Osip Mandelştam în octombrie 1938

          

         În luna octombrie 1938, Osip Mandelştam îi scria fratelui său Aleksandr: „Dragă Saşa! Mă aflu la Vladivostok, USVITL, baraca 11... Sănătatea mi-i foarte şubredă, sunt nespus de slăbit, mai că nu aş putea să fiu recunoscut, astfel că nu ştiu dacă are rost să-mi trimiteţi bani, haine şi alimente. În orice caz, încercaţi. Fără haine calde mi-e foarte frig...”

        Din spusele unor martori oculari, Osip Mandelştam a murit (decembrie 1938) în spitalul lagărului de tranzit „Al doilea râuleţ”, unde ajunsese pe 12 octombrie.

* * *

           Peste toate, ca un sfâşietor bocet biblic, se însonoriza, de la sine, scrisoarea pe care i-o expediase, în anonimatul GULAG-ului, soţia sa, Nadejda; sfâşietoare ca un plânset universal răsuna acea scrisoarea din 28 octombrie 1938, păstrată ca prin minune:

               „Osia, scump şi îndepărtat prieten!... Dragul meu, nu există cuvinte pentru această scrisoare, pe care tu, probabil, nu o vei citi niciodată. O trimit în spaţiu. Poate că te vei întoarce, dar eu nu voi mai fi. Şi aceasta ar putea fi ultima amintire...

                Fiece gând e despre tine. Fiece lacrimă şi fiece surâs – pentru tine sunt. Eu binecuvântez fiece zi şi fiece oră din viaţa noastră amară, prietenul meu, însoţitorul meu, oarba mea călăuză...

               Viaţa e lungă. Cât de îndelung şi de chinuitor e să mori însingurat – însingurată. Oare chiar nouă să ne fie dată – nedespărţiţilor – atare soartă? Chiar noi – ţânci, copii, tu oare – îngere – să o fi meritat?...

               Nu ştiu de eşti în viaţă... Nu ştiu unde eşti. Nu ştiu de mă vei auzi. Ştii doar, cât te iubesc. Nu am reuşit să-ţi spun cât de mult te iubesc. Nu pot spune nici acum. Doar spun: ţie, ţie...

               Eşti mereu cu mine, cu mine – cea sălbatică şi rea, care nicicând pur şi simplu nu a putut plânge, – eu plâng, plâng, plâng...

              Sunt eu – Nadia. Unde eşti? Adio...”

             Mandelştam invocase necurmat imaginea pendulului fatal, în anii 30, cei mai grei din ursita sa, scriind în poemul „Miez de noapte în Moscova”:

„Eu voi ridica greutatea din sticlă

A ceasului de la bucătărie ce-aleargă peste poate.

Să vezi deja cât de aspru e timpul...
........................................................

Las-o, nu implora, nu te jelui! Ţist!

Să nu scânceşti –

                       au de aia intelectualii din popor

Îşi scofâlciseră ciubotele, pentru ca acuma eu să-i trădez?

                      Noi vom muri ca infanteriştii,

Dar nu vom proslăvi nici răpitor, nici zilier, nici minciună”.

             Să ne amintim de „mormântul în văzduh” al poetului. Acolo – unde? – există, probabil, o transparentă piatră tombală pe care, de asemenea translucid, precum cu o rază de soare, sau de lună, stea nocturnă, e scris, alb pe alb, ceea ce în cer înseamnă şi negru pe negru; e scris următorul epitaf al Poetului Osip Emilevici Mandelştam: „Nu voi proslăvi nici răpitor, nici zilier, nici minciună”. Asta – totdeauna, dar mai ales când biblicul toiag de migdal dă în floare.

     L. B.

                Recital românesc din poezia lui Mandelştam - la monumentul lui Mandelştam: Moscova, noiembrie 2009.


Osip MANDELŞTAM

LENINGRAD

Ai revenit în oraşul tău, cunoscut pân-la lacrimi, în toate,
Până la nervuri, până la ale copilului „maimuţe” umflate.

Te-ai întors aici, aşadar înghite cât mai mult şi repede
Untura de peşte din fluviale felinare leningrădene.

Află urgent ziulica de decembrie, în care din nou
Greţos strop de păcură e mestecat în gălbenuş de ou.

Petersburg! Eu încă nu vreau, nu vreau să mor;
Tu ai toate numerele mele de telefon neliniştitor.

Petersburg! Eu mai am încă multe, multe adrese
La care voi găsi ale morţilor glasuri stinse, funeste.

Eu trăiesc pe o scară neagră, şi în tâmplă, de ori o mie,
Mă loveşte, rupt cu tot cu carne, zbârnâitul de sonerie,

Şi noaptea toată aştept oaspeţi scumpi să vină pe cărăruşă,
Noaptea-ntreagă mişcând din cătuşele lănţişorului de la uşă.

Decembrie 1930

Traducere de
                 Leo Butnaru