Din "Ramuri", 2008, Nr.5.

Marina ŢVETAEVA
(1892 – 1941)

Traducere şi prezentare de

Leo BUTNARU

S-a născut la Moscova în familia unui profesor universitar. De la vârsta de şase ani, scrie versuri nu doar în rusă, ci şi în poloneză, finlandeză. Învaţă la Moscova, apoi în pensioane din Elveţia şi Germania. Primele versuri pe care le publică atrag atenţia lui V. Briusov, M. Voloşin, N. Gumiliov. În 1912, se căsătoreşte cu Serghei Efron care avea să lupte în unităţile albgardiste, mai apoi fiind nevoit să emigreze (în exil, e bănuit că ar colabora nu NKVD-ul). Între 1914-1917, Marina Ţvetaeva are un roman cu poeta Sofia Parnok, „trădat” şi în mai multe poeme. În 1922 – emigrează: Berlin, Praga. În 1925, se stabileşte în Franţa. În 1939, se întoarce în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestaţi soţul şi fiica, acesta fiind împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să petreacă 16 ani. Ţvetaeva aproape că nu mai scrie poezie, ci se dedică traducerilor. La începutul războiului, se evacuează la Elabuga. Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941 se sinucide. Precum cu, respectiv 11 şi 16 ani mai înainte, alţi mari colegi ai ei – Maiakovski şi Esenin.
A editat cărţile de poeme: „Album de seară” (1910), „Verste” (1921), „Tabăra lebedelor”, „Profesia”, „Psyche” (toate – 1923), „După Rusia” (1928), poemul satiric „Vânătorul de şobolani” (1925), „Poemul sfârşitului” (1926). Proză, eseuri, memorii.
În internetul rusesc, excepţionalul şi extrem de bogatul site „Lumea Marinei Ţvetaeva” conţine cele mai multe materiale despre avangardă şi avangardişti, despre protagoniştii ei care au lansat manifeste tranşante, fulminate, uneori paradoxale, contradictorii, stimulative sau enervante, ele însele – mai curând modele de text literar propriu-zis, decât teoretic; texte literare autentice – metaforice, de imaginaţie superioară, curajoase şi inventive; manifeste de curente şi şcoli care au făcut epocă sau doar expresii ale unor efemere ambiţii neacoperite de har: predecesorii (anticipatorii, preanunţătorii avangardei), akmeiştii, imaginiştii, constructiviştii, satiricii, futuriştii (cubofuturiştii, egofuturiştii, „Mezaninul poeţilor”, „Centrifuga”, „Lireny”, „Sindicatul futuriştilor”, „410” – Transcaucazia, grupul „Tvorcestvo” – Extremul Orient, artişti în afara grupărilor, curentelor, „Breasla poeţilor”...) – însă nu doar poeţi, prozatori, ci şi pictori, compozitori, sculptori etc. Ne putem întreba: de ce anume (această... lume) pe un site dedicate unei poetese care, la o apreciere superficial-formală, s-ar părea că nu a fost prea mult (adânc) implicată în efervescenţa fenomenologiei avangardiste? Răspunsul e unul simplu: Marina Ţvetaeva a reformat / reformulat prozodia rusă din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic, noutatea fiind emanată din nucleu, din esenţe, nu din forme. De unde şi actualitatea, modernitatea, permanenta propulsie de contemporaneizare, „de la sine”, a creaţiei ei – a uneia din cele mai mari poete ale lumii.

***

Versurilor mele, scrise atât de devreme,
Încât nici să ştiu că aş fi – poet,
Ce erupseră ca stropii din havuz şi steme,
Ca scânteile din rachetele-n foc desuet,

Explodând, ca mici diavoli, fiinţe ciudate,
În sfânt locaş, unde-i vis şi tămâiere,
Versurilor mele despre tinereţe şi moarte,
– Versurilor necitite-n orice sfere! –

Aruncate prin praful de magazine, oriunde,
(Chiar dacă nimeni nu le-a luat şi nu le ia!),
Versurilor mele, precum vinurilor scumpe,
Le va veni timpul, numaidecât, – da.

Mai 1913

***

Lui P. E.

Peste pământul dumitale frunzele cădeau în hău,
Şi-acum mai miroase-a pământ.
Ascultă-mă, mortule, ascultă-mă, dragul meu,
Totuşi, îmi aparţii, ca prin legământ.

Simt că râzi! – În fericită trăsurică de drumeţie pitit!
Luna e sus.
Al meu – atât de netăgăduit şi de nepotrivit,
Ca acest braţ supus.

Iar cu bocceluţa, devreme, veni-voi, până dimineaţa cade,
La uşa spitalului.
Dumneata pur şi simplu ai plecat în ţările calde,
Spre-ntinsul oceanului.

Da, v-am sărutat! V-am vrăjit, cât se poate!
Râd de bezna de dincolo de mormânt, fioroasă!
Eu nu-i cred morţii! Vă aştept de la gările toate –
Acasă!

Las’ să se scuture frunzele; spălate şi şterse
Fie cuvintele pe panglici de doliu, la groapă.
Dar, dacă pentru lumea întreagă sunteţi mort, reiese –
Şi eu sunt moartă.

Bineînţeles, văd, simt, – vă presimt aievea.
– Pe ale dumitale coroane care-ar fi rostul benzilor?! –
Nu, nu v-am uitat şi nu vă voi uita
În vecii vecilor.

Unor atare promisiuni le cunosc lipsa de sens,
Ştiu de-al lor impuls insipid.
– Scrisoare în infinit. – Scrisoare în nemărginit univers. –
Scrisoare în vid.

4. X.1914

***

Mă vreau la oglindă, unde-i neclaritate
Şi vis ce înceţoşează rostul,
Eu m-aş interesa – unde ţineţi cale, încalte,
Şi unde vă este masul, adăpostul.

Văd clar: catargul navei în soare,
Şi dumneata – pe punte, a uimire...
Iarăşi dumneata – în fumul trenului... Ogoare
În veşnică jeluire...

Înrourată-i înserata câmpie,
Deasupra noastră – corbii, ciorile...
– Binecuvântată vă fie
Năzuinţa spre toate zările!

3.V.1915

***

Cu năvalnica tandreţe – mai apoi,
Curând de la toţi voi pleca, –
Şi tot mă gândesc căruia din voi
Blana de lup îi va rămânea,

Cui – pledul plin de alint
Şi bastonaşul subţire cu ogar încrustat,
Cui – brăţara-mi de argint,
Cu peruzea – praf presărat...

Şi toate bileţele, şi florile toate,
Pe care nu am cum le păstra...
Şi tu – ultima rimă a mea,
Ultima mea noapte!

22.IX.1915

Leo BUTNARU: o proză din "România literară", 2008, Nr. 15.

ULTIMUL CITITOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ...


Lui Gheorghe Grigurcu

Prin secolul 33 (XXXIII – cu cifre romane...), în Republica Moldova, sau, posibil, în România, ba chiar, nu este exlus, în România Mare-bis – nimeni nu poate şti ce şi cum se va întâmpla până atunci în – hăt! – hatul secolului 33, încât urmaşii noştri se pot trezi chiar cu toate teritoriile întregite în cadul Europei Unite cu Statele Unite ale Americii sau chiar cu cele două Americi, de sud şi de nord, plus Cuba, Triunghiul Bermudelor, – ca să nu excludem din calcul Eurasia şi China, în special, – astfel că nu sunt în zadar pledoariile noastre prezente pentru un dimpreună-a-fi...
Dar s-ar părea că o luarăm pe pârtia unui alt subiect, dramatic, stringent non-stop, dar totuşi – altul, faţă de intenţia iniţială a naraţiunii prezente, în desfăşurare sub ochii domniilor voastre... Numai că nu se poate desfăşura sub ochii dumneavoastră, dacă, asemeni personajului care iată-iată apare peste câteva rânduri de text – în text, sunteţi de asemenea din secolul 33... De ce nu se poate?... Pentru că problema, ecuaţia e următoarea: în acel secol 33, în ţările, uniunile sau comunităţile pe care încerc să le presupun, să le conturez, trăia – atenţie! – un cititor în limba română. Ceialţi, concetăţeni sau con-continentali, con-intercontinentali-interplanetari etc. (deja în lume apăruseră multe noţiuni noi, în dependenţă de modelele, modulaţiile şi tribulaţiile politice, statale, etnice ş.a.m.d); aşadar, ceilalţi îl considerau pe acest unic cititor din Moldova, România sau... (vezi textul de mai sus) un pic cam ieşit de pe fix. Dar, mă grăbesc să-i dau dreptate cititorului, – nu era aşa, ieşit-sărit: pur şi simplu, omul era extrem de legat de lectură, ca într-un basm foarte vechi, de prin secolele 27-29, poate, când, cică, mai citeau încă până şi fata babei şi fata moşneagului, şi Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana, Meşterul Manole şi Ana, preşedintele ţării şi unii politicieni etcetera. Aşadar, era un ins de modă veche, antică, s-ar putea spune, homeriană, chiar dacă, din cauza orbirii, Homer nu putea nici să scrie, nici să citească.
Însă românaşul nostru citea! Se încăpăţâna să citească. Acolo, în peste 12 secole de aici înainte! Nu, nu s-ar fi putut spune că are atingere cu ieşitul de pe fix – liceul l-a terminat aproape cu eminenţă, a participat la olimpiada internaţională a elevilor cititori (încă), unde, din vreo 50 de state, se găsiră doar vreo 21 de concurenţi. Mergea bine şi la Universitate, însă de acolo, pe la anul trei, fu exmatriculat: un coleg de cămin l-a turnat că, nopţile, citeşte sub plapumă la lumina unei lanterne!
Dar, în fine, chiar şi cu studii universitare incomplete, s-a descurcat. Şi-a procurat un avion supersonic, astfel că, dacă ai casei îl cicălesc că citeşte şi citeşte şi tot citeşte, lectorul acesta ciudat zboară aiurea, într-un loc numai de el ştiut, unde se mai poate citi în relativă linişte. Oricum, familia o poate întreţine din citit – din reclamă de genul: „Vizitaţi Chişinăul! Printre alte curiozităţi, vă veţi întâlni cu omul care mai citeşte! Întâlnirea – cu bilete plătite”.
În mare, totul e ca la oameni. Ca la lume. Numai că, – mă rog, –chestia asta cu cititul... îl deosebea. Îl... retro-particulariza. Radical. De ceilalţi. Asta e: îi plăcea să citească. Şi nu, colea, o oră-două pe an, sau, hai să zicem, pe lună, ci – devora carte după carte. Minuţios, atent, fără grabă citea.
Când cineva se plângea că el strică aspectul general al societăţii, autorităţile constatau, oarecum abătute: „Ar putea fi şi mai rău... Lăsaţi-l în pace...” Şi de ce n-ar fi fost lăsat? În pace. Nu bârfea pe nimeni, nu turna la CNASS; când era chemat la şcoală, că, mă rog, unul din cei cincisprezece copii ai săi a comis cine ştie ce abatere de la regulament, – venea. Frecventa adunările părinteşti. La 1 martie, le dăruia mărţişoare alor casei, la 8 – flori soţiei. Pe 1 decembrie se prindea în hora unirii pe podul de peste Prut care, spre fericirea noastră, nu devenise apa sâmbetei.
Ei, dar asta e (buba), – devora, rând pe rând, cărţi din bibliotecile ce mai rămăseseră pe ici-colea în oraş. Nişte... rămăşiţe, bibliotecile... Nimeni-ţipenie în ele, ci doar gardianul. Nici vorbă de director, bibliografi, bibliotecari – nimeni, ci doar gardianul. De te simţi ispitit – mă rog, intră, umblă şi tu, cu gura căscată, prin labirintul de tomuri, prin tranşeele cu cărţi rare, chiar – incunabule, numai să nu comiţi cine ştie ce neregularitate... Pentru că nici n-ai putea face vreun rău: de pretutindeni, eşti fixat de ochii camerolor de supraveghere... Vreun vizitator intrat pe-acolo, din curiozitate, privind nedumerit de jur-împrejur, prin geometria ciudată a rafturilor din spaţiul a ceea ce, cu doar două-trei secole înainte se mai numea bibliotecă, zice aiurit: „Da’ proşti mai erau ăia, dom’le...” „Ăia” – aţi înţeles corect – premergătorii care mai construiau, completau şi frecventau biblioteci... Nişte retardaţi, cum ar veni...
E drept, cititorul nostru inveterat are programul său, nu uită de familie, duce gunoiul la conductă, mai repară câte un întrerupător electrico-electronico-computerizat, face o cafea – îi place – iarăşi păsărele? – râşniţa manuală! – frecventează anticariatele, după care, cu mare greu şi chieltuială de timp, uneori poate găsi vreun animăluş de pluş de prin secolele 25-26... Include televizorul, uneori priveşte vreo două minute de fotbal, din pogramul non-stop. Încolo – se retrage în cabinetul său şi – dăi, dăi, dom’le, cu întorsul filelor de carte! Fâş, fâş, pâş, pâş! – are un ritm ameţitor de lectură. Pentru că el e din foarte puţinii din Moldova, sau România. Sau... – precum spunea ceva mai sus – unul din puţinii, poate că unicul care nu confundă încă literele cu cifrele... ceilalţi scriu şi citesc numai cu şi în cifre! El, însă, ajunge a citi câte 3-4 cărţi, nictemer.
I se mai impută că nimeni nu mai înţelege ce fel de cărţi citeşte el. „Româneşti”, le spune calm. „Păi şi noi suntem români, de ce nu înţelegem?” Ce să le răspundă?... Şi el – citeşte româneşte, încă; dar, precum şi ceilalţi conaţionali ai săi, vorbeşte deja o altă limbă. Esperanto, se pare, sau, poate, încă engleză... Nu e frivol a presupune – şi chineză... Sau – hindi... Astfel că, repet, în româneşte citeşte numai el, pe când ceilalţi 11 milioane de conaţionali – atâţia i-a constatat ultimul recensământ, din anul 3333... O fi emigrat, inclusiv – pe alte planete?... Sau – nu s-au declarat ca atare... Nu că sus şi tare, ci barem în anonimatul cela de anchetă statistică...
Citeşte, citeşte, citeşte, apoi strânge cu acurateţe volumele răvăşite, le aşează frumuşel în raft – Doamne, – raft! – ce arhaism! Papură Vodă, nu altceva! După care se întinde în pat şi visează cu ochii mijiţi. Cuprins de euforie. Bine că a strâns cărţile de pe duşumele – să nu se împiedice de ele vreun gâgâlici din famile, unul din mai recenţii veniţi pe lume. Şi pe lună, s-ar putea spune. Pentru că, în familie, ei toţi, părinţi şi copii, şi-au făcut un scop sin a aduna o sumă necesară pentru a plăti 17 locuri – recheta ful – pentru o excursie în lună. Astfel că, pe de o parte, ai casei se străduie să nu-i prea arate iritarea lor, când îl văd că citeşte sau vin turişti de aiurea, îmbulzându-se în casa lor, să vadă cum tăticul e absorbit de lectură. Vă spuneam doar chestia aia cu reclama: „Vizitaţi Chişinăul! Veţi vedea un român care citeşte! Vederea – cu bilet de intrare”.
Numai că nu a fost să ajungă şi el în lună... Din cel mai banal motiv: pur şi simplu, s-a isprăvit...
A început să vadă prost cu un ochi. Apoi cu celălalt. Soţia îi zice, hai în vizită la oculist. Iar acesta, doctorul, era chiar unul dintre rudele lor îndepărtate. S-au salutat, apoi a luat loc în fotoliu, oculistul a pus o lumină, alta, a luat microscopul, oglinzi, lupă şi altele, s-a porăit mult cu ruda sa importantă, cititorul nostru, mândria noastră etnică din secolul 33, însă după o oră de studiu, cercetare, diagnosticare suspină adânc, poate că chiar dureros, spunând doar atât: „Nu mai e nimic de făcut...” Auzind astea, cititorul – baţ! – o dă în infarct! Şi chiar moare...
El se temea nespus de tare de oculişti. Că-i vor spune odată că nu-i mai pot reîntoarce vedere. Deci, că nu va mai putea citi. Precum i se şi întâmplase în fotoliul rudei sale îndepărtate. (Poate că chiar de pe altă planetă...)
Da, se temea de oculişti.
Dar cine nu se teme de ei. Da, da, chiar mai mult decât de stomatologi se tem! Pentru că nu este echivalentă scoaterea unui dinte cu scoaterea unui o...!!!...chi!!!

P.S. Bineînţeles, aveţi dreptate în ceea ce vă gândiţi: într-adevăr, pe piatra sa de mormânt fu scris, simplu: „Ultimul cititor în limba română”.
Vizita mormântului era şi ea pe bază de bilete pe care era imprimat chipul său, al micului (Marelui?) Ultim.... Astfel că familia rămasă în urma sa nu o ducea deloc rău...

22.II.2008

O invitaţie de la... Velimir Hlebnikov

O CARTE. O prefaţă.

ŞLEFUITORUL de lentile: [eseuri] – Ch.: Prut Internaţional, 2005. – 252 p. – (Scriitori contemporani).

PASIENŢA PURTĂTORULUI DE OGLINZI

(în loc de prefaţă)

În structura sa, această carte este, probabil, a unui continuum analogic ca parte componentă a ceea ce Roland Barthes numea cosmogonie literară, în subtextul său întrunind procesul propriu-zis al scrisului dedublat mereu de cel al lecturii ca entropie («care indică cantitatea de informaţie raportată la un element al mesajului transmis», precum spune definiţia; ei bine, aici informaţia e mai curând sugerată, decât indicată), în imensele întinderi textuale şi multitudinii ideatice ale acesteia. Pe parcursul a trei decenii, «cronica» acestei simbioze a fost documentată în mii de fişe cu note, impresii, consideraţii, detalii alese sau pur şi simplu expresive ce atestau, implicit, o anumită obsesie întru luxul estetic (artistic, în general) sau, poate, nobleţea ei delicată, «cuminte, ca semn al bunei creşteri», dar şi elementarul «vagabondaj» de bibliotecă şi cartotecă. Încă de student, pe când începusem încropirea unui fişier sau doar a unui fel de tabelae memor, de-a dreptul haotic în primara-i alcătuinţă, la sumara lui cercetare, mă impresiona, mă captiva mobilitatea spiritului creator în pluralitatea specificităţilor sale umane, personalizate de mari creatori într-o fascinantă diversitate de posibilităţi, variaţiuni şi opţiuni de afirmare ca viziune şi originalitate. Apoi, purcesei la o primă tentativă de sistematizare, inserând diverse fişe afine ca informaţie, pe criterii motivaţionale, ideatice sau de... liberă asociere şi asociaţionism, autonomizându-le în plicuri aparte, din care prinseră a mi se contura vag-explicit eventuale combinaţii de sintagme angrenate/integrate în sisteme tematice, de gen şi stilistice ce le-ar face «şi mai compatibile» (!) unele cu celelalte într-o râvnită unitate de subiect expresiv(ă). Din conţinutul unuia dintre acele plicuri, pe care scrisesem încă prin 1968, «Pseudonime», se înfiripă un text (dacă i-aş spune eseu, ar fi prea mult şi neadecvat). Spre surprinderea şi bucuria mea, acel text a şi fost publicat în revista Cultura din 12 aprilie 1969 (Enigma unor pseudonime), mai apoi fiind inclus şi în Cartea pentru toţi, o ediţie gen almanah, alcătuită de Spiridon Vangheli. Aşadar, acele fişe – câteva zeci – au fost dintâiele supuse triajului, detalierilor, pasienţei de... compatibilitate combinatorie, strâmtorii dintre da şi nu, probelor de selecţie şi simbioză literaturologice. La începutul anilor optzeci, apelând la fişierul în continuă extindere, deja jinduiam împlinirea cât de cât coerentă a unor texte ca spaţii de asamblare în care informaţiile, fragmentele şi evenimentele îşi cedează (impuse de autor, desigur!) libertatea, aplicându-se unor construcţii şi regii eseistice. Şi, odată ce ţinteam eseul, ca şi cum vizam specificitatea creatoare/ "inginerească" de (oarecare) gen, ceea ce însă nu era obligatoriu una a rigidelor aplicaţii sistemice de atentă execuţie metodologică. Pentru că simţisem necesitatea ca acelor eseuri (începând cu anul 1978, câteva din ele publicate în hebdomadarul Literatura şi arta, primele fiind Blocnotes (19 mai) şi Manuscrisele (22 iunie), ulterior incluse în volumul Umbra ca martor, 1991) ce vizau, în principiu, interpersonalitatea cir­cuitului scriitor–literatură–cititor/exeget să le ofer o desfăşurare nara­­tivă, de – aproape – nuvele. Oricum, chiar de ţi-ai pus sau nu atare gând, eseul «te verifică», totuşi, dacă ai ceea ce Constantin Noica numea simţ epic, altfel spus – har de a povesti idei. După apariţia volumului Umbra ca martor, am început să rescriu textele despre spectacolul literaturii, întâi de toate, consolidându-le ca documentare, amplificându-le şi «co­men­tându-le» chiar în procesul maeuticii (naşterii) lor asistate de tot alte şi alte «mobilizări» eurisice. Cred că deja, într-o anumită măsură, reuşeam să mă distanţez, prin luciditate (moderată...), de ceea ce «ar fi vrut» să se plăsmuiască în nerăbdarea sau doar pasiunea revelaţiei eseistice (vă asigur că există şi aşa ceva), declanşatoare de idei, subiecte, imagini, chiar şi de... himere, uneori. Astfel că textele despre istoria scrisului şi cea (dramatică!) a manuscriselor sau despre doar «câte mai puţin de un geniu pe deceniu» în durata civilizaţiilor umane, despre primordiul celor ce aveau să ajungă inegalabile personalităţi de creaţie sau despre relaţia scriitorului cu puterea, despre inspiraţie şi metodele de creaţie sau despre reluări, contaminări, pastişe, plagiate, despre onorariile care, de cele mai multe ori, au fost destul de... zgârcite sau despre ultimele clipe din viaţa nemuritorilor etc. –, acele texte, deci, au cunoscut o variantă apropiată celei prezente încă în vara anului 1991. Însă abia peste zece ani am revenit la ele, dându-le o «a doua formă», în care, începând cu anul 1999, au şi fost publicate în revista Sud-Est, pentru ca, înainte de a le potrivi în ansamblul volumului Şlefuitorul de lentile, să mai fie supuse completărilor şi redactării minuţioase. Adică, independent de concreta persoană a autorului, şi de această dată se confirmă general-valabilul principiu conform căruia un eseu se naşte atât dintr-o intenţie prealabilă, cât şi din dezvoltarea şi ramificarea respectivei intenţii în timpul acţiunii de elaborare literară propriu-zisă.
Filiate din mii şi mii de fişe/note, dintre care cam jumătate au rămas dincolo de aria subiectelor, unele texte se pot percepe ca osmoză a ceea ce Barthes numea literatura şi aventura cu tentă uşor... «detectivistă» în care sunt relevate momentele cruciale ce au determinat vocaţia unei sau altei celebrităţi, făcând-o să aleagă pentru totdeauna anume calea acestui/acelui destin, ca făptuire şi «recompensă». Iar ca să ajungi a conştientiza dispoziţiile şi intuiţiile formative de perspectivă artistică, de preocupări intrinseci ale unei vocaţii neordinare, nicidecum nu se poate fără a dubla problemele artei cu cele ale psihologiei spiritului creator de artă (literatură, pictură, muzică etc.). Aceasta presupune şi capacitatea de a sesiza sau a deduce anumite «mişcări» comune în cadrul proceselor creatoare ce li se întâmplă diferiţilor autori luaţi aparte (nici nu se poate concepe altfel!), însă care presupun şi elemente similare, drept acţiune spirituală, general-valabile sub aspect teoretico-gnoseologic. Deoarece, cu inerentă şi precumpănitoare subiectivitate şi relativitate, în depistarea şi obiectivarea (atât cât şi cum sunt ele posibile) fenomenologiei creatoare declanşate în intimitatea artistului, ca individualitate, este posibilă totuşi integrarea sinestezică a particularului în formele legităţilor şi ordinii universale (cel puţin foarte vag), comune creatorilor de artă.
Prin urmare, pornind de la conceptul de creaţie ce nu e decât o nemaiîntâlnită întâmplare a sinelui auctorial, aceste bibliotexte se referă, într-un mod anume, la concepţiile fundamentale din epistemologia, ontologia şi teoria cunoaşterii, filosofia valorilor, istoria culturii (prepon­derent, celei a literaturii); la problemele de metodă şi antropologie artis­tică, dar, unde a fost cazul, şi la... mitologia tuturor acestora. Ceea ce ar reprezenta un fantastic laborator «al conştiinţei (într-un dimpreună-a-fi universal, L.B.) care produce adevăruri despre noi înşine» (Evelyne Accad), iar pentru un autor luat aparte, cum e şi cazul subsemnatului, se include chiar în profesiunea de credinţă care conştientizează, elucidează şi consolidează întemeierea şi cursul vieţii sale. Iar fidelitatea faţă de fundamentala profesie de credinţă a subsemnatului este mărturisită, implicit, şi de genonatura – îndrăznesc să contaminez simbiotic doi termeni distincţi – ce ar defini formal-tipologic prezentul volum de eseuri: în mare parte, el cade sub incidenţa poeticii în accepţia acestei noţiuni extinse asupra tuturor genurilor de artă, exact-general (!) în sensul pe care-l punea Valery în termenul de poein, ca proces «care se încheie printr-o operă – acţiunea care face». Sau în spiritul în care, în prefaţa la Opera deschisă, Eco defineşte poetică drept «un program operativ pe care artistul şi-l propune de fiecare dată, proiectul de operă care trebuie să se realizeze aşa cum îl înţelege artistul, în mod explicit sau implicit (...) E limpede deci că, în accepţia noastră, noţiunea de «poetică» ca proiect de formare sau structurare a operei acoperă şi primul sens amintit: cercetarea asupra proiectului iniţial se perfecţionează printr-o analiză a structurilor finale ale obiectului artistic, văzute ca document al unei intenţii operative, ca urme ale unei intenţii».
În fine, înclin să cred că, şi în cazul Şlefuitorului de lentile (care, la propriu şi la figurat, rămâne a fi, desigur, Benedict (Binecuvântatul!) Spinoza în persoană, însă care, implicit, poate deveni oricare dintre marii creatori) se confirmă adevărul că o astfel de selecţie şi «recoltare» de imagini/acte/documente/întâmplări/prezumţii/teze şi antiteze din realitatea (şi irealitatea sau hiper(i)realitatea) spectacolului general al artelor, din biblioteci, din spaţiul mental şi spectrul sufletesc sau din mitul şi fantezia sui generis, de regulă, remodelează, reproiectează şi reedifică, prin împlinire. Anume aceasta s-ar numi creaţie (şi nicidecum... recreaţie, divertisment, plăcută petrecere de timp); în mod particularizant – s-ar numi literatură în lumea căreia funcţionează ca şi cum o imuabilă legitate ce ar avea tangenţă cu înclinarea spre transcendental (omul drept co-creator, ca mână dreaptă, «calfă» a Atoatecreatorului) a ceea ce, în filosofie, se referă la conştiinţă: adică, specificul eu-lui altcuiva – celuilat – constă în imposibilitatea de a nu se confunda nicicând cu al meu (al tău, al lui), nici să devină parte din natura sa; de a fi mereu deta­şat de mine (tine, el) şi, totuşi, în raport inevitabil, afin cu mine-tine-el. Deoarece există o predistinată mediere a conştiinţelor înde ele. Astfel că nici printre fenomenalii, genialii, inegalabilii pământeni, care subscriu la ideea conform căreia crearea lumii nu poate fi completă atâta timp cât omul nu-şi îndeplineşte obligaţiunea de (co)creator, nu predomină egofilii, egocentriştii ce ar considera că se manifestă ca fapte ale spiritului doar pentru ei înşişi. De regulă, şi iarăşi predeterminat, cei mai mulţi şi cei mai valoroşi creează cu prezumţia că celălalt/ceilalţi s-ar putea regăsi în credinţa, ideile, arta şi năzuinţele lor, învăţând a-şi rostui destinul (ce include şi vocaţia) în funcţie de libertate şi graţie acesteia; în funcţie de Sfânta Libertate, de «un infinit de libertate, un spirit care acoperă pământul şi frământă întregul eter», precum raţiona Kahil Gibran, afin filosofilor ce susţin că libertatea ar fi pre-dumnezeiască şi că anume ea a fost cea din care se născu, subsecvent, Creatorul. Iar dacă Libertatea l-a creat pe însuşi Dumnezeu, care, la rându-i, ne-a plăsmuit pe noi, oamenii, de ce oamenii nu ar crea în numele libertăţii, precum ne lăsă exemplu Binecuvântatul (Benedict) Spinoza, cel care declină invitaţia la curţile puterii, căutându-şi imperturbabil de-ale sale: de şlefuitul lentilelor?...

Leo BUTNARU

14 februarie 2004

TRENUL CU SCRIITORI

Leo BUTNARU

LA 100 DE ANI AI SOCIETĂŢII / UNIUNII SCRIITORILOR ROMÂNI – O CALE (R)EGALĂ

/fragment din textul publicat integral în revista "Contrafort", 2008, Nr. 5./

... Astfel că, odată, mai ca niciodată, de fapt – la sfârşitul primei decade a lunii mai 2008, se dovedi că Trenul Regal nu e o metaforă. Ci e chiar ceva... real... (r)egal. Accesibil, adică. Pentru muritori. Şi scriitori, unii dintre care – posibil – deja uşor... nemuritori.
Altfel spus, cam sucit stilistic, dar în firea lucrurilor şi a... temei, nefiind metaforic, trenul, transportator de metafore şi... metaforişti – tot avea să devină. Pentru că, domnii mei, Trenul Regal luă la bord-vagon – poeţi. În primul rând. Dar şi pe unii prozatori sau critici literari. Aceştia – compatibili, dacă nu cu poeţii în persoană (irritabilis gens poetarum, cum zicea Ovidius, pare-se), cu poezia întru ideal – în bune relaţii fiind. Era perfec în spiritul antichităţii – transportatorul de... metaforişti-metaforizanţi, alias poeţii, deveni intrinsec comunicant, ideatic şi tropic (de la: trop, ca figură de stil; nu de la – tropic, ca toridă centură climaterico-geografică a pământului); comunicant, trenul-transportator cu – metafora, care, în greceşte, înseamnă chiar... transport. Spre exemplu, dacă în Atena post-eladică vedeţi o maşină cu o tăblie pe care scrie „metaphora”, înseamnă că e vorba de, pur şi simplu, un banal (bănos)... taxi urban. Şi nicidecum de sublim, Olimp, muze, Izvorul Castaliei, Delphi etcetera. (Zic – etcetera, pentru că cetera maramureşeană prinde a zice altceva. Însă asta ar fi deja dintr-un poem al subsemnatului, inserat în antologia poeţilor luaţi la bord-vagon. Deci, vom revini...).
Dintr-o intenţie nu obligatoriu ludică, ci, în subtextul ei, adeveritoare de înaltă condiţie pentru... cei mulţi, i-am aplicat titulaturii evenimentului o pereche de paranteze, în urma căreia reieşi uşor modificata, ca sens, situaţie: SCRIITORI PE CALEA (R)EGALĂ. Dar am renunţat să mai scriu şi TRENUL (R)EGAL, citind că: „Celebrul Tren Regal a ieşit ultima dată din depou pentru a face un nou drum în luna mai, anul acesta, când garnitura a circulat pe ruta Sinaia-Bucureşti, la cererea a circa 80 de turişti francezi. Costul excursiei a fost de aproximativ 30 de euro pe kilometru…” Costă, totuşi, nu?... Ceea ce cam exclude... (r)egalitatea turist francez – scriitor (român) ...

* * *

Dar să dau, pentru început, anumite nume, dintre care – unele destul de importante, ce porniră pe Calea Regală a Poeziei. Dau numele celor pe care i-am întâlnit în vehicol, nu şi a celor care au fost anunţaţi, antologaţi, dar, din varii motive, au absentat.
Prin urmare, în cvasisfântă ordine alfabetică, iată numele de călători(-creatori) – Constantin Abăluţă, Ana Blandiana, Gabriel Chifu, Dan Cristea, Dan Mircea Cipariu (mobilul proiectului, poet perfect ştiind pe ce lume se află; bun organizator), Ioana Crăciunescu, Nichita Danilov, care, împreună cu Gellu Dorian şi Mircea A. Diaconu, avea(u) să coboare la Suceava, Mihail Gălăţanu, Horia Gârbea, Mircea Ghiţulescu (ceea ce dovedeşte că nu au fost discriminaţi nici dramaturgii, prozatorii – reprezentaţii genurilor literare care preferă, mai curând, à pied-ul; pentru că principalul criteriu în acordarea şansei de-a ajunge în Trenul Regal presupunea ca tu să fi fost laureatul Premiului Uniunii Scriitorilor din România sau al Asociaţiei Bucureşti a acestei instituţii, în perioada anilor 1900-2006), Bogdan Ghiu, Ioan Groşan, Marian Ilea (cu care, un segment de cale, am împărţit aceeaşi cuşetă, chiar dacă totdeauna am mas în hoteluri), Nora Iuga, Iolanda Malamen (mereu căutând interlocutori pentru interviurile sale pe care le publică în mai multe reviste), Ion Mureşan (zis, cu dragoste, şi Ioan Gură de Vodcă!...), Ioan Es. Pop (care, chemat de treburile de serviciu la „Ziarul financiar”, compartimentul literatură, arte, avea să plece mai devreme spre Bucureşti), Nicolae Popa (colegul meu chişinăuian, care, curios cum este, a fost chiar şi la recepţia oferită de Majestatea Sa Regele Mihai, la Palatul Elisabeta), Valeriu Mircea Popa, Adrian Popescu (redactor-şef al revistei „Steaua”), Nicolae Prelipceanu (redactor-şef la „Viaţa Românească”), Cornelia Maria Savu, Octavian Soviany (care are o pană critică... atentă şi pentru unii dintre poeţii din Moldova Estică), Liviu Ioan Stoiciu, Constantin Stan, Nicolae Stan, Lucian Vasilescu, Paul Vinicius (cu care poţi hohoti de-a volna la gândul şi spusa că Turnavitu lui Urmuz e, de fapt... – Turnavinu!)... Un alt coleg-participant, dar şi în calitate de vice-preşedinte al USR, însă şi de... ministru de finanţe, a fost Varujan Vosganian – în baston (operaţie de menisc), dar... neîngenuncheat (uşor metaforic vorbind...).
Traseul: Bucureşti – Iaşi – Suceava – Alba Iulia – Sibiu – Miediaşi – Braşov – Sinaia – Bucureşti. Perioada – una de... aur a poeziei române: 10-14 mai 2008. În mai multe din gările enumerate s-au ţinut adevărate mitinguri cărora le-aş spune – aşteptări cu dor de scriitori, cu interes pentru carte, cu regală vânătoare de autografe. Iar organizatorii fastuoasei manifestaţii pe roate şi pe înalte... rate de contibuţie financiară şi afectivă, simpatetică, inclusiv scriitorii-participanţi – au donat câte o bibliotecă. Acolo, direct în gară, în gări, pe standuri special amenajate. Iar lui Dan Mircea Cipariu am impresia că îi făcea plăcere să amintească şi la Iaşi, şi la Suceava, şi la Alba Iulia, şi la Sibiu, Mediaşi că – Vivat literatura! (aşa începea) –, domnii mei, domnii noştri, din câte am aflat, din biblioteca pe care am lăsat-o în Gara de Nord cam o treime din cărţi a(u) fost, pur şi simplu, sustrase. Poate că... împrumutate. Şi eu îmi amiteam de chestia aia a lui Petru Cărare că, dacă – Doamne, iartă! – s-ar găsi un basarabean care fură o carte, el nu ar trebui pedepsit, ci... premiat!
Aşadar (aşa dar!), fanfare, flori, cărţi, pupi-pupi, scurtisime cuvântări ale celor ce oferă biblioteci şi a celor ce primesc donaţiile, succinte recitaluri de poezie, cu participarea a patru-cinci autori...
La Iaşi, Cassian Maria Spiridon se gândea să acorde premiile revistei „Convorbiri literare” direct în vagonul-salon regal, dar asistenţa numeroasă îi impune poeziei să coboare cu picioarele pe pământ, revenindu-se pe duşumelele Gării Nicolina, unde se desfăşoară evenimentul „cu coroniţele”.Subsemnatul a deschis recitalul de la Gara Internaţională Nicolina, astfel că nu am putut să nu amintesc cu câtă emoţie descălecam, pentru prima oară, la Iaşi, în 1990, pare-se, dimpreună cu colegii Arcadie Suceveanu, Nicolae Popa, Emilian Galaicu-Păun şi Theo Chiriac. Ajunsesem pe la orele 22 la Nicolina, cu trenul Chişinău-Bucureşti, pe atunci transportul terestru, să zic astfel, între acasă şi acasă, dragă Nichita Stănescu, încă nefiind în toate... apele sale (tulburate la vamă). Păi, de emoţie, prietenul nostru Popică (aşa îmi place să-i spun lui Nicolae) şi-a uitat în vagon... pantalonii aranjaţi la dungă! Îi scosese din sacul de voaiaj şi îi pusese pe rama montată special pentru aşa ceva – a-ţi aranja pantalonii, să nu se şifoneze. Dar, să ştiţi, Nicolea Popică nu arătă semn de întristare pricinuit de paguba plecării nădragilor la Bucureşti, însă fără stăpânul lor. Ne amuzarăm copios, dar, la momentul oportun, ne-am smerit. Pentru că fuseserăm cazaţi creştineşte, domneşte, la căminul Patriarhiei, în preajma moaştelor Sfintei Parascheva cea Făcătoare de Minuni. Dar despre asta şi altele din primarul nostru periplu ieşean – cu altă ocazie, cu alte/ în alte texte... Important că, recuperatoriu, şi prietenul-poet-păgubaş, Nicolae Popa, peste 18 ani după cazul de care vă vorbeam, a citit versuri în Gara Nicolina. (Pe când eu îmi aminteam şi de locomotivele cu aburi de altădată şi de poemul maiakovskian „Norul cu pantaloni”...)

17-18 mai 2008

Ilustraţii de Leo Butnaru la poemul "LU" de Igory Bahterev

Igory BAHTEREV (1908–1996) "LU" - tad. de Leo Butnaru, Ed. Hebreo Errante, Madrid

Bibliografie

Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu”
Biblioteca Publică „Transilvania”


Leo BUTNARU

BIOBIBLIOGRAFIE

Partea a II-a



Ediţie îngrijită de Lidia Kulikovski, dr. conf. univ.
Indexuri auxiliare: Tatiana Donţu
Redactarea bibliografică : Taisia Foiu
Lector: Zinovia Marchitan-Butnaru

CUPRINS:


NOTĂ
TABEL CRONOLOGIC
EDIŢII APARTE
VERSURI ÎN CULEGERI ŞI EDIŢII PERIODICE
ÎN ALTE LIMBI
PROZĂ ÎN CULEGERI ŞI EDIŢII APARTE
ARTICOLE LITERARE, ESEURI PE TEME DE CULTURĂ ŞI ARTĂ
PUBLICISTICĂ, ARTICOLE DE ACTUALITATE
JURNALE
DIALOGURI, INTERVIURI CU LEO BUTNARU
DIALOGURI, INTERVIURI REALIZATE DE LEO BUTNARU
LEO BUTNARU – ALCĂTUITOR
VOLUME TRADUSE
TRADUCERI ÎN CULEGERI ŞI EDIŢII PERIODICE
REPERE CRITICE DESPRE LEO BUTNARU
DESPRE CONFRAŢI
REFERINŢE ISTORICO – LITERARE

Indexuri auxiliare

Indexul de nume
Indexul de titluri
Indexul periodicelor

Notă

Bibliografia prezentă este dedicată poetului, prozatorului, eseistului, traducătorului, criticului şi istoricului literar Leo Butnaru.
Volumul vine în continuarea informaţiei inserate în cel editat, sub aceleaşi auspicii, în 1998 (Leo Butnaru, Biobibliografie), alcătuit de Maria Soltan şi îngrijit de Lidia Kulikovski, care cuprindea date de până la finele lunii noiembrie a anului apariţiei sale. Au fost aduse la zi (până în septembrie 2004, inclusiv) Tabelul cronologic, compartimentul Ediţii aparte şi introduse informaţiile mai vechi, care însă, din varii motive, fuseseră omise sau, la acea vreme, încă neidentificate, plus un substanţial florilegiu de referinţe istorico-literare ce ar putea fi utile criticilor şi istoricilor literari, profesorilor, studenţilor, liceenilor etc.
La baza aranjării materialului se află criteriul alfabetic.
Structura lucrării reflectă activitatea literară a lui Leo Butnaru şi include următoarele capitole: Notă; Tabel cronologic; Ediţii aparte; Versuri în culegeri şi ediţii periodice; În alte limbi; Proză în culegeri şi ediţii aparte; Articole literare, eseuri pe teme de cultură şi artă; Publicistică, articole de actualitate; Jurnale; Dialoguri, interviuri cu Leo Butnaru; Dialoguri, interviuri realizate de Leo Butnaru; Leo Butnaru – Alcătuitor; Volume traduse; Traduceri în culegeri şi ediţii periodice; Repere critice despre Leo Butnaru; Despre confraţi; Referinţe istorico-literare.
În capitolul Ediţii aparte a fost descris conţinutul lucrărilor cu indicarea paginilor.
În capitolul Versuri în culegeri şi ediţii periodice sunt indicate versurile poetului, publicate în presa periodică.
În capitolele următoare sunt trecute în revistă articolele literare, eseurile pe diferită tematică, dialogurile, interviurile, jurnalele ce reflectă viaţa şi creaţia autorului.
Criteriul de aranjare a materialului este cronologic, descrierile fiind în ordine alfabetică.
Materialele apărute cu caractere chirilice şi cele în limba rusă au fost transliterate conform STAS-ului 5309/1-89 Transliterarea caracterelor chirilice slave în caractere latine. Descrierile bibliografice au fost parţial adnotate şi executate conform STAS-ului Descrierea bibliografică a documentelor. Abrevierea cuvintelor s-a făcut conform STAS-ului 8256-82 Prescurtările cuvintelor şi expresiilor tipice româneşti şi străine din referinţele bibliografice.
Pentru a facilita utilizarea lucrătii, au fost alcătuite indexuri auxiliare: Indexul alfabetic de nume; Indexul periodicelor; Indexul titlurilor operelor.
Limitele cronologice ale bibliografiei: 1998 – 2004. Selectarea surselor a fost încheiată la 1.09.2004.
Bibliografia va fi utilă celor interesaţi de activitatea literară a lui Leo Butnaru.

PE CREASTA VALURILOR

Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău şi de bine, adică într-o lume din scoarţă de măr domnesc plutind pe creasta valurilor ce le înalţă Prutul. Se vrea gladiator de destine, dar nu ştie să şi-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat.
Leo, ridică vâslele şi lasă vântul să te poarte spre limanul Nistrului românesc, spre Delta uimirilor ce le adună Europa lângă Ceatalul Ismail, spre misterele Carpaţilor.

Fănuş NEAGU


SUPREMELE UNIVERSITĂŢI ALE VERBULUI

În timp ce destul de multă lume literară de pe la noi îşi transformă zilele de lucru în duminici de „negrijă”, de indolenţă devoratoare de har şi caracter, poetul, prozatorul şi publicistul Leo Butnaru îşi preface în zile lucrătoare până şi duminicile, convins fiind că „superbele şi supremele universităţi ale verbului se fac în seriozitatea singurătăţii răbdătoare şi lucrătoare, instruire şi scris”...
Talent viguros, suflet ţinându-se „la cea mai superioară condiţie, cea a sublimului”, fascinat de „reînnoita disponibilitate a cuvântului de a sugera, în diverse moduri, mereu altceva”, „scriind bine într-o limbă cu o deplină circulaţie sufletească de mare amploare, cum este româna”, Leo Butnaru este unul din puţinii noştri scriitori căruia Ziua Literară de Mâine nu-i va cere să renunţe la vreuna din cărţile scrise.

Vasile ROMANCIUC


RĂSĂRIT DIN FULGER DE CREMENE

...Şi dacă ceilalţi, inclusiv subsemnatul, erau supuşi corvoadei şi rutinei ziaristice, Leo era, nu ştiu cum, privilegiat. Noi scriam despre komsomol, industrie, vitărit, întrecere (de care dacă nu... socialistă?), pe când Butnaru făcea cronici de film, artă plastică, teatru, critică şi eseistică literară.
Aşa se impusese el, prin ambiţia de care dă dovadă şi astăzi. La ora aceea, îi apăruse cartea de debut – Aripă în lumină – , care se deosebea substanţial de majoritatea poeziei scrise de colegii de generaţie. Pe mulţi îi publica, îi prezenta la cenacluri, vorbea pe marginea ciclurilor de versuri propuse pentru discuţie, le recenza cărţile, dar el scria altfel. Orice nou poem era în fond o mănuşă aruncată tradiţiei şi inerţiei de care suntem cuprinşi uneori. În cazul lui Leo Butnaru toate acestea se aliniau culturii universale şi lecturilor serioase făcute încă în anii de studenţie. O dovadă în plus este jurnalul Student pe timpul rinocerilor, referindu-se la perioada 1969-1972, adică până la întâlnirea noastră la „Tinerimea Moldovei”.
Poemele pe care le scrie Leo armonizează întru totul cu eseistica şi dialogurile pe care le susţine cu regularitate în presa noastră şi în cărţile lui. Spiritul polemic este prezent în orice carte a poetului. Şi dacă în poezii el polemizează cu tradiţia şi cu sine, cel de ieri, de alaltăieri, apoi în dialoguri se ia la harţă cu celălalt. Foarte corect observă prozatorul Fănuş Neagu că: „Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău şi de bine...” Eu aş adăuga că, în afară de barba sârmoasă şi copite de sidef, Leo mai are în firele argintate corniţe de diamant, care dacă nu sunt înfipte măcar imaginar în comoditatea şi cuminţenia călduţă a unui adversar sau a unei adunări oarecare, atunci se pot toci. Şi stăpânul nu le permite să înţepenească [...]
Toate cărţile lui Leo Butnaru sunt în fond nişte ieşiri de gladiator în arenă (spectaculoase –, de ce să n-o recunoaştem?), dar care deocamdată nu prezic scena fatală. Şi deşi e gladiator cu adevărat, are o predilecţie pentru blândeţea îngerilor.

Victor DUMBRĂVEANU

CU MÂNA PE UMĂRUL PRIETENULUI

Leo Butnaru este un luptător. L-am cunoscut rostindu-se ca un fin intelectual, l-am văzut dansând, dezlănţuindu-se frenetic, trăind bucuria dansului. Un anume savoir-vivre îi luminează chipul şi versul. Patima cu care descifrează taina poeziei este egală cu aceea a descoperirii misterului feminin. Constituţia sa fizică şi spirituală exprimă tandreţe şi forţă. Intransigent cu sine, intransigent cu ceilalţi, iubitor de sine, dar iubitor de prietenie. Trăieşte totul cu intensitate, încât ai crede că până şi supărarea îi face plăcere. Toate aceste însuşiri şi defecte fac din Leo Butnaru un poet veritabil, ce îmbină, în proporţii care dau verbului prospeţime, ironia cu liricul, ludicul cu dramaticul. „Gladiatorul” de Leo îşi deschide sufletul, în speţă cartea, cu mâna pe umărul colegului, întovărăşindu-se către mereu un alt liman, acel al iluziei necesare. Preţuiesc mult rafinamentul acestui artist care pipăie, în transă, farmecul indicibil al Poeziei.

Adi CUSIN

TABEL CRONOLOGIC

1949
La 5 ianuarie, în comuna Negureni din judeţul Orhei, s-a născut Leo Butnaru, ca fiu al lui Butnaru Teodor (n.1920) şi Butnaru Anastasia (n. Munteanu, în 1920).
1955-1967
Şcoala de opt ani din Negureni (1955-1963), după care învaţă, un an, în şcoala medie din comuna Chiţcani pe care o părăseşte din motivul că era subevaluat la unele materii. În 1964-1965 este elev al şcolii medii nr.11 „Ion Creangă” din Chişinău, însă, cu o lună înainte de încheierea anului de studii, se vede nevoit să abandoneze instituţia în cauză, pentru a se afla în preajma tatălui său care suportase două intervenţii chirurgicale complicate. În vara-toamna anului 1965 şi iarna-primăvara-vara lui 1966 munceşte ca electrician, constructor, pontator. În 1965 publică primele notiţe jurnalistice în ziarul raional din Sângerei. Studiile medii şi le încheie în şcoala din comuna Ciocâlteni, judeţul Orhei (1966-1967), fiind distins cu medalia de merit. La începutul anului 1967 debutează cu poezie în ziarul Tinerimea Moldovei. În luna iunie participă la un colocviu republican al tinerilor scriitori.
1967-1972
Facultatea de Filologie, Secţia Jurnalistică, a Universităţii de Stat din Moldova. Publică versuri şi articole în ziarele Tinerimea Moldovei, Moldova Socialistă, în revistele Cultura, Moldova şi în ziarul universitar, unde, periodic, întreţine rubrici. Călătoreşte în Rusia şi Ucraina. În luna octombrie a anului 1969 începe să ţină un jurnal, editat, peste trei decenii, cu titlul Student pe timpul rinocerilor. Scrie primele nuvele cărora li se tot amână publicarea, până le pierde prin căminele alumnilor sau, pur şi simplu, se dezice de ele. Va reveni la proză peste mai bine de 15 ani. Este un protagonist al cenaclurilor literare Eminescu (Universitate), Luceafărul („Tinerimea Moldovei”), Mioriţa (Biblioteca Republicană), celui de la Casa Tineretului din Chişinău. În 1971, la o şedinţă de cenaclu, apoi la o agapă post-cenaclieră, i se întâmplă să-l cunoască pe acerbul promotor al criticismului sociologist M. Novicov, aflat în vizită în Basarabia. Una din surprizele tinereţii sale – un „miraculos” autograf de la... Zaharia Stancu. De fapt, în egală măsură, acea dedicaţie i se datorează poetului Petru Zadnipru care, aflându-se în delegaţie la Bucureşti, s-a gândit, generos cum era, şi la foarte tinerii săi confraţi-neofiţi de la Chişinău. Pe pagina de gardă a volumului Cântec şoptit (1970) era scris: „Tov. Leo Butnaru, aceste pagini cu cuvinte, cu patimi”. Conotaţiile substantivului patimi erau multe şi discret-sugestive, de altfel ca şi un moto, la un poem, din acele timpuri, al lui Ion Gheorghe în Revista Luceafărul: „Ce mai faceţi prin străini, fecioraşi letini?” Din studenţie, este angajat redactor la Secţia Artă-Literatură a ziarului Tinerimea Moldovei. La 1 iunie 1970 publică primul interviu, fapt demn de menţionat, dat fiind că interviul/dialogul cu personalităţi ale literaturii şi artei va constitui una din preocupările şi izbânzile sale jurnalistice, „capitalizate” ulterior în volume care, după expresia academicianului Constantin Ciopraga, „ademenesc şi lasă urme... aduc informaţii preţioase şi date de ordin documentar”.
1972-1974
Ofiţer de infanterie motorizată. Publică versuri în Cultura, Nistru, Moldova, Tinerimea Moldovei. Continuă să-şi scrie jurnalul, peste ani intitulat Perimetrul cuştii, în preambulul căruia va nota: „Iar dacă ar fi să dedic cuiva anume jurnalul de faţă, primul gând mă duce la Domnia Sa Prozatorul Liviu Rebreanu şi la demnul, bărbatul, dar nefericitul său personaj Apostol Bologa, locotenent de origine română, cătănit într-o armată străină imperială”.