miercuri, 9 august 2017

DIN JURNALUL „STUDENT PE TIMPUL RINOCERILOR”




Pluralia tantum

JURNAL ÎN MARGINILE ISTORIEI LITERARE (II)
7.X.1970

Un caz „profesional”, legat de interviul meu cu actrița Baikova de la teatrul din Krasnodar. Jumătate de zi căutai telefonul – de la hotel, de la teatru. O altă jumătate de zi – studiază-i fizionomia din pliantele teatrale, în care pozele o înfățișează în diverse roluri. Alte griji și emoții de intervievator neofit, pentru ca, până la urmă, ajungând la teatru, să întreb de cineva: „Fiți amabilă, n-o cunoașteți cumva pe Raisa Ivanovna Baikova?” „Sunt chiar eu. Însă acesta nu e un detaliu pentru presă”, îmi spuse acea „cineva”. E primul interviu din „cariera” mea. (De câteva luni, studentul ce mai sunt a fost angajat pe o jumătate de salariu la „Tinerimea Moldovei”.)

În jurnalul său intim, tânărul Tolstoi își schița sumedenii de proiecte. Nemodest vorbind, sunt și eu... Lev-Leu-Leo. Argument, nu-i așa? Și, dacă și acest jurnal îmi este intim, de ce n-aș face proiecții ironice în amestec cu speranța și încrederea în propriile-mi forțe? Am aproape 22 de ani și trebuie să scriu atâtea cărți! Trebuie să le scriu, în caz contrar, revenirea mea, peste ani, la rândurile de pe această pagină, nu-mi va trezi decât dispreț față de propria-mi persoană.
O teamă de reproșuri care ar putea să-mi rănească amorul propriu? Încercarea de a-mi transpune sentimentele, de cât sunt eu în stare. Elucidarea lor rămâne totuși, culmea enigmei.

29.X.1970

O zi parșivă. Senzație de murdar. La sala de lectură (B-ca „Krup”.), în timp ce ieșisem la o pauză de țigară, cineva mi-a furat de pe masă un volum de Pasternak. Va trebui să plătesc de cinci ori prețul nominal. Asta-i regula...
Apoi cenaclul literar la „Tinerimea Moldovei”. Un imbecil, tatăl prostiei, porno-idiotul de Es.! Cel mai trândav tip, arogant de bani mărunți, cârpa US. Să-și permită să vorbească astfel despre Universitate, despre studenți și studenție? Din câte se știe, dânsul n-a dus la bun sfârșit vreun fel sau altul de studii, ca să nu vorbim de cele universitare. Cretin pretențios, minte prostituată. E în stare să spună orice îi vine la gură. Sumarul său vocabular pângărit. Dar cine ne poate asigura că, și pe viitor, nu vom întâlni asemenea caricaturi animate și animalice? Știu și eu, știu și alții: ne așteaptă și alte piedici.
În replica dată lui Gh. Chira am fost cam repezit. E bun și el... N-au intervenit nici Cimpoi, nici Saka. Cine-i știe... Însă nu sunt eu chiar atât de timid, ca să închin steagul. (O rimă ieftină: „Spiritul răzbunător/ Caută loc pentru izvor”.) Un tip dezmățat pornit contra unui tânăr este un criminal.

Toți cei mari te consolează. Mă simt și eu „vizat” de spusele lui Tolstoi (în noiembrie 1870, câte Strahov): „Mă aflu într-o chinuitoare stare de incertitudine (…) și de neîncredere față de mine însumi, și cu toate astea sunt prins de o îndârjită muncă interioară”. Dar trebuie să ajung să pot spune: „M-am străduit să mă perfecționez ca spirit – am învățat de toate, ce am putut și spre ce m-a împins viața; m-am străduit să-mi fortific voința, să-mi impun reguli, pe care să le urmez”.

30.X.1970

Eveniment: o scrisoare din Franța. De la o familie cu care am îndrăznit să fac, foarte întâmplător, cunoștință. Pur și simplu, ieșeam din Casa Presei și, la intrare, văzui trei persoane care discutau ceva în franceză. Eu, pe nepregătite, mă cer în vorbă... Doamna și domnul veniseră în ospeție la fratele ei, locuitor al Chișinăului. Iată ce-mi scrie doamna Tyrislou: „Cher Monsieur, nous vous remercions pour les photos que vous avez fait parvenir. C'est pour nous un agréable souvenir de Kichinev.
L'interet que vous portez a notre langue fait bien plaisir et nous vous souhaitons beaucoup de succes dans vos enterprises futures”. Și, dat fiind faptul că doamna, ovreică de origine, însă născută cetățeancă română, a plecat când a fost să plece spre Franța, încheie în română: „Vă trimit prin poștă două cărți de Diderot care eu cred că vă vor interesa.
Avec notre meilleur souvenir...”
Citind despre volumele lui Diderot, am început să am emoții deosebite. Oare vor trece frontiera? Cum aș mai vrea s-o treacă! Aș fi fericit sau, cum ar fi zis Camus, „persoana mi s-ar acorda cu existența pe care o duc”. Firește, ar fi o fericire de moment.
Pare-se, le voi trimite o nouă scrisoare, rugându-i să-mi recomande vreo cunoștință cu care aș putea întreține corespondență. Diferența de vârstă ca imposibilitate a întemeierii unei prietenii de lungă durată?
Cu soții Tyrislou din Franța (1970)


1.XI.1970

Aceste însemnări ar fi fost cazul să le fac acum două zile.
Ziua Poeziei. Caricatură. Deja au început să se teamă chiar și de Aleea Clasicilor. Autograful pentru Zi. Cafeneaua „Știuletele de aur”, împreuna cu Gh. Mazilu. Ne-am întâlnit cu Simion Ghimpu.
Fac un curs de ars poetica intens, după Pasternak, Apollinaire, Mieželaitis.
Am scris foarte puțin din câte ar fi trebuit.

3.XI.1970

Nu-mi prea pot ordona gândurile. Texte dezlânate. Nu le am la inimă. Păcat. Unele sunt  duse  până spre final, însă finalul se lasă așteptat. Înainte, o porneam  „il sccopio” (exploziv).
Vorba Iui Călinescu: „Jurnalul intim nu se scrie niciodată pentru o singură persoană”. (Cu alter ego, nu se fac două?)

marți, 8 august 2017

DIN MINIATURA POETICĂ RUSĂ (I)




Iar dacă Poeziei i-a fost dat să înflorească în Patrie mea, eu, îndrăznesc să spun, i-am fost totdeauna o radioasă și adevărată martoră… Sunt convinsă că noi nici până astăzi nu știm întru totul ce minunat cor de poeți avem și cât de tânără și mlădioasă e limba rusă și că de nu prea multă vreme scriem versuri, pe care le iubim și cărora le credem.
Anna Ahmatova



Gheorghi ADAMOVICI    (1894 – 1972)


*     *     *

O, viața mea! Să nu ne mai pripim,
Să nu ne plângem – în zadar ar fi.
În lume tihna vine – calmează-te și tu.

Aș vrea zăpada grea să se așeze,
Cerul să se întindă clar-albastru
Și eu să viețuiesc, pentru-a putea simți
Gheața – pe inimă și promoroaca-n pomi.

1920


*     *     *

Acolo, undeva, cândva
La poala muntelui, pe țărm de râu
Sau după o trăsură hodorogită,
De obicei rătăcind prin ploaia piezișă,
Sub cerul tupilat, gri, interminabil
Sau poate mult mai târziu și
Cu mult, cu mult mai departe,
Nu știu nici ce, nici nu țin minte,
Dar undeva, cândva, posibil...


*     *     *

Ce frig e în câmp, ce gol e
Și nimic ce ar înveseli ochiul cât de cât;
Sărmane sate de izbe rusești
(Mai ales spre seară, azi și demult).

Casă sub pin, mlaștină,
Pârâu sub o pantă de smoală, parcă,
Nu e vesel să trăiești aici, dar cineva
Îmi tot spune: „Încearcă,

Săptămâni și ierni, și ani,
Lacrimile să-ți seci cât mlaștina toată,
Spre-a învăța de la natură
Indiferența față de soartă”.

1919


*     *     *

N-ai cu cine să schimbi un cuvânt. Nu bea vin
Părăsește-ți casa. Lasă-ți soție, frate.
Lasă oamenii. E timpul sufletul să se-ncredințeze
Că în trecut a se întoarce nu se poate.

Celor ce-au fost – retrage-le dragostea.
Pe urmă nici pentru natură n-o să ai iubire.
Spre-a fi zi de zi tot mai indiferent,
Prin săptămâni și ani în risipire.

Și alene vor muri speranțele, oricare.
Bezna va domina împrejurimea. Iar, drept semn,
În noua viață moarte vei vedea deslușit
Cununa de spini și, grea, crucea de lemn.


*     *     *

Geaca ponosită cu guler de blană
S-o uit ca din senin!
Leneșa voce cu-nalte ecouri
Cum s-o domin?

Noaptea, prăpădul bate-ndărătnic
În ușă, cu pumnul de scrum,
Stinge lumina... Biata mea fericire
Unde-ai fi acum?

La botez ți-am dat nume ne-nțeles,
Tu – uitare și hău.
Sau, poate, îmi zic CIANURĂ DE KALIU
E numele tău.

Viktor ADRAGA    (n. 1970)


*      *      *

uneori eu uit
sunt om

după care
mult timp privesc în oglindă
căutându-mi o denumire potrivită


sâmbătă, 29 iulie 2017

A FOST DEZVELIT MONUMENTUL CELEBRULUI REGIZOR DE FILM


Andrei Tarkovskiy, cunoscut în special pentru filmele „Andrei Rubliov”, „Solaris”, „Oglinda”, „Călăuza” și „Sacrificiul”, ar fi împlinit 85 de ani. S-a stins în 1986, în Franța.
Azi, în orașul rus Suzdal, a fost dezvelit monumentul celebrului regizor.


Placă memorială în Florența

duminică, 23 iulie 2017

OPORTUNISMUL OCCIDENTULUI ȘI LIMBA... MOLDOVENEASCĂ

Anni

OCCIDENTUL ȘI LIMBA... MOLDOVENEASCĂ. DRAMATIC, DESPRE UN ONORARIU PENTRU TRADUCERE

Din Jurnal

Printre colegii cu care am corespondat, virtual, a fost și Anni-Lorei Mainka. În 1981, a absolvit Universitatea din București cu teza de „Zwischen Dinggedicht und Christusvisionen-R.M.Rilke. Ein Versuch”. Locuia, alternativ, la București și Köln. Din textele sale autobiografice: „Bunica din partea mamei era o femeie mică, o față ca o lună plină, tăcută, iar când totuși vorbea, săseasca ei scotea și mai tare la iveală blândețea dialectului din Marienburg, ceea ce nu pot să spun despre dialectele auzite în fața bisericii Lutherane din București, duminică de duminică după terminarea slujbei”.
Miercuri, 6 august 2014, cenușa scriitoarei Anni-Lorei Mainka a fost depusă la cimitirul evanghelic Bellu din București.

19.I.2012

Ieri și azi, scurt dialog pe facebook.
Butnaru: Dragă Anni Lorei, mulțumesc pentru semnele pe care mi le dai. Dar, iată, mă miră faptul că, la limbi cunoscute, tu pui Romanian, dar și – pardon! – Moldave... Chiar așa? Crezi că există l. moldovenească?...
Anni: Eu evident că nu cred, dar aici, în acest mare vest, este o limba străină și, ca traducător, trebuie să o pui, nici nu știi cât m-am luptat să nu o pun, sigur că cine are ochi și știe, știe, dar pe cartea de vizită nu am pus-o. Da, asta e trista poveste din vest despre Limba Moldovenească care nu există. Îmi pare rău sa-ți spun această veste.
Butnaru: Regret și eu că ai cedat atât de ușor (inclusiv... oportunist). Cariera mai presus de adevăr?...
Anni: Nu are cu cedatul nimic, este un formular, și sigur că ei vorbesc românește... dar formularul – asta e. Și nu am cedat, ci am fost dată afară cu interdicție de munca pe 3 ani, asta așa, dacă doriți amănunte... Iar restul nu cred că doresc să le ...
Butnaru: Asta e – obtuzitatea occidentală și... Păi, pentru limba "moldovenească" nu se mai pedepsește nici pe aici... Sau pe colo mai continuă vânătoarea de vrăjitoare?... Apoi, aia e o anchetă de birou, nu știu de ce afișezi eroarea și pe facebook...
Anni: Pentru că având atât de puțin de lucru, cei de aici își caută pe FB liber profesioniștii... Am șters. Oricum sper să ajung să-mi fac un blog civilizat, ca lobby-urile nu mai dau de lucru decât celor care fac parte strict din ele. Și eu mai am de crescut și un copil, ea cu proiectele ei, însă reușește cel puțin sa-si plătească cărțile.

24.I.2012

Am postat pe blog unele păreri referitoare la decizia colegului Lu. V. de a se lăsa de poezie; cel puțin, de a nu mai publica. Iar opiniile mele a făcut-o pre Anni Lorei, rezidentă în Germania, să-mi scrie:
„M-a pus tare de tot pe gânduri. Tare. Acum un an o doamna nu a avut bani sa-mi plătească o traducere, mi-a adus în schimb o peniță din Murano, un caiet din piele vechi, o brățară din nu știu ce pietre de prin lume... Avea lacrimi in ochi, se despărțea greu, dar nu dorea să rămână datoare... La ea a trebuit să mă gândesc acum, nu știu de ce. Cred că și prietenul dvs. o duce așa, o apăsare mare îl face sa își închidă carapacea prin care noi cititorii îi vedeam "perlele" de gânduri scrise cu penița. Vă admir pe toți pentru puterea de a hotărî”.
Eu: „Înduioșător ceea ce spuneți despre onorariul "material" pe care l-ați primit. Și despre situațiile mai speciale în care poate nimeri vreun poet...”
Lorei: „Știți, cu gândul la facturi mi-am făcut o pungă și pun în ea ce-aș putea vinde, dar acele lucruri, de la acea doamnă care parcă mi-ar fi dat bucăți din zidurile vieții ei, pe care aș lua un ban, nu pot să le dau... ciudat, sau? Sunt lucruri care pentru mine nu au amintiri, dar să fi văzut ochii aceia de nedescris de plini... Parca o vedeam în depărtările deceniilor cum a fost tânără și fericita și purta pietrele, poate le-a cumpărat personal din Asia, poate caietul i-a fost dăruit "să îți aducă aminte de mine", îi va fi șoptit o voce... Acum era o femeie nălucă, nevăzută, transparentă, cum sunt cei în vârstă... Un număr pe o cartolină a unei asigurări... Ce a, dori ar fi să-i poată asculta, înregistra și retine ce au ei de spus din ultimele decenii, dar sunt atât de temători...”

Eu: „Dragă Anni, ceea ce ai scris atât de aplicat realității triste e un fragment excelent, foarte dramatic de proză... Asta e, arta se naște și din suferință... Sunt vibrante detaliile pe care le dai... Să ne gândim cum am putea să ne susținem mai cald oarecum, mutual, atunci când împrejurările ne reduc la muțenie...”

miercuri, 19 iulie 2017

DESPRE MONUMENTELE LUI BRÂNCUȘI - ALTFEL

 Pe 2 aprilie 2008, primeam de la un prieten din Ploiești un mesaj (readresat) despre o altfel de citire a unor monumente ale lui Constantin Brâncuși. Îmi amintește despre asta filele de jurnal, pe care le voi reproduce mai jos. Acum doi ani, când vizitam și eu Târgul Jiu, nu-mi reveniseră în memorie lucrurile de care e vorba aici. Astăzi, unesc textul din 2008 cu imaginile din 2015, cu gândul că pentru cineva dintre vizitatorii acestui blog îi vor fi interesante. 



"Despre Brâncuși. Fascinant..!!! ... am aflat de la un doctor de aici, care acum este mort (a murit in 1999) și care a locuit lângă Tg. Jiu. Părinții săi au fost directori la școlile din Tg Jiu: cea de băieți si cea de fete. Tatăl sau, Matei Stoicoiu, a cumpărat o casa chiar în Tg. Jiu ca să fie aproape de școala. Într-o vara, când se plimba prin parcul de la Tg. Jiu l-a întâlnit pe Brâncuși. Ei se cunoșteau, caci fuseseră colegi în clasele primare. L-a întrebat de ce a venit, iar el a spus că a venit ca să cerceteze locul în parc, unde să amplaseze niște monumente, care au fost comandate în memoria eroilor din primul război mondial. Apoi Matei i-a spus că o sa-i facă cunoștință cu fiul său, doctorul de care v-am spus, Traian Stoicoiu.
Astfel că atunci când Traian l-a cunoscut pe Brâncuși, a rămas impresionat. Traian era supărat când îmi povestea că comuniștii au schimbat adevăratele nume ale operelor lui Brâncuși și anume:
            – Nu se chema "Coloana infinitului", ci "Coloana sacrificiului infinit" dat de eroii noștri. Pe de alta parte, dacă numărați modulele din care este alcătuită coloana, veți obține un număr care reprezintă anul când a fost primul război mondial și se termină cu o jumătate din modul, adică reprezintă jumătatea anului respectiv.
– Al doilea monument, așa cum l-a conceput Brâncuși, este o masă înconjurată de 12 scaune. Deci nu "Masa tăcerii", ci "Masa apostolilor neamului", iar in mijloc s-ar afla Iisus Christos.
– Al treilea monument, arată ca o poarta, dar nici pe departe nu este poartă. Deci, nu se numește "Poarta sărutului", caci nu are legătură cu memoria eroilor, ci monumentul "Întregirii neamului", deoarece fiecare stâlp este alcătuit din 4 stâlpi uniți sus cu o grindă. Sărutul mai înseamnă și unitate. Deci acestea reprezintă 8 regiuni care trebuiau sa se alipească patriei mame, România. Trebuie sa știe lumea ca Brâncuși a fost un sculptor simbolist. Comuniștilor nu le-au plăcut numele date de Brâncuși, operelor lui. De atunci a rămas așa, iar romanii parca sunt drogați, nu vor să schimbe nimic. Doctorul înainte de a muri, mi-a spus să transmit în țară aceste lucruri pe care el le știa perfect. Cu stima, Liviu Popp”.


marți, 18 iulie 2017

POEME DIN PREAJMA MĂNĂSTIRII LUI MANOLE




Căderea în comă

La cu totul altceva se gândea lumea când
apostolul își anunță tratatul despre faptele ierbii

și ale fluturilor. (Pur și simplu
așa îi veni trimisului să conferențieze
în baza dreptului
și stângului
universal.) Numai că de fapt
nu avea să vină vorba atât de fapte
cât de ceva lapte
dar mai ales despre lăptiugă
niscaiva ruine parcă (și parce)
de oarece consecințe subînțelese (de regulă
în cea mai mare parte neînțelese)
după care
aproape în disperare de cauză (și călăuză
spirituală) predicatorul
prinse a schița niște gesturi ciudate
amenințătoare
până la urmă intrând iremediabil în
comă ideatică.

Piatra sisifică și pietre la rinichi

Grație (sau... din cauza?) supraefortului necesar de-a
urca și de-a tot relua împinsul pietroiului spre culmi
Sisif nu poate face pietre la rinichi – de cum apare vreun început
un fir două de nisip în rărunchi
supraîncordarea trupului său le elimină
încât Sisif are rinichii curați
ca la naștere.
                    Însă unii răutăcioși zic că
starea perfectă a organelor în cauză
se datorează faptului că – prin blestem – Sisif
nu are barem o pauză pentru un pahar de vin
nu că pentru chefuri în draci
fără măsură
care atacă rinichii ficatul
agravând blestemul
îngrelând păcatul...

Kazimir Malevici – o imagine la aniversară

În cunoștință de alb
departe
un om
prin albul zăpezii parcă
poartă
un imens drapel invizibil.

Fragment despre feminism

În garsoniera... (Pardon, madam!
de ce – garsonieră și nu – madamieră?)...
                                                              În fine
în odaia cu aproape toate comoditățile (cealaltă parte a
acestui cantitativ aproape referindu-se firește la incomodități
din păcate existente și ele) odaia
ce miroase a tutun ieftin (ah, nemiloasele accize ale
monopolului de stat ce chiar stă pe loc!) și a bilete de loterie
madama învârte la caterinca ronțăitoare a
râșniței de cafea. Din boxe Sanyo – ceva Chopin
bineînțeles bruiat de râșniță
hărăzind o muzică ce nu-ți aduce fericire
chiar de-ai fi tu regina nimfomanelor (sau nimfetelor?)
Marlyne Monroe cea care
suflată de jos de ventilatoare
a prefigurat nudismul postmodern transamerican. De altfel cândva
ea însăși morăriță de cafea
colecționa postere cu dezlănțuita musculatură a starurilor
pe când în fața oglinzii
de sub cagulele sutienului
își lăsa liberi la vedere oacheșii sâni
imaginându-și cam cum ar cocheta în păcatul dintâi și
când părinții nu-i erau acasă
strigând: Ecce mulier!
                                  după care
ca din senin
exulta într-o bucurie  mai că mistică
parcă fără motiv
la fel de neașteptat urmată de neagra melancolie a lui Berlioz (nu
nu cel din Maestrul și Margareta lui Bulgakov
ci francezul dezlănțuit) pe care-l alerga pe clapele pianului.  – Ah!
cât a tot studiat muzica
mâinile ei gingașe degetele-i subțiri cu minusculii lor pași/ pășuleți
au parcurs sute
sau poate mii de kilometri de claviatură alb-neagră
fără să ajungă undeva...

duminică, 16 iulie 2017

DIN POEMELE RECENTE






Peste mâini

Unii  – cu mâinile în vânătăi
alții chiar cu mâinile bandajate...

cei mai mulți dintre ei fiind cei care
au vrut să-și ia destinul în
propriile mâini...
                            De regulă
asta se pedepsește... 

Copilul și gloria

Copilul e atât de nepregătit
atât de nepregătit
de parcă
în fiece moment următor
peste el ar putea da o mare glorie
o glorie uriașă
cu care însă nu va ști ce să facă
nu va avea ce să facă el
pruncul care nu știe decât de
pipi și caca
pipi și caca

de altfel
ca și bătrânii adânci
în plină glorie...

Săgetări, săgetări, săgetări...

adevărul seamănă atât de mult la toate ale lui cu sfântul sebastian...

sfântul sebastian mucenicul seamănă atât de mult cu adevărul
atât de săgetat
atât de săgetat...

În timp ce petreceam timpul

Ar fi ieșit că am petrecut de minune timpul
chiar cu folos am putea spune
                                               dacă
nu ne dădeam înfiorați seama că
în timp ce noi petreceam timpul
timpul ne petrecea pe noi undeva
undeva

evident cu mai puțin folos...