UN ESEU DIN REVISTA

Vezi:

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_recenzii_Leo-Butnaru.html

ÎN CHIŞINĂU - STRADA SATULUI MEU

    La Chişinău, nepoţii, tinerii soţi Marcela şi Mihai, şi-au procurat casă undeva în preajma podului-viaduct ce duce spre sectorul Botanica. E o vale mai adâncă acolo, cu gospodării la curte. Este interesant, aproape neobişnuit că în acea mahala unele străzi poartă numele satelor, comunelor  noastre de pe lunca Răutului, inclusiv cel al Negurenilor mei de baştină, apoi – Sărăteni etc. Sigur că e curios cum au fost ele botezate astfel. Probabil, până la independenţă, aveau nume străine, precum "siberienele" mahalale de la Telecentru, iar când a fost să se treacă la topografia autohtonă, s-a întâmplat că pe lângă podul-viaduct să aibă gospodării unii consăteni de-ai noştri, de prin părţile Răutului, Orheiului, care au rugat primăria capitalei să le onoreze localităţile din care se trag, situate cam la 80 de kilometri de Chişinău. Eu unul, cel care, cu titlu de omagiu, le-am dedicat Negurenilor în care m-am născut şi am copilărit poeme, proze şi eseuri, bineînţeles că încerc sentimente de mândrie, pe care le împărtăşesc şi domniilor voastre. 

Vlad Filat, prim-ministrul Republicii Moldova, - la Negureni

ESEURI DIN DOUĂ VEACURI

FRAGMENTE DINTR-O PREFAŢĂ ÎN DOUĂ PĂRŢI

Pasienţa purtătorului de oglinzi

În structura sa, acest volum de eseuri este, probabil, a unui continuum analogic ca parte componentă a ceea ce Roland Barthes numea cosmogonie literară, în subtextul său întrunind procesul propriu-zis al scrisului dedublat mereu de cel al lecturii ca entropie („care indică cantitatea de informaţie raportată la un element al mesajului transmis”, precum spune definiţia; ei bine, aici informaţia e mai curând sugerată, decât indicată), în imensele întinderi textuale şi multitudinii ideatice ale acesteia. Pe parcursul a trei decenii, „cronica” prezentei simbioze a fost documentată în mii de fişe cu note, impresii, consideraţii, detalii alese sau pur şi simplu expresive ce atestau, implicit, o anumită obsesie întru luxul estetic (artistic, în general) sau, 

Antologie, Iaşi, 2013

poate, nobleţea ei delicată, „cuminte, ca semn al bunei creşteri”, dar şi elementarul „vagabondaj” de bibliotecă şi cartotecă. Încă de student, pe când începusem încropirea unui fişier sau doar a unui fel de tabellae memor, de-a dreptul haotic în primara-i alcătuire, la sumara lui cercetare, mă impresiona mobilitatea spiritului creator în pluralitatea specificităţii sale umane, personalizate de mari creatori într-o fascinantă diversitate de posibilităţi, variaţiuni şi opţiuni de afirmare ca viziune şi originalitate. Apoi, purcesei la o primă tentativă de sistematizare, inserând diverse fişe afine ca informaţie, pe criterii motivaţionale, ideatice sau de... liberă asociere şi asociaţionism, autonomizându-le în plicuri aparte, din care prinseră a mi se contura vag-explicit eventuale combinaţii de sintagme angrenate/ integrate în sisteme tematice, de gen şi stilistice ce le-ar face „şi mai compatibile” (!) unele cu celelalte într-o râvnită unitate de subiect expresiv(ă). Din conţinutul unuia dintre acele plicuri, pe care scrisesem încă prin 1968, „Pseudonime”, se înfiripă un text (dacă i-aş spune eseu, ar fi prea mult şi neadecvat). Spre surprinderea şi bucuria mea, acel text a şi fost publicat în revista Cultura din 12 aprilie 1969 (Enigma unor pseudonime), mai apoi fiind inclus şi în Cartea pentru toţi, o ediţie gen almanah, alcătuită de Spiridon Vangheli. Aşadar, acele fişe – câteva zeci – au fost primele supuse

PROCLAMAŢIE... CULTURALĂ, KARAOKE... SOVIETIC?

Prietenul meu lituanian Antanas A. Jonynas  a postat pe pagina sa de facebook o… un… Uite, nu ştiu cum să numesc/ definesc adecvat acea/ această imagine: proclamaţie… culturală? Sau un prim karaoke… sovietic, care să ajute, acum mulţi ani, să se cânte în public celebre melodii occidentale, cărora nu doar că li se „afişa” cuvintele, ci, din engleză şi franceză, acestea erau transcrise, fonetic, cu caractere de litere plăsmuite de călugării Kiril şi Metodiu după modelul grecesc? În proclamaţia culturală/ karaoke sovietic sunt reproduse două melodii – în engleză-cu litere slavone „Yasterday” a lui  Paul McCartney, lansată de „Beatles” în albumul „Healp!” din 1965, şi „Salut” al lui Joe Dassin, trimisă în lumea mare în anul 1975.

Un lucru de reţinut e că această „proclamaţie”, acest karaoke prezintă piesele în cauză drept melodii… de pahar, de petrecere (în ruseşte „zastol’năe pesni”). Plus menţiunea: „zakordonăie” – de peste hotare; „de după dâmb”. Vedeţi în pagina cu texte un pahar pe stânga, o sticlă de şampanie şi un pocal – pe dreapta, jos – fel de fel de bucate, totul sugerând o masă festivă cu prieteni care, împreună, vor cânta a voie bună. În genere, în defuncta URSS estrada occidentală nu prea era agreată, dacă interpretul cutare sau cutare nu era şi un „luptător pentru pace” sau „prieten al primei ţări a socialismului din lume” etc. Însă, din când în când, din an în Paşti, radioul şi televiziunea mai puneau pe post şi mari interpreţi occidentali. În special într-o emisiune  de An Nou, din prezorii zilei de 1 ianuarie, astfel că milioane de cetăţeni sovietici îşi puneau scopul să nu adoarmă cumva până la ora 4 spre dimineaţă, când, de regulă, începea concertul străinilor pe canalul 1 transmis de Moscova. Aşteptau, se delectau, tinerii înregistrau melodiile.

Bineînţeles, în URSS erau cunoscute piesele grupului „Beatls”, astfel că şi cetăţenii sovietici au contribuit din plin ca „Yesteday” să ajungă cea mai interpretată melodie din toate timpurile. Însă geaba scrie în wikipedia că respectiva piesă ar avea doar peste 3000 de variante de interpretare ale altor formaţii/ interpreţi şi că, constata „Broadcast Music Incorporated”, ar mai fi avut (doar) şapte milioane de variante ale altor artişti. Nici pe departe adevărat! Pentru că, imaginaţi-vă, imensa întindere sovietică, în faţă cu atare proclamaţii culturale/ karaoke, la nenumăratele mese şi petreceri sau chefuri în draci dădea alte mii şi mii de variante „interpretative” ale celebrelor şlagăre! În Rusia, Ţările Baltice, Ucraina, Georgia, Uzbekistan, Tadjikistan, Belarus, Moldova, Armenia, Turkmenistan, Azerbaidjan, Kazahstan, Tatarstan, Başkorkostan, Tuva, Caucaz etc., etc.!… Şi piaţa muzicală lucra, inventa, lansa texte englezeşti, franceze, italieneşti, spaniole transcrise, cât mai aplicat fonetic, cu litere ruseşti. Deja şi autorităţile din Kremlin îşi mai astupau urechile, când unele texte păreau să fie în uşor dezacord cu „morala constructorului comunismului”, cum puteau părea şi aceste versuri din melodia lui Dassin „Salut”:

„Je m'étais fait des idées
Sur toi, sur moi, sur nous
Des idées folles, mais j'étais fou”.

Pentru că în nicio melodie sovietică nu puteau să existe noţiunile de „idei nebune”, „pentru că eu sunt un nebun”. Tânărul constructor al comunismului nicidecum nu declara aşa ceva, chiar când este vorba de dragoste între doi oameni ce se iubesc; cum ar veni, dragoste cam… extra-patriotică…

Deci, prezint aici minunea de proclamaţie… culturală, de karaoke… sovietic. Textele melodiilor „Yasterday”  şi „Salut”. 

OSIP MANDELŞTAM (1891 - 1938)

VERSURI DESPRE ROMA
Traducere de  Leo Butnaru

 

Enciclică

Există libertatea populată

De spirit – pentru-aleşi e dar-devot.

Cu minunat auz, vedere naltă

S-a şi salvat râmleanul sacerdot.

Hulubul nu se teme de detunet

Cu care sus biserica vorbeşte;

O – Roma! – e apostolicul clar sunet

Ce inima oricând ne-nveseleşte.

Acest nume nu-ncetez a-l repeta

Când seara raze rare peste culme  curg,

Chiar dacă cel care-mi vorbi de Roma

Dispăru-ntr-un sfânt, sacramental amurg.

1914

*     *     *

Obidite, pleacă pe coline, puhoi,

Ca plebea supărată pe Roma, nevrednic,

Ca şirul negru de haldei – bătrânele oi,

Diavolii nopţii cu glugi de întuneric.

Sunt mii. Şi toate mişcă ritmic prin lume;

Ca vreascuri mici – focoşi genunchi de vite

Ce sar, aleargă, la gură cu bucle de spume,

Ca sorţii ce se trag din roţile învărtejite.

Le-ar trebui un rege şi un negru – Aventine*,

O Romă a oilor tot cu şapte mari coline,

Lătratul dulăilor, un foc sub cerul înalt,

Fum iute de la case şi iz amar de ovine.

Nourosul tufăriş precum zidul a pornit

Spre oile păstrând dezordinea lor sfântă.

Din corturi, alergând, oştenii au ieşit.

Împovărat atârnă valuri, valuri de lână.

1915

_______

*Aventine – unul din cele şapte dealuri (coline) pe care e situată Roma.

*     *     *

Cu vesel nechezat păşunează herghelii,

Şi rugina romană acoperi vale, culme;

Poartă ale timpului repezişuri negrii.

Aur sec de primăvară cu clasic renume

Călcând în picioare frunzele de stejar,

Aşternute abundent pe poteca pustie,

Îmi amintii finele trăsături ale lui Cezar –

Profilu-i feminin, perfidă gropiţă-n bărbie.

Aici sunt Capitoliul şi Forumul, departe,

Prin veştezirea naturii de un calm ideal,

Pe August îl aud şi în margini de lumi uitate

Un măr rostogolindu-se – simbol imperial.

Da, la senectute fie-mi tristeţea luminoasă:

Eu mă născui la Roma, la ea am revenit;

Toamna de lupoaică-mamă mi-a fost, duioasă,

Şi – lună a lui Cezar – augustul mi-a zâmbit.

1915

Poza poetului din dosarul NKVD

ASTRONOMIA ŞI POEZIA

Azi dimineaţă, văzând spre apus, însă încă relativ sus, luna uşor ştirbită, dar ademenitoare cu frumuseţea ei netrecătoare, mi-am amintit că, într-un eseu de acum mai mulţi ani, am şi referinţe la astronomie şi poezie. (Unele le reproduc mai jos.) Dar, mai zic, hai să fotografiez luna aceasta din zorii zilei de 30 ianuarie 2013, sperând că prologul ei de aur în albăstrimea cosmică va fi unul de bun augur.

Să-i zicem: Luna de Miercuri (30.I.2013)

                         Fragment din eseul „De la Adam greşeală”

Din cronologia astronomică, zodiacală dacă vreţi, să reţinem un exemplu autohton. În poemul lui Liviu Damian Un spic în inimă se vorbeşte de perioada secerişului, când pe firmamentul nopţii străluceşte Cloşca cu Pui. Ei bine, acest grup stelar, numit şi Găinuşa sau Pleiadele, din constelaţia boreală a Taurului, ce reprezintă al XII-lea semn zodiacal, este vizibil între 21 aprilie şi 20 mai şi nicidecum în iunie, la cositul grânelor. Valentin Roşca îmi povesti că îi atrăsese atenţia colegului asupra acestei neconcordanţe, însă Liviu Damian renunţă să modifice pasajul, vede-se în baza aceluiaşi principiu al relativului şi convenţionalului admise în ficţiunea artistică.

Ei bine, confuzii neclarităţi astronomice se întâmplă şi pe la case mai mari! Celebrul prozator Ivan Bunin, laureat al Premiului Nobel, a fost şi un poet demn de toată atenţia, inclusiv de atenţie sporită la lectura poemelor sale inspirate de firmament şi în care a comis mai multe abateri de la realitate, precum în următoarele versuri: „Noaptea-i palidă, şi semiluna coboară/ Seceră roşie dincolo de râu”. Păi, dimineţile, secera semilunii nu coboară, ci urcă! Erori asemănătoare au comis polonezul Jaroslav Iwaschkevich şi britanicul Gilbert Chesterton, ambii fiind convinşi că, serile, craiul nou urcă pe boltă. Se descurcau prost în fazele lunii Arthur Conan Doyle şi romanciera norvegiană  Sigrid Undset, laureată a Premiului Nobel, precum şi renumitul dramaturg suedez August Strindberg.

Dat fiind că bolta cu minunatele sale constelaţii şi perindări de faze ale lunii a inspirat şi inspiră frecvent poeţii, criticii atenţi descoperă în textele lirice foarte multe neconcordanţe şi năzdrăvănii pseudoastronomice. Un şir de atare curiozităţi le invocă V. Lepilov în cartea sa  „Literatura şi astronomia” (Astrahan, 1991), depistându-le de-a valma atât în scrisul clasicilor, cât şi al contemporanilor – Konstantin Balmont, Zinaida Ghipius, Nikolai Zaboloţki, Iuri Levitanski, Serghei Hohlov etc. Ba chiar dezacordurile astronomice apar şi în scrierile zise ştiinţifico-fantastice, cum ar fi cele ale celebrului Ivan Efremov.

Dacă am fi prea de tot chiţibuşari, am putea considera că eroarea există şi în următoarele versuri ale lui Petrarca: „Şi iarba verde, şi florile-n culori o mie/ Ce sub umbrosul vechi stejar stau risipite/ De-al ei picior se roagă să le calce”. Dreptul la replică „i-l acordăm” nimănui altuia, decât celebrului sculptor Constantin Brâncuşi care plecă din atelierul maestrului Rodin, la care iniţial se gândea să ucenicească, spunând că la umbra unui arbore viguros nu pot creşte oarecare altă vegetaţie. Însă bardului nu i se poate imputa inexactitatea din ancestralul motiv că el stă sub pavăza acceptului licenţelor poetice.

Probabil, (din varii motive…) colegii se citesc înde ei cu atenţie sporită, precum se poate înţelege şi dintr-o remarcă de la începutul secolului trecut a lui Vadim Şerşenevici care, în eseul „Futurismul rus”, scria: „Bineînţeles, nu trebuie să fie încorsetată creaţia poetului, impunându-i acestuia să scrie conform unor teme date. Însă futuriştii susţin destul de rezonabil că: «Vom vorbi despre ceea ce ştim, sau ştim din auzite sau din cărţi. Pentru noi natura liniştită e departe. Ea pare a fi mai curând o ficţiune. Noi suntem orăşeni şi ne este mai bine cunoscut oraşul cu zgârie-norii săi, decât semănăturile câmpurilor». (Chiar şi Briusov – poet atât de precaut – a comis o greşeală impardonabilă în poemul «Semănături de toamnă», ce poate fi explicată prin absoluta necunoaştere a naturii şi muncilor agricole. Nu vorbesc ca reproş adus poetului, ci întru susţinerea ideii mele.).”

L.B.

DE CE SUNT UNII COMENTATORI "ALTFEL"?

În ziarul „Adevărul”, la rubrica sa „Cititor de serviciu”, Alex Ştefănescu polemizează cu Lucian Boia, pornind de la ideile deplasate, deci neconvingătoare ale acestuia din volumul „De ce este România altfel?”.

Două teze ale lui exegetului literar: „Autorul ţine să explice, într-un prolog, că nu este vorba de un «altfel» inocent, care poate fi aplicat oricărei ţări, ci de un altfel de «altfel»"; "Altă remarcă este aceea că aproape tot ce s-a făcut bun în România se datorează unor străini; istoricul enumără edificii, monumente, instituţii de învăţământ, bănci, spitale etc. şi indică numele alogenilor care le-au creat. Această evidenţă strictă a naţionalităţii fiecărei personalităţi este uşor înfricoşătoare. Şi este şi nerelevantă, întrucât tot ce s-a realizat în România, indiferent de către cine, este la urma urmelor românesc, pentru că a satisfăcut o exigenţă naţională şi s-a integrat într-o atmosferă a locului”.

Am postat şi eu un comentariu:

„Domnul Lucian Boia ar face bine să se intereseze cine au fost protagoniştii edificării Sankt-Petersburgului (începând cu anul 1701), de ce naţionalitate erau arhitecţii, dar şi generalii „ruşi", pictorii, dar şi împărăteasa Ekaterina-(cea Mare)-nemţoaica; de ce naţionalitate au fost Puşkin şi Lermontov, Mecinkov (Spătaru), primul nobelist rus, şi Antioh Cantemir, cel care a dat legităţile, stilistica prozodiei moderne ruse. Să-şi amintească cine a fost primul ambasador rus în Marea Chină… Să afle cine au fost sculptorii celor mai remarcabile monumente ruseşti de până la începutul secolului 20; să se intereseze din ce stirpe se trăgea celebrul creator de balet Balancin şi genialul dansator de balet Nureev… Din ce neam veneau Pasternak şi Ahmatova, Gogol şi Mandelştam… Mai are rost să i se spună dlui Boia că ruşii nu-i consideră pe „străini” – străini, ci îi glorifică drept conaţionalii lor, demni de mândrie nu doar în Rusia?… De ce România şi în România ar fi „altfel”, dle Lucian Boia? Posibil, domnia voastră e cu totul altfel decât firescul, nu?”

Sunt dintre cei care consideră că trebuie să li se dea replică pe potrivă celor care, după ce demitologizează cât demitologizează, trec la o lacomă minimalizare şi defăimare a ceea ce e românesc şi a României, precum observă Alex Ştefănescu. Aceşti  conaţionali parcă ar fi încleştaţi de o plăcere patologică de a-şi persifla neamul din care provin. Parcă ar încerca necesitatea de a schingiui, in abstracto (dar dureros aievea!) tot ce e românesc şi de valoare, declarând că, de fapt, e neromânesc şi insignifiant. Ciudat...