miercuri, 1 iulie 2020
marți, 30 iunie 2020
CA O MASCĂ ANTIVIRUS – CAISUL ÎNFLORIT...
...Pe la fârșitul
anului 2019, parcă era de presupus că ar urma o perioadă ceva mai liniștită în
lume. Apoi, cam peste o lună după revelion, Maria Șarapova anunță că își
încheie cariera și, cel puțin pe terenurile de tenis, intensitatea sonoră,
gălăgia, nivelul decibelilor se reapropiase de normal.
Șarapova își anunță
ea încheierea carierei, însă imediat se pomeni în carantină. Cu tot cu
terenurile de tenis și cu foștii spectatori. Deoarece, ca din senin, erupse o
veste trăsnet – coronavirusul!
Cică, zămislit în China. De ne-am pomenit din
Guvid-18 în Covid-19, versus Covid-20! Din cauza lui/lor a scăzut drastic
prețul la petrol, exportul, importul, numărul like-urilor (dar, din păcate, nu
și al lichelelor) pe Facebook. Astăzi, oriunde în lume, la orice masă de
tratative e prezent și unul încruntat, neînduplecat, același, pretutindeni, –
Coronavirusul....
Cu toate astea, unii
dintre noi își permit să mai și glumească pe contul virusului. E drept, nu
corona, ci computeristic. Cică, de când cu digitalul, nu mai există manuscrise
care, la necesitate, ar putea fi arse, de unde și nedesăvârșire ce reușește să
se strecoare printre degetele literaturii. Uneori, noroc de vreun virus care îi
scapă lui Kasperski!
Pe de altă parte, pe
zi ce trece, situația nu mai e de glumă. De când cu coronavirusul, a scăzut
până aproape de zero numărul celor ce mor de râs. În schimb, o fi crescut sensibil
numărul celor ce mor de râsu`-plânsu`...
Și totuși, cu ceva
optimism ni se spune: azi, pentru a vă spăla frumos, meticulos și sănătos pe
mâini acasă, spălați cât mai repede putina din stradă! Izolați-vă! ...Chiar
dacă de acolo, de pe orbită, cosmonauții nu mai vor să coboare pe Pământ. La ce
ar schimba o izolare cu o alta?...
Însă pe la hotare,
prin vămi lumea se întoarce pe la
casele cui o are. În patria istorică sau, poate, în patria isterică... Și nu
este exclus că a venit timpul celui mai obiectiv recensământ: mai toată lumea e
acasă. Azi, când păstrarea distanței (sociale) fizice sporește
restanțele demografice...
Acum vreo două luni, cea
mai gravă problemă a omenirii părea a fi cea cu Sodoma virușilor de calculator și cu
Gomora telefoniei celulare. Astăzi, însă, pe lângă noutățile optimiste despre coronavirus, filmele horror sunt
floare la ureche. Dar oricum o dai, tot trebuie să o dai cumva.
luni, 29 iunie 2020
PĂMÂNT AL OAMENILOR. 120 de ani de la nașterea lui Antoine de Saint-Exupéry
Leo Butnaru
VOCAȚIE ȘI DESTIN
(O prefață)
Drept prolog la captivanta și
exemplara biografie a autorului Micului prinț, în special din considerentul
că laitmotivul întregii sale creații este unul legat de miracolul avionului
care „te cufundă direct în plămada misterului”, împreună cu tânărul, curiosul și
studiosul cititor să ne amintim că, în istoria civilizației umane, primele
zboruri au fost efectuate cu planorul, în 1890. Iar peste zece ani, la 20 iunie
1900, ca și cum la început de secol și de mileniu, în orașul Lyon, se naște
Antoine-Marie Roger de Saint-Exupéry despre care – atenție! – unii exegeți spun că s-ar fi înălțat pentru
prima oară cu avionul pe când avea 6
ani, alții, mai probatoriu, demonstrând că acest eveniment i se întâmplă la
vârsta de 12 ani când, fără frică, își manifestă dorința de a zbura,
temeritatea fiindu-i răsplătită de pilotul Jules Védrines care-l luă în carlingă.
Foarte devreme se „implicase” micul lyonez în „istoria” aviației, dat fiind că
primul avion cu motor fusese construit nu mai devreme de 1903...
Așadar, ca și cum îndreptățiți de
viața și scrisul acestei eminente personalități, am putea răspunde irezistibilului
imbold de a trage o emoționantă concluzie... romantică, susținând că, în cazul
micuțului Antoine, pasiunea pentru zbor s-a dovedit a fi, în perspectivă,
expresia unei vocații covârșitoare, de neocolit, ulterior însăși el, Saint-Exupéry, scriind că „vocațiile au de
spus, fără îndoială, un cuvânt” și unora chiar le „mână cu semeție pașii în
direcția necesară: le regăsim în copilăria fiecăruia, încolțind elanurile care
le vor explica destinul”, ajutându-i omului „să se elibereze: dar e la fel de
necesar ca să fie eliberate aceste vocații”. Însă, în următoarea clipă, aceiași
cunoscători ne cam... dezamăgesc, spunând că acel „botez” aviatic n-a produs
prea mare impresie asupra lui Antoine care, nici până la 19 ani, când trece bacalaureatul,
încă nu se hotărâse cărei profesii să se dedice. Astfel încât nu spre navigația
aeriană, ci spre cea maritimă se îndreaptă. Numai că nu reușește să treacă
rigorile concursului de la Școala Navală, ceea ce pare a nu-l întrista prea
mult, intrând la Académie
des beaux-arts unde, pentru scurt timp, frecventează secția de
arhitectură. (Să legăm acest moment cu sugestivele ilustrații proprii – să
zicem, cele pentru Micul Prinț - cu care își va însoți unele scrieri.)
Dar, parcă în pofida celor care, în cazul său, nu găseau vreo legătură
plauzibilă între vocație și aviație, tânărul ce abandonează o posibilă
carieră de arhitect sau artist plastic este mobilizat în armată și repartizat
la un regiment de aviație din Strasbourg, unde învață pilotajul și devine ofițer de rezervă. Din activitățile-i...
extraliterare (deocamdată!) să amintim că, după ce familia logodnicii îl
împiedică să se înroleze în aviația militară activă, Saint-Exupéry se angajează
funcționar la Société
[LB1] [LB2] des Tuileries, apoi la Uzinele de Automobile
Sauer și la Societatea
de Aviație Latécoère după care, un
timp, e șef de aeroport la Rio
de Oro, mereu ghidat de un sentiment al răspunderii consimțite. Era montat
întru efortul de voință și perseverență față de obligațiunile profesionale, gustând
„beția orgolioasă a renunțării” la cele multe și mărunte ce țin de odihnă,
distracție, confort, lipsă de griji. Însă firea sa de tânăr intelectual și
pilot respingea aerul închis ce adie a administrație, a miros de „birou
învechit în care viața unui om se împotmolește”, precum scrie în Pământ al
oamenilor care, dimpreună cu Micul prinț, constituie culmea creației
sale literare. Cotidianul birocratic nu se potrivea cu adevărata chemare a
tânărului scriitor dedat studiului și meditațiilor, avid de – scria mai târziu
– „acel iz de bibliotecă veche care face
mai mult decât toate parfumurile de pe lume”.
Cu titlu de pre-concluzii ce ar
reieși din cunoașterea biografiei și scrisului său, din ceea ce se poate înțelege
prin prelungirea asociativă a sugestiilor pe care ți le oferă cu prisosință cărțile
sale, ești îndreptățit să presupui că tânărul Antoine trăia intens o stare de
miracol care, pe lângă fermecarea firii, trezește și regretul că mintea, conștiința,
sufletul nostru nu sunt totuși suficient de cuprinzătoare, pentru a învălui,
dar a și explica semnificații mai complexe, mai de altă natură, ca și
cum transcendente umanului, însă ne-imposibil a fi, până la urmă,
compatibile cu acesta, familiare lui. Și atunci în firea tânărului se naște și
mai aprinsa dorință de a depăși o anumită condiție, de a desfereca grele
încuietori, de a descifra noi coduri de semnificații, idei și sentimente. E o
stare cu neputință de tradus în cuvinte, însă care te stăpânește ca un suflu,
ca o vibrație, ca o miraculoasă înzestrare a firii tale receptive, sensibile (și)
și la freamătele de – parcă – dincolo de ea, de dincolo de uman. E starea a ceva
– scria Saint-Exupéry – „care-mi biciuiește instinctul înainte de a-mi bate la
poarta conștiinței”.
Debutul scriitoricesc și-l face
în 1926, cu nuvela Aviatorul. În timpul vieții, a editat volumele Curierul
de sud, 1928; Zborul de noapte, 1931 (Premiul Femina); Pământ al
oamenilor, 1939 (Premiul Academiei Franceze); Scrisoare către un ostatec,
1943; și, în același an, capodopera sa – Micul prinț, în care sentimentul
poeticului e atoatecuprinzător, lirismul, metafora probând ideația unui anumit
mod de a înțelege și devenind componentele intrinseci ale operei, ba chiar ale
viziunii sale asupra lumii, cosmosului. Și, bineînțeles, vizunii asupra
destinului Omului, pentru că: „A fi om înseamnă în chip neîndoielnic a fi
răspunzător... Înseamnă a fi mândru de o biruință pe care au repurtat-o
camarazii tăi. Înseamnă a simți, punând și tu o piatră la temelie, că astfel
contribui la clădirea lumii”.
Războiul îl cunoaște nemijlocit,
în Spania unde, în 1937, este trimisul ziarului Paris-Soir, pentru care
expediază corespondențe din Madrid și Barcelona. Iar în 4 septembrie 1939 este
mobilizat, având gradul de căpitan și, în pofida faptului că, din considerente
de sănătate, i se constată inaptitudinea pentru zbor (până atunci, se prăbușise
de trei ori cu avionul), plus că depășea limita de vârstă prevăzută pentru
pilotaj, până la urmă ajunge totuși
aviator activ în escadrila de recunoaștere 2-33. Urmează alte interdicții de a
zbura, alte peripeții, adică accidente de avion, inclusiv aterizarea forțată în
Pustiul Sahara, pe care o și descrie în Pământ al oamenilor. Iar la 31
iulie 1944, pilotul-patriot, celebrul scriitor Antoine de Saint-Exupéry nu se
întoarse la aeroportul Borgo, pierzându-se undeva în spațiile Corsicăi. Parcă
emblematic, ca un însemn al destinului, acea misiune de luptă constase în
fotografierea aeriană a unor obiecte din apropierea Lyonului său natal...
miercuri, 24 iunie 2020
UN POEM PENTRU COPII, „FLUTURAȘUL HAPSÂN”
SURPRIZA ȘI BUCURIA DE A MĂ REÎNTÂLNI CU PROPRILE POEME PENTRU COPII, REGIZATE, RECITATE ȘI COMENTATE CU SUBTILITATE PEDAGOGICĂ
https://www.youtube.com/watch?v=tfiyivTB-4Q
luni, 22 iunie 2020
vineri, 19 iunie 2020
POEMELE UNEI RETRO-STUDENȚII
Iatac de student
Negureni.
Iatacul meu de copil. Acum – de student
venit
la părinți, dar căruia destinul îi făcu nedreptate.
Angina
cu miros de muștar lipit pe piept, pe spate,
iar
în gâtlejul cam hârcâit gust amărui de miere și lapte.
Ah,
nu voi merge la club, să-mi întâlnesc dragostea, prima,
nu
pot fuma „Leana” – țigări autohtone, nici „Prima”, d`ale bulgarilor.
Radio-tranzistorul
leton „Okean”, posturi „de după dâmb”, bruiate,
să
nu afecteze fericirea sovietică și prietenia popoarelor.
Vacanța
de iarnă va mai dura. Dar scurt, zgârcit, și iată – cu angină
în
miez de ianuar cu ceva zăpadă, dar mai mult noroi... Asta e: pe la noi
e
cam trist, de nu-ți vezi prima dragostea, dar mai ales că trebuie să citești
Marx,
Engels, Lenin, acesta cu „Un pas
înainte, doi pași înapoi”.
Așadar,
iatac, suspine de dragoste, „Okean-Riga”. Angina agravată
de
gândul că la Chișinău te așteaptă seminarul la comunismul științific.
...Miros
de muștar, gust de miere și lapte. Prima dragoste, ca și ratată...
...Eh,
multe-ar fi să-ți amintești de junețe și-angină într-un imperiu pe dric...
Prin geamul căminului 7...
Prin
geamul căminului 7 se întâmpla să văd
cum
se înălța maiestos, portocaliu, uriaș soarele
ca
un chepeng pe care îl deschidea cineva –
Nu
cumva ești ateu?!... Cum, cineva?... Chiar El, Marele!
Alegeam
ce alegeam necesar pentru prelegeri
încercam
să radiez din minte regretele serii
din
cafeneaua „Trandafir” cu muzică populară & jazz
în
care ne amestecăm studenții, poeții, belferii.
Pe
la opt, cu troleibuzul 7, ajungeam la facultate
între
degete cu bilet de 5 copeici, anodin.
În
sala de cursuri deja mă aștepta ea, frumoasă
colegă
orășeancă ce nu locuia la cămin.
Era
într-o vineri, seara trebuia să plec la Negureni.
La
prima dragoste. Iar acolo – țin minte până acu! –
în
auditoriul 13, sinucigaș de crud, îmi veni să-i spun
poate
cel mai greu cuvânt din viața mea, din viața ei: Nu...
joi, 18 iunie 2020
CHESTIONAR ANTIVIRUS
A TRĂI, A CITI, A SCRIE PE TIMP DE PANDEMIE
1. Cum trăiți
șocul acestei crize, cum suportați carantina, autoizolarea, cum faceți față
claustrării?
2. Ce cărți,
filme, muzică și alte produse culturale vă ajută să traversați această
perioadă? Scrieți, puteți scrie?
1-2. Cum fac față?... Încerc să-mi organizez emoțiile și observațiile,
achizițiile și pierderile sufletești, cuvintele și tăcerile. Pentru a situații
speciale, chiar dramatice, e nevoie să-ți poți crea o stare de spirit pe
potrivă. Iar în virtutea preocupărilor mele de bază... non-stop, înainte de
toate (re)pornesc de la ideea că limba română e Mare, Viguroasă, încât, mai
ales pe timp de coronavirus, e greu să o ții după dinți. Tocmai aceasta mă și
ajută să-mi creez dispoziția adecvată, dar mai ales... operativă, poate chiar
creativă, din ce răzbat din exterior, din lume către mine, și din ce pot
trimite eu în exterior, în lume. Ce răzbate dinspre... coronavirus spre
contra-coronavirus. Unii, mergând pe linia mitologică, zic: Charonavirus (de Styx), alții au parafrazat
titlul celebrului poem al lui Baudelaire în: Charogneavirus sau, spaniolește: Coridavirus...
Situația e analizată și comentată cap-coadă și chiar sferic, uneori și poetic,
încât, în neogoita navetă a sensurilor, dai, surprinzător, de un palindrom
perfect: evil – live (= rău – viață).
În astfel de situație acut-preocupantă, lumea,
chiar și speriată, încearcă să-și mențină combativă starea de spirit, care să o
ajute să iasă din nenorocire. Iar o stare de spirit combativă fără umor este de
imaginat, astfel că deja azi se spune că amenințarea „Scuip eu pe tine!” este
echivalată... asasinatului! Astăzi, Iuda ar fi murit din cauza propriului
sărut. Drept consecință, lumea și-a substituit miliarde de săruturi firești,
naturale, gură la gură, cu bezele, ca niște invizibile hieroglife aeriene. Unii
(inclusiv îndrăgostiții optimiști) sărutându-se până și prin măști. Da, în acest
prezent aproape... absent, când cel mai popular cadou la ziua de naștere e
masca. Astăzi, nu mai e suficient ca pruncii să se nască în cămașă, fiind
nevoie să apară pe lume cu mască gata plasată pe guriță și năsuc. Astăzi, când
până și incurabilii gură-cască poartă mască. E drept, după cum o poartă unii
dintre ei, par a încerca mai mult teama să nu li se molipsească bărbia, simplă
sau dublă... Mă rog, pe contul tristei situații se mai și glumește, nu? Iată,
prin geam, văd un graffitti pe betonul blocului de vizavi: „Nu încercați să le
smulgeți unora măștile! S-ar putea ca ele să fie botnițe!”
Iar partidele politice, la vârful lor (cam...
tunchit, nu?), discută tărăgănat, dacă are sau nu rost să înceapă a împarți
potențialilor alegători măști, mănuși și antiseptice acum, când nu e perioadă
electorală.
Impacientați, speriați-foc, ne întrebăm: „Lume,
lume, pe când, totuși, descoronarea coronavirusului?” Moment crucial,
supra-istoric, la care ar trebui să fie prezente toate capetele încoronate, ce
mai sunt pe tron sau detronate; toți șefii de state... Dacă, între timp, Doamne
ferește, virusat, nu s-ar isprăvi și cineva dintre ei. (Exemplul prințului
Charles: până să ajungă la coroană și
tron, unii trec prin corona-virus, trona-virus... Este important că îl înving!)
În ce ne
privește pe noi, românii, avem și o problemă, poate că ușor colaterală, dar
națională, totuși. Azi, „Hai să dăm mână cu mână...”?
Ne-e! „Hora unirii” se poate juca doar prin atingerea coatelor.
Claustrați, izolați, carantinați cum suntem, mai deschidem și televizorul...
înfricoșător, pentru a constata mutațiile periculoase ce au loc în pandemie:
politologii de ieri au devenit... virusologi! La fel de competenți, ca
politologii care au fost. Noroc că, din vreme în vreme, TV-ul mai dă și câte un
film bun. Din tinereților noastre, când, să zicem, ne emoționase filmul lui
Žalakevičius „Nimeni nu voia să moară”. Azi, fără să mergem la film, situația e
cam aceeași. Sau filmul „Only Lovers Left Alive”? Probabil, și azi vor
supraviețui tot numai îndrăgostiții... Chiar dacă atunci, demult-demult, în
românește titlul fusese dat maxim de dramatic: „Îndrăgostiții mor ultimii”.
Încât mulți din noi nu mai visează la viitorul luminos, ci, speriați, își doresc...
trecutul, așa cum a fost el, cu bune și cu rele; rele care, azi, se par că și
ele erau bune.
Dar să revin la preocupărilor mele de bază...
non-stop, adică jurnaliere, scriitoricești, în virtutea cărora gândesc și
analizez în minte ce aud, ce aflu. Cică, în conformitate cu legea compensației,
a crescut – să vedeți! – numărul cititorilor. Asta e pe bune, conform
(biblio)statisticilor demne de încredere. În Franța și Italia, epidemia a
generat reeditări și vânzări spectaculoase ale romanului lui Albert Camus.
Pentru că acest coronavirus mai curând pare a fi coronaCiumă, pe timpul căruia guvernul
trebuie să ia toate măsurile, iar poporul să le suporte pe viață și pe moarte
pe toate celelalte.
Noroc că românul are simțul umorului. Și își
mai ține firea, nu? Cică, scumpele noastre conaționalele sunt cam derutate,
unele chiar înspăimântate de izolare și... mâncare! De sub paturi, din debarale
apar la vedere cântare! Încât femeilor le vine tot mai greu să lupte pe trei
fronturi: ale oglinzilor, cântarelor și croitorilor. Însă fără atare lupte doamnele
și domnișoarele parcă nu ar avea... haz. Și chiar au. Un haz... periculos! Pandemia
părând a veni de la numele pandei, animal ce mănâncă 12 ore din 24, ca omul,
acum, în pandemie de coronavirus. Și tot de hazul... periculos ține observația
unui răutăcios ritos: dacă timp de o lună nu se redeschid frizeriile, 90 la
sută din blonde dispar!
În fine, spun, scriu astea pe timp de
carantină în urbea noastră timorată, cvasipustie, dezorientată, în miez de
primăvară, când coroanele caișilor înfloriți par a fi măști anticoronavirus... Cine
știe: poate ajută...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)