mi să iau între ghilimele „traduttore”, ghilimele care nu există în original, dar i se potrivesc perfect dnei „traducătoare” D.A.C.)
Şi-apoi ce proză neajutorată dă tălmăcitoarea! „Traducerile” atât de libere, care nu respectă , da capo, forma ţvetaeviană (ştiţi că numele Ţvetaeva e derivat din floare şi, în egală măsură, din culoare?!), stilul, „aroma” versului său nu pot duce decât... pe de lături, iar acest spaţiu, al „de pe lături”-lui e cel al eşecului. A-ţi permite să umbli atât de nerespectuos la factura, la mecanica prozodiei originale, „jumulind-o” de mai toate atributele specifice poezie, în general, şi ale celei ruseşti, în special, iar în cel mai particular grad – ale celei a Marinei Ţvetaeva, înseamnă, pur şi simplu, să nu respecţi poezia, poetul. Simplificând, prin... jumulit, până la schematism, până la eventualul subiect nud, nu dai decât o variantă inter-net, luând în consideraţie că „net”, în ruseşte, însemnă NU, iar inter ţine de inter-iorul poeziei în cauză; adică – laşi fără interioritate, fără respiraţia din plămânii muzelor akmeiste sau neoclasiciste, dar şi moderne, uneori – de-a dreptul avangardiste – traducerea ca poezie; obligator să fie şi ea, traducerea, poezie. Încât aşa-zisa traducere marca D.A.C. e o anti-poezie, o anti-Ţvetaeva, rezultatul unei îndeletniciri de neprofesionist, de „traducător” neînzestrat pentru fapta la care a purces. E un exces. Sinonim abuzului. Iresponsabilităţii. Românescului şi – de ce nu? – uneori universalului „merge şi aşa”. Ba nu, nu merge. În cazul marilor poeţi. Ba, în genere, nu trebuie să meargă în cazurile tuturor poeţilor, dacă ei îndreptăţesc numele în... numele poeziei ca atare. Diafane, autotelice, suficiente sieşi şi, totodată, generoasă cu toată lume, căreia i se dăruie. Fără rest, am vrut să spun. Se dăruie... Dar nu e chiar aşa: orice traducere presupune şi un... rest. O doză de... ne-comunicat, ne-spus, ne-tradus. Dar chiar atât de mult, ne-tradusul, ca în cazurile schematizării, simplificării, „jumulirii” marilor texte ale prozodiei universale, dintre care fac parte şi cele ale Marinei Ţvetaeva?! Stimată doamnă Do. An. Co., să nu vă faceţi cumva iluzia că chiar aţi tradus din Ahmatova, Fet, Bunin, Ţvetaeva, Pasternak şi ceilalţi importanţi ruşi, de textele cărora v-aţi atins atât de inoportun, inadecvat şi lipsită de apărare. Nu, nu aţi dat variante româneşti de poezie, ci doar, stângaci, aţi încercat să povestiţi... poezia, care, se ştie, nu se lasă nicidecum povestită. Ceea ce se spune că spune poezia nu e niciodată poezie, ci cu totul altceva. Oricum, foarte puţin aduce a literatură.
Şi, pentru a-i da, totuşi, cititorului o idee, o scânteie de edificare asupra acestui text al Marinei Ţvetaeva (e din grupajul „Versuri despre Moscova”), scris la 16 iulie 1916, îndrăznesc să propun versiunea mea de românizare:
"Cu roşu ciorchine
Era scoruşu-aprins.
Iar frunzele cădeau.
Eu mă născui ca-n vis.
A dispută – sute
De clopote-n azur.
Era sâmbăta lui
Ioan Gură de Aur.
Mie şi până azi
Să rumeg îmi vine
Jarul din scoruş,
Amarul ciorchine."
Leo BUTNARU
---------------::::::::::::::::::::::::-------------------
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu