„Traduttore”, Traditore!

    

 MARINA ŢVETAEVA NENOROCITĂ DE

                                         o „traducătoare”

         În virtutea diversităţii creaţiei Marinei Ţvetaeva (1892-1941) şi a imposibilităţii definirii ei tipologice cu o certitudine exegetică relativ conciliantă pentru simplul cititor, dar şi pentru academician, remarcăm că în internetul rusesc excepţionalul şi extrem de bogatul site „Lumea Marinei Ţvetaeva” conţine cele mai multe materiale despre avangardă şi avangardişti, despre protagoniştii ei care au lansat manifeste tranşante, fulminante, uneori paradoxale, contradictorii, stimulative sau enervante, ele însele – mai curând modele de text literar propriu-zis, decât teoretic; texte literare autentice – metaforice, de imaginaţie superioară, curajoase şi inventive; manifeste de curente şi şcoli care au făcut epocă sau sunt doar expresii ale unor efemere ambiţii neacoperite de har: predecesorii (anticipatorii, preanunţătorii avangardei), akmeiştii, imagiştii, constructiviştii, satiricii, futuriştii (cubofuturiştii, egofuturiştii, „Mezaninul poeţilor”, „Centrifuga”, „Lireny”, „Sindicatul futuriştilor”, „410” – Transcaucazia, grupul „Tvorcestvo” – Extremul Orient, artişti în afara grupărilor, curentelor, „Breasla poeţilor”...) – însă nu doar poeţi, prozatori, ci şi pictori, compozitori, sculptori etc. Ne putem întreba: de ce anume (această... lume) pe un site dedicat unei poetese care, la o apreciere superficial-formală, s-ar părea că nu a fost prea implicată în efervescenţa fenomenologiei avangardiste? Răspunsul e unul simplu: Marina Ţvetaeva a reformat/ reformulat prozodia rusă din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic, noutatea emanând din nucleu, din esenţe, nu din forme. De unde şi actualitatea, modernitatea, permanenta propulsie de contemporaneizare, „de la sine”, a creaţiei ei – uneia dintre cele mai mari poetese ale lumii.
          Am tradus relativ mult din poezia Marinei Ţvetaeva, iar (ne)norocul meu a făcut să dau şi de un simulacru, un adevărat măcel căruia i-au fost supuse unele poeme. „Traducerile”-blasfemii au apărut într-o revistă din Nord, de acolo, „unde se pune harta în cui”, precum spune românul. Este vorba de poemul fără titlu, al căror prime două versuri sunt: Krasnoiu kist’iu/ Reabina zajglas’. Traducerea catastrofală porneşte… brusc, tălmăcitoarei (D. A. C.) nepăsându-i că versiunea dânsei nu are nimic în comun cu ceea ce spune Ţvetaeva. Deoarece dragomana (noastră) nu ştie lucruri rudimentare, nu cunoaşte elementara sinonimie în virtutea căreia, în ruseşte, kist’ are câteva sensuri, de unde ea „românizează”, oribil, în felul următor: „Atinsă, parcă, de-o pensulă roşie / Riabina (?) arde”, pe când la Ţvetaeva e un alt sens al substantivului kist’, şi anume: strugure, ciorchine! A, că înseamnă kist’ şi – pensulă?! Da, dar, poate, cu altă ocazie, în alt text, în alt poem. Şi încă în cu totul alt context, decât cele cu… pensulă sau… ciorchine, deoarece kist’ mai are şi sensul – ce surpriză, probabil pentru D. A. C.! – O află şi pe asta! – da, mai are şi sensul de: palmă…
          Iar în acest poem al Marinei Ţvetaeva nu este vorba nici de pensulă, nici de palmă, ci numai şi numai de ciorchine, de strugure. Al cui strugure, ciorchine? Al… riabinei? (E mai adecvat a se transcrie, totuşi:: reabina.) Ce înseamnă riabina, stimabilă D. A. C.? Nu ştiţi? De ce nu aţi deschis cel mai sumar dicţionar rus-român, ca să aflaţi că reabina se traduce: scoruş? Nu ai întâlnit termenul botanic în „întinsele” dumitale lecturi din poezia rusă? La Esenin, spre exemplu? Sau în celebrul cântec folcloric ce are refrenul: „Oi reabina kudreavaia, belâie ţvetî,/ Oi reabina, reabinuşka cito vzgrusnula tî?” (Ah, scoruşule cârlionţat, flori albe,/ Ah scoruşule, scoruşule, de ce te-ai întristat?). Pentru că în DEX nu există noţiunea „românească” riabina! Ci doar cea de reabona care înseamnă – ce? – a se abona din nou! Prin urmare, nu traduceţi chiar din capul locului, ci doar… probăluiţi, pur şi simplu orbecăiţi. Şi este uimitor cu câtă puţinătate în cunoaşterea limbii ruse şi cu câtă iresponsabilitate dumneata purcezi – crezi – la tradus. Mai bine spus, la (tra)dus aiurea…
           Aşadar – elementar! – în poem fiind vorba de scoruşul în prag de iarnă, împurpurat de ciorchinii săi copţi, nicidecum nu era cazul să fie utilizată... „pensula” (de ce nu… bidineaua?...) în loc de frumuseţea şi abundenţa împurpuratelor poame-ciorchine ale scoruşului, atât de poetic pentru sufletul ruşilor! Iar ceea ce, în ultimul catren, este tradus drept (strâmb!): „Până şi astăzi / Vreau să mistui / Riabina arzândă / Într-o pensulă mare” e de-a dreptul teatrul absurdului ridicol, în uriaşa lui amplitudine – de la râsul găinilor la râsul homeric! Pentru că sensul finalului rusesc e, mot à mot, următorul: „Şi până astăzi / aş vrea să ronţăi (să rod – grâzt’) / A scoruşului fierbinte / Ciorchine amar” (în original, ca să nu fiu acuzat de trişare: „Mne i ponâne / Hocetsea grâzt’/ Jarkoi reabinî / Gor’kuiu kist’.”). Reţineţi ce spun: mot à mot şi nu – pardon! – mort à mort, precum vă iese „traducţia”, această jalnică şi, concomitent, impertinentă răstălmăcire. Da, răstălmăcire, pentru că aici e cazul în care nu se poate vorbi de niciun... strop (nicio boabă din ciorchinele scoruşului!) de traducere... Păcat. Ca să nu mai umblăm, comparativ, şi la alte texte. La alte... catastrofe. Sigur, ele nu ar merita prea multă atenţie din partea cititorilor – ceea ce nu se poate spune şi despre... partea celor care publică atari pozne! – însăilările, bizareriile, trişările date drept traduceri din marii poeţi. În cazul nostru, ruşi – Ahmatova, Fet, Bunin, Ţvetaeva, Pasternak. Osteneala e bună pentru altceva, pentru cititul poeziei adevărate, nu... mutilate. De dragomani amatori. De nechemaţi. Care, de altfel, nu sunt privaţi de posibilitatea de a demonstra contrariul. Că pot ajunge... chemaţi, profesionişti, dotaţi cu harul necesar pentru a româniza texte celebre. Având mână liberă s-o facă, ei trebuie chiar să aibă şi mână, cum se spune, adică adevărată meşterie. Pe când în cazul dnei C. nu poate fi vorba de mână uşoară, dar, mai ales, e vorba de absenţa elementarului har de traducător, care vine cu adevărat în sensul spusei italieneşti: „Traduttore”, Traditore! (Eu permiţându-mi să iau între ghilimele „traduttore”, ghilimele care nu există în original, dar i se potrivesc perfect dnei „traducătoare” D.A.C.)
           Şi-apoi ce proză neajutorată dă tălmăcitoarea! „Traducerile” atât de libere, care nu respectă , da capo, forma ţvetaeviană (ştiţi că numele Ţvetaeva e derivat din floare şi, în egală măsură, din culoare?!), stilul, „aroma” versului său nu pot duce decât... pe de lături, iar acest spaţiu, al „de pe lături”-lui e cel al eşecului. A-ţi permite să umbli atât de nerespectuos la factura, la mecanica prozodiei originale, „jumulind-o” de mai toate atributele specifice poezie, în general, şi ale celei ruseşti, în special, iar în cel mai particular grad – ale celei a Marinei Ţvetaeva, înseamnă, pur şi simplu, să nu respecţi poezia, poetul. Simplificând, prin... jumulit, până la schematism, până la eventualul subiect nud, nu dai decât o variantă inter-net, luând în consideraţie că „net”, în ruseşte, însemnă NU, iar inter ţine de inter-iorul poeziei în cauză; adică – laşi fără interioritate, fără respiraţia din plămânii muzelor akmeiste sau neoclasiciste, dar şi moderne, uneori – de-a dreptul avangardiste – traducerea ca poezie; obligator să fie şi ea, traducerea, poezie. Încât aşa-zisa traducere marca D.A.C. e o anti-poezie, o anti-Ţvetaeva, rezultatul unei îndeletniciri de neprofesionist, de „traducător” neînzestrat pentru fapta la care a purces. E un exces. Sinonim abuzului. Iresponsabilităţii. Românescului şi – de ce nu? – uneori universalului „merge şi aşa”. Ba nu, nu merge. În cazul marilor poeţi. Ba, în genere, nu trebuie să meargă în cazurile tuturor poeţilor, dacă ei îndreptăţesc numele în... numele poeziei ca atare. Diafane, autotelice, suficiente sieşi şi, totodată, generoasă cu toată lume, căreia i se dăruie. Fără rest, am vrut să spun. Se dăruie... Dar nu e chiar aşa: orice traducere presupune şi un... rest. O doză de... ne-comunicat, ne-spus, ne-tradus. Dar chiar atât de mult, ne-tradusul, ca în cazurile schematizării, simplificării, „jumulirii” marilor texte ale prozodiei universale, dintre care fac parte şi cele ale Marinei Ţvetaeva?! Stimată doamnă Do. An. Co., să nu vă faceţi cumva iluzia că chiar aţi tradus din Ahmatova, Fet, Bunin, Ţvetaeva, Pasternak şi ceilalţi importanţi ruşi, de textele cărora v-aţi atins atât de inoportun, inadecvat şi lipsită de apărare. Nu, nu aţi dat variante româneşti de poezie, ci doar, stângaci, aţi încercat să povestiţi... poezia, care, se ştie, nu se lasă nicidecum povestită. Ceea ce se spune că spune poezia nu e niciodată poezie, ci cu totul altceva. Oricum, foarte puţin aduce a literatură.
            Şi, pentru a-i da, totuşi, cititorului o idee, o scânteie de edificare asupra acestui text al Marinei Ţvetaeva (e din grupajul „Versuri despre Moscova”), scris la 16 iulie 1916, îndrăznesc să propun versiunea mea de românizare:

                         "Cu roşu ciorchine
                         Era scoruşu-aprins.
                         Iar frunzele cădeau.
                         Eu mă născui ca-n vis.

                          A dispută – sute
                         De clopote-n azur.
                         Era sâmbăta lui
                         Ioan Gură de Aur.


                         Mie şi până azi
                         Să rumeg îmi vine
                         Jarul din scoruş,
                         Amarul ciorchine."

Leo BUTNARU


                ---------------::::::::::::::::::::::::-------------------

Poezie şi traducere

              
    Vladimir MAIAKOVSKI

             RUSIEI

Iată-mă, trec eu,
struţ de peste mări şi ţări,
în penet de strofe, picioare de vers şi rime.
Prostănacul de mine,
mă chinui să-mi ascund capul
în penetul sunător ca nişte strune.

Eu nu-ţi aparţin, pocitanie de zăpadă.
Suflete,
mai adânc în pene te aşază!
Şi alta se va dovedi a-mi fi patria,
deja văd –
viaţa-mi sudică a pârjolit-o torida amiază.
Insula arşiţei.
Învăzată* cu palmieri.
„Hei,
feriţi-vă din cale!”
Mototolesc o născocire oarecare.
Şi iarăşi,
până la oaza următoare,
îmi voi împletici urmele prin nisipişul
minutelor în spulberare.

Unii se dau îndărăt,
gata să plece, –
nu care cumva muşcă, ciupeşte? –
alţii se-ncovoaie-n ploconire
linguşitoare.
„Mamă,
auzi, mamă,
da el se ouă?” –
„Nu ştiu, sufleţele.
Dar ar trebui, se pare”.

Etajele râd nechezat.
Străzile se bleojdesc.
Aduc a rece înfiorare.
De-a-ntregu-nţepat,
până-n vârful degetelor,
îmi trec, îmi petrec anii.
Aşadar, ia-mă-n josnică-ncleştare!
Cu briciul vântului penele îmi rade.
Fie ca eu, străinul
de peste mări şi ţări, să dispar
în a tuturor lunilor decembrie
înverşunare.

1916
_____

* Învăzat – în original: „ovazilsea”, neologism maiakovskian, verbocreat din „vază”; adică, insula aduce a fabuloasă vază cu palmieri în ea.

Traducere de Leo Butnaru


                          DESPRE
     CUM E ROMÂNIZAT MAIAKOVSKI

      (Dintr-un junal Yes-Eu, Paris, aprilie 2010)

                În felul său, cu dihotomică împărţire de simpatie, şi-a trăit despărţirea de Franţa năvalnicul, în toate (inclusiv în… glonţul pe care avea să şi-l tragă în inimă în aprilie 1930) Valdimir Maiakovski, scriind chiar poemul „Rămas bun” (1925; îl reproduc în forma prozodică a „scării” caracteristică acestui autor):

„În auto,
              schimbând ultimul franc.
– La ce oră e cursa de Marsilia?
Parisul
             aleargă,
                      petrecându-mă,
în întreaga,
                 imposibila frumuseţe a sa.
Năvăleşte
                în ochi,
                             a despărţirilor zeamă,
mie
          inima
                      cu sentimentalisme-mi zdrobeşte!
Eu aş fi vrut
                      să trăiesc
                                      şi să mor la Paris,
de n-ar fi existat
                          un atare pământ –
                                      M o s c o v a, fireşte.”

            În hălăduirile mele prin internet, am dat şi de o traducere care deformează grav sensul ideii, metaforei, stilisticii, caracteristice originalului acestui poem, ceea ce te duce la gândul că respectivul tălmaci (A. P., bucureştean, academician) nu prea cunoaşte subtilităţile, nuanţele limbii ruse, dar nici pe cele ale temperamentului poetic maiakovskian. Iată foarte aproximativa (a)versiune: „E gata autocarul, mă sui. / La Marsilia vom fi în curând./ Parisul cu toate frumuseţile lui/ Mă petrece, / După mine alergând. / Umezeşte în ochi despărţirea, un nor, / Mi-e inima moale şi grea. / La Paris eu aş vrea să trăiesc şi să mor / De n-ar fi pe lume Moscova mea”.

              Primo: sigur că, acum trei sferturi de veac, în Franţa şi Rusia nu era utilizată noţiunea de „autocar”. Poate că în Anglia. Însă pe atunci lumea nu era anglicizată. Frangleza încă nu era la ea acasă pe malurile Senei şi nici rusgleza pe cele ale râurilor Moscova sau Neva. În original e pur şi simplu „avto” (auto).

             Secundo: dat fiind că nu există în originalul rusesc, în traducerea românească nu au ce căuta „norul”, „inima moale şi grea”. Rusescul raskvas’ se traduce ca – zdrobeşte(-mi), rupe(-mi), adică inima; să i-o zdrobească, să i-o rupă cu, zice poetul, sentimental’nostiu, alias – cu sentimentalism.

             Terţio: Atenţie, traducătorul (nu Maiakovski!) o face de oaie: „La Marsilia vom fi în curând”. Chiar aşa, „curând”, să fie străbătuţi cei – iar atenţie! – 1003 de kilometri dintre Paris şi Marsilia? Astăzi, cu vitezele contemporaneităţii noastre, pe autostrăzi-oglindă (în Occident), de invidiat, distanţa e străbătută, cu autocarul, în 8 ore şi 44 de minute (indică, meticulos, aproape nemţeşte, orarele franceze; altele dau, mai relaxat, 9-10 ceasuri). Dar atunci, la 1925, cu elementarele, încă, „auto”, pe şosele de cu totul altă calitate, în cât timp se ajungea de la Paris (nord-vestul Franţei) la Marsilia (sud-estul ţării, la ţărmul Mediteranei)? În sus-amintitul context, dat de traducător, nu de poet, să fie oare adecvată folosirea locuţiunii adverbiale „în curând”?! Să fim serioşi, domnule tălmaci… Şi ce e de înţeles din gafele pe care le comiţi? Că traducerea nu e doar lingvistică, ci şi cultură generală…                 

         Deci, e trist că într-un text atât de laconic sunt comise mai multe inexactităţi, aproape enormităţi, care fac din năvalnicul, severul Maiakovski un baladist liricoidal şi – asta e! – un foarte prost cunoscător al geografiei…

L.B.

Recital românesc din Maiakovski - la monumentul lui Maiakovski (Bienala poeţilor, Moscova, noiembrie 2009)

Statistica accesării blogului

România 1140
Republica Moldova 805
Statele Unite ale Americii 215
Rusia 179
Germania 42
Letonia 33
Egipt 29
Spania 24
Franța 21
Marea Britanie 15
Pakistan 12
Indonezia 10
Marea Britanie 5
Olanda 5
Canada 3
Albania 2
Elveţia 2
Italia 2
Polonia 2
Belgia 1

Grafică de Leo Butnaru

Osip Mandelştam în octombrie 1938

          

         În luna octombrie 1938, Osip Mandelştam îi scria fratelui său Aleksandr: „Dragă Saşa! Mă aflu la Vladivostok, USVITL, baraca 11... Sănătatea mi-i foarte şubredă, sunt nespus de slăbit, mai că nu aş putea să fiu recunoscut, astfel că nu ştiu dacă are rost să-mi trimiteţi bani, haine şi alimente. În orice caz, încercaţi. Fără haine calde mi-e foarte frig...”

        Din spusele unor martori oculari, Osip Mandelştam a murit (decembrie 1938) în spitalul lagărului de tranzit „Al doilea râuleţ”, unde ajunsese pe 12 octombrie.

* * *

           Peste toate, ca un sfâşietor bocet biblic, se însonoriza, de la sine, scrisoarea pe care i-o expediase, în anonimatul GULAG-ului, soţia sa, Nadejda; sfâşietoare ca un plânset universal răsuna acea scrisoarea din 28 octombrie 1938, păstrată ca prin minune:

               „Osia, scump şi îndepărtat prieten!... Dragul meu, nu există cuvinte pentru această scrisoare, pe care tu, probabil, nu o vei citi niciodată. O trimit în spaţiu. Poate că te vei întoarce, dar eu nu voi mai fi. Şi aceasta ar putea fi ultima amintire...

                Fiece gând e despre tine. Fiece lacrimă şi fiece surâs – pentru tine sunt. Eu binecuvântez fiece zi şi fiece oră din viaţa noastră amară, prietenul meu, însoţitorul meu, oarba mea călăuză...

               Viaţa e lungă. Cât de îndelung şi de chinuitor e să mori însingurat – însingurată. Oare chiar nouă să ne fie dată – nedespărţiţilor – atare soartă? Chiar noi – ţânci, copii, tu oare – îngere – să o fi meritat?...

               Nu ştiu de eşti în viaţă... Nu ştiu unde eşti. Nu ştiu de mă vei auzi. Ştii doar, cât te iubesc. Nu am reuşit să-ţi spun cât de mult te iubesc. Nu pot spune nici acum. Doar spun: ţie, ţie...

               Eşti mereu cu mine, cu mine – cea sălbatică şi rea, care nicicând pur şi simplu nu a putut plânge, – eu plâng, plâng, plâng...

              Sunt eu – Nadia. Unde eşti? Adio...”

             Mandelştam invocase necurmat imaginea pendulului fatal, în anii 30, cei mai grei din ursita sa, scriind în poemul „Miez de noapte în Moscova”:

„Eu voi ridica greutatea din sticlă

A ceasului de la bucătărie ce-aleargă peste poate.

Să vezi deja cât de aspru e timpul...
........................................................

Las-o, nu implora, nu te jelui! Ţist!

Să nu scânceşti –

                       au de aia intelectualii din popor

Îşi scofâlciseră ciubotele, pentru ca acuma eu să-i trădez?

                      Noi vom muri ca infanteriştii,

Dar nu vom proslăvi nici răpitor, nici zilier, nici minciună”.

             Să ne amintim de „mormântul în văzduh” al poetului. Acolo – unde? – există, probabil, o transparentă piatră tombală pe care, de asemenea translucid, precum cu o rază de soare, sau de lună, stea nocturnă, e scris, alb pe alb, ceea ce în cer înseamnă şi negru pe negru; e scris următorul epitaf al Poetului Osip Emilevici Mandelştam: „Nu voi proslăvi nici răpitor, nici zilier, nici minciună”. Asta – totdeauna, dar mai ales când biblicul toiag de migdal dă în floare.

     L. B.

                Recital românesc din poezia lui Mandelştam - la monumentul lui Mandelştam: Moscova, noiembrie 2009.


Osip MANDELŞTAM

LENINGRAD

Ai revenit în oraşul tău, cunoscut pân-la lacrimi, în toate,
Până la nervuri, până la ale copilului „maimuţe” umflate.

Te-ai întors aici, aşadar înghite cât mai mult şi repede
Untura de peşte din fluviale felinare leningrădene.

Află urgent ziulica de decembrie, în care din nou
Greţos strop de păcură e mestecat în gălbenuş de ou.

Petersburg! Eu încă nu vreau, nu vreau să mor;
Tu ai toate numerele mele de telefon neliniştitor.

Petersburg! Eu mai am încă multe, multe adrese
La care voi găsi ale morţilor glasuri stinse, funeste.

Eu trăiesc pe o scară neagră, şi în tâmplă, de ori o mie,
Mă loveşte, rupt cu tot cu carne, zbârnâitul de sonerie,

Şi noaptea toată aştept oaspeţi scumpi să vină pe cărăruşă,
Noaptea-ntreagă mişcând din cătuşele lănţişorului de la uşă.

Decembrie 1930

Traducere de
                 Leo Butnaru

MIRCEA...

Aflu cutremurătoarea veste că s-a stins Mircea Ghiţulescu…
Dumnezeu sa-l odihnească în pace!...
Ne-am văzut în ziua de 24 septembrie, pe Calea Victoriei, la USR…
Cineva din colegi deja îmi şoptise despre crâncena suferinţă cu care lupta Mircea. Dar nu era de crezut că ursita i-ar fi fost atât de crâncenă, de grăbită pe Calea Înfrângerii...
Ne era un bun prieten şi coleg...
Redacta revista Drama… Drama lumii… Unde şi eu unul am publicat, în traducere, piese absurde din avangarda septentrională… Piese din glaciala Absurditate a Lumii..
Dragă Mircea, sunt sigur că, Acolo, unde te afli, vreun înger generos îţi va oferi, din aripa sa, o pană cu care să scrii în continuare...

Un extras de pe blogul lui Liviu Ioan Stoiciu

… potrivit decretului 943 publicat in Monitorul Oficial pe 8 octombrie, au primit Ordinul Meritul Cultural in grad de Comandor – Categoria A “Literatura” scriitorii si criticii literari Adriana Bittel, Doina Constantinescu, Gabriel Chifu, Cassian Maria Spiridon si Ionel Mircea Vartic.

Preşedintele Traian Băsescu a oferit Ordinul Meritul Cultural în Grad de Ofiţer – Categoria A "Literatura" lui Adrian Alui Gheorghe, Dumitru Chioaru, Horia-Răzvan Gârbea, Nicolae Oprea, Irina Poanta (Irina Petraş), Gheorghe Pop Silaghi (George Vulturescu), Adrian-Popescu Roman şi Alexandru Vlad. Acelasi titlu, în grad de Cavaler, tot la Categoria A "Literatura" a fost acordat urmatorilor scriitori: Adriana Babeţi, Leo Butnaru, Vasile Dan, Alexandru Dobrescu, Ion Bogdan Lefter si Mircea Opriţă.

Festivalul Nicolae Labiş, Mălini, 9  octombrie 2010.

Geogre Vulturescu, Leo Butnaru, Gellu Dorian şi Liviu Ioan Stoiciu.

ÎN MEMORIA SCRIITORILOR CĂZUŢI JERTFĂ COMUNISMULUI

Azi, 17 octombrie, primesc de la confratele Ion Lazu din Bucureşti:

        Dragilor,

iată că la fraţii noştri din Moldova (oricum i-am considera şi judeca noi, de aici, din România Mică), a fost posibilă ridicarea unui monument în memoria scriitorilor exterminaţi şi deportaţi de ragimul comunist. Vreau să vă reamintesc faptul că şi la Uniunea Scriitorilor din România a existat preocuparea pentru cinstirea memoriei scriitorilor încarceraţi sub regimul comunist. Am fost autorul unui Proiect pe care Consiliul Uniunii Scriitorilor şi l-a însuşit în şedinţa sa din 26 ianuarie 2008, lucru devenit public prin comunicatul Conducerii apărut în revistele Uniunii Scriitorilor. Acest lucru reiese şi din tabelul cu Proiecte supuse aprobării Consiliului, postat pe site-ul USR, la poziţia 28 : "Memorialul Scriitorilor Români Încarceraţi (1944-1989), Responsabil de proiect: Ion Lazu, Anul executării 2008, Suma aprobată 37.000 (cu menţionarea la Observaţii: Proiect asumat de USR, se aprobă 600 lei pe lună.)" Lucrasem timp îndelungat la întocmirea listei, care în ultimă instanţă indică un număr de 403 victime ale terorii comuniste, dintre care un număr de 53 au decedat în închisoare - o documentaţie greu de întocmit, pentru că nici Uniunea Scriitorilor, nici vreo altă instituţie abilitată nu poseda o astfel de listă. CNSAS ne-a prezentat o listă de cca 80 de scriitori, despre ceilalţi a trebuit să aflu din cele mai diverse surse. Cărţile lui Cicerone Ioniţoiu mi-au fost de mare ajutor. Dar şi scrierile altor deţinuţi politici. Nu intru în amănunte. A fost numită o comisie care să discute acea listă, să o valideze. A fost iniţiat un concurs pentru monumentul în sine. Toate bune, până aici. Însă... au început tergiversările, amânările, retragerea de pe poziţii. Am aflat că în Consiliu existaseră obiecţii, în principal acestea două: că unii dintre cei de pe listă ar fi fost, pe vremuri, legionari; că alţii ar fi colaborat cu securitatea după ieşirea din detenţie. Or, ideea era una foarte clară: nu ridicăm un monument pentru scriitorii eroi, ci pentru scriitorii victime ale terorii roşii. De altfel, în textul Proiectului subliniasem fără echivoc: "la întocmirea listei trebuie să răspundem acestor două chestiuni: 1) cutare deţinut politic a fost scriitor? şi 2) scriitorul respectiv a fost cu adevărat închis? Prin obiecţii de felul celor menţionate mai sus, în Consiliu s-a creat o percepţie ambiguă cu privire la Proiect. Nu am fost convocat pentru a-mi expune punctul de verdere în Consiliu, pentru a clarifica lucrurile. S-au scurs doi ani fără să fi trecut la concretizarea Memorialului. Acum, intervenind situaţia de criză, intervenind şi marele ghinion cu pierderea definitivă a Casei Monteoru, care devenise un simbol al breslei noastre, perspectiva ridicării unui memorial al scriitorilor români încarceraţi sub regimul comunist se îndepărtează la modul nedefinit.

      La fraţii noştri de peste Prut se pare că lucrurile s-au tranşat mai simplu. Nu vor fi fost şi printre scriitorii basarabeni victime unii foşti legionari? Nu vor fi fost şi scriitori constrânşi să colaboreze cu poliţia politică? Vor fi fost şi din aceştia.Firescul nefirescului... Dar Uniunea Scriitorilor de dincolo de Prut nu a ţinut seama de aceste aspecte colaterale, inerente, a înţeles că victimele terorii comuniste merită un monument pentru neuitarea sacrificiului lor.

        Aştept comentariile Domniilor voastre.

        Devotat,

        Ion Lazu

Îi răspund:

        Dragă Ion,

ieri, la dezvelirea monumentului care cinsteşte memoria scriitorilor români din Moldova Estică (Estică - pentru că mai... Este!) şi Transnistria, căzuţi jertfă comunismului, am amintit şi eu de iniţiativa discutată în ianuarie 2008, când, împreună cu colegii din Consiliul USR, am pledat să se ţină cont şi de NUMELE din stânga Prutului (care, sperăm, să nu devină apa sâmbetei...). Credeam că deja chiar s-a făcut ceea ce se proiectase şi se aprobase. Din păcate, situaţia e alta, precum scrii. Şi iarăşi sperăm că, în scurt timp, lucrurile vor avea finalitatea cerută acum trei ani.

      Fratern
      Leo Butnaru