În luna octombrie 1938, Osip Mandelştam îi scria fratelui său Aleksandr: „Dragă Saşa! Mă aflu la Vladivostok, USVITL, baraca 11... Sănătatea mi-i foarte şubredă, sunt nespus de slăbit, mai că nu aş putea să fiu recunoscut, astfel că nu ştiu dacă are rost să-mi trimiteţi bani, haine şi alimente. În orice caz, încercaţi. Fără haine calde mi-e foarte frig...”
Din spusele unor martori oculari, Osip Mandelştam a murit (decembrie 1938) în spitalul lagărului de tranzit „Al doilea râuleţ”, unde ajunsese pe 12 octombrie.
* * *
Peste toate, ca un sfâşietor bocet biblic, se însonoriza, de la sine, scrisoarea pe care i-o expediase, în anonimatul GULAG-ului, soţia sa, Nadejda; sfâşietoare ca un plânset universal răsuna acea scrisoarea din 28 octombrie 1938, păstrată ca prin minune:
„Osia, scump şi îndepărtat prieten!... Dragul meu, nu există cuvinte pentru această scrisoare, pe care tu, probabil, nu o vei citi niciodată. O trimit în spaţiu. Poate că te vei întoarce, dar eu nu voi mai fi. Şi aceasta ar putea fi ultima amintire...
Fiece gând e despre tine. Fiece lacrimă şi fiece surâs – pentru tine sunt. Eu binecuvântez fiece zi şi fiece oră din viaţa noastră amară, prietenul meu, însoţitorul meu, oarba mea călăuză...
Viaţa e lungă. Cât de îndelung şi de chinuitor e să mori însingurat – însingurată. Oare chiar nouă să ne fie dată – nedespărţiţilor – atare soartă? Chiar noi – ţânci, copii, tu oare – îngere – să o fi meritat?...
Nu ştiu de eşti în viaţă... Nu ştiu unde eşti. Nu ştiu de mă vei auzi. Ştii doar, cât te iubesc. Nu am reuşit să-ţi spun cât de mult te iubesc. Nu pot spune nici acum. Doar spun: ţie, ţie...
Eşti mereu cu mine, cu mine – cea sălbatică şi rea, care nicicând pur şi simplu nu a putut plânge, – eu plâng, plâng, plâng...
Sunt eu – Nadia. Unde eşti? Adio...”
Mandelştam invocase necurmat imaginea pendulului fatal, în anii 30, cei mai grei din ursita sa, scriind în poemul „Miez de noapte în Moscova”:
„Eu voi ridica greutatea din sticlă
A ceasului de la bucătărie ce-aleargă peste poate.
Să vezi deja cât de aspru e timpul...
........................................................
........................................................
Las-o, nu implora, nu te jelui! Ţist!
Să nu scânceşti –
au de aia intelectualii din popor
Îşi scofâlciseră ciubotele, pentru ca acuma eu să-i trădez?
Noi vom muri ca infanteriştii,
Dar nu vom proslăvi nici răpitor, nici zilier, nici minciună”.
Să ne amintim de „mormântul în văzduh” al poetului. Acolo – unde? – există, probabil, o transparentă piatră tombală pe care, de asemenea translucid, precum cu o rază de soare, sau de lună, stea nocturnă, e scris, alb pe alb, ceea ce în cer înseamnă şi negru pe negru; e scris următorul epitaf al Poetului Osip Emilevici Mandelştam: „Nu voi proslăvi nici răpitor, nici zilier, nici minciună”. Asta – totdeauna, dar mai ales când biblicul toiag de migdal dă în floare.
Osip MANDELŞTAM
LENINGRAD
Ai revenit în oraşul tău, cunoscut pân-la lacrimi, în toate,
Până la nervuri, până la ale copilului „maimuţe” umflate.
Te-ai întors aici, aşadar înghite cât mai mult şi repede
Untura de peşte din fluviale felinare leningrădene.
Află urgent ziulica de decembrie, în care din nou
Greţos strop de păcură e mestecat în gălbenuş de ou.
Petersburg! Eu încă nu vreau, nu vreau să mor;
Tu ai toate numerele mele de telefon neliniştitor.
Petersburg! Eu mai am încă multe, multe adrese
La care voi găsi ale morţilor glasuri stinse, funeste.
Eu trăiesc pe o scară neagră, şi în tâmplă, de ori o mie,
Mă loveşte, rupt cu tot cu carne, zbârnâitul de sonerie,
Şi noaptea toată aştept oaspeţi scumpi să vină pe cărăruşă,
Noaptea-ntreagă mişcând din cătuşele lănţişorului de la uşă.
Decembrie 1930
Traducere de
Leo Butnaru
"Eu voi ridica greutatea din sticlă
RăspundețiȘtergereA ceasului de la bucătărie ce-aleargă peste poate.
Să vezi deja cât de aspru e timpul..."
E frumos, de apreciat, ca l-ati daruit si limbii romane.
M-am gândit să-i trimit gândul domniei voastre şi Umbrei lui Mandelştam – Acolo, în Neuitare, –şi, iată, (v)i-l traduc în limba poeziei sale: Необходимо ценить,что вы подарили его румынскому языку.
RăspundețiȘtergereSper sa ajunga la cat mai multi romani - care nu cunosc rusa, mai cu seama -, sa guste din atmosfera acestui poem, din emotia acestuia...
RăspundețiȘtergere"Petersburg! Eu încă nu vreau, nu vreau să mor;
Tu ai toate numerele mele de telefon...". Nu era cantata poezia asta, candva? Parca am auzit cantecul...
Da, e de un tragism zguduitor... Nu este exclus ca vreun bard din Septentrion să fi cântat acest poem...
RăspundețiȘtergere