Leo BUTNARU
(Dintr-un Jurnal Yes-Eu)
Aveam în jur de cinci ore de când, la aeroportul Beauvais Tille, auzisem „Bonjour, monsieur” şi „Au revoir, monsieur”. Deja eram la aeroportul bucureştean Băneasa, aşteptând să vină microbuzul de cursă, care să mă ducă spre Chişinău. Oarecum impacientat de întârzierea acestuia, din vreme în vreme sunam şoferul prin Rom-cosmos (de, telefonia mobilă simplifică multe...), acesta mă liniştea că, iată, circulaţia e cam dificilă, ambuteiaje, dar curând ajunge. Astfel că, în fine, microbuzul opreşte la Băneasa, pun bagajul, intru în salon, dau „Bună ziua”, dar, uimitor, – un „Mâlc” general, niciunul dintre cei peste 10 inşi-călători nu a catadicsit să răspundă la salut. Astfel, la margine de Bucureşti, mă pomenesc direct în mijlocul Chişinăului sau chiar al Basarabiei, unde spiritul cam arid la politeţuri, mai puţin sensibil la amabilităţi e la el acasă în toate ale sale. Nimic nou, îmi zic, deoarece mă referisem, indirect, la aceasta, şi în conferinţa mea cu titlul O radiografie a spiritului basarabean, pe care o ţinusem, pe 22 aprilie, la Institutul Cultural Român din Paris (moderată de colega Lucreţia Bârlădeanu). Vorbind de posibila contaminare cu „sufletul slav” a prutonistrenilor, citasem acolo şi dintr-un interviu al mai tânărului coleg Mitoş Micleuşanu: basarabenii „au preluat de la rusofoni felul mai tăios şi minimalist de exprimare şi acţiune. Din acest punct de vedere, românilor li se par basarabenii mai din topor, iar basarabenilor nu le plac unduielile şi modul prea de bonton românesc”. Iar bontonul e şi mai şi la Paris – nu? –, astfel că basarabeanul nu ar fi în mare armonie nici cu francezii. Ba chiar la popasul pe care îl făceam, deja noaptea, pe la ora 22,30, undeva în preajma Tecuciului, stând la o cafea cu unul dintre condrumeţi, îi spuneam că, dacă intri în magazinele pariziene, numaidecât eşti întâmpinat cu „Buna ziua, domnule”, pentru ca, la plecare, să ţi se spună „La revedere”, la care chişinăuianul nostru unde face: „Pentru că ei sunt făţarnici…” Nu am găsit de cuviinţă să continui dialogul cu cineva în mintea căruia, probabil, politeţea franţuzească ar cădea sub incidenţa preceptului marxist-leninist al exploatării omului de către om…
Prin urmare, mă întorceam de la Paris şi, în pofida a toate, trebuia să-mi păstrez buna dispoziţie, impresiile… panoramice, acumulate nu în două-trei zile, o săptămână, ci pe durata unei luni întregi, să mijesc ochii şi, sub pleoape, să revăd Luvrul, Turnul Eiffel, Sena, podurile ei minunate, Notre Dame, Arcul de Triumf, Champs-Élysées, Panteonul, Grădina Luxemburgului (localnicii îi spun „Luco”), minunăţia numită Versailles, Trianonul, cu pacea noastră, semnată aici acum nouă decenii…
Dar cu ce ocazie în Franţa?...Graţie unei burse acordate de Institutul Cultural Român din Paris, prezenţa mea în Oraşul Luminilor ţinea de studiul avangardei. Mai bine zis, de ceea ce s-ar referi la activitatea unor protagonişti ai acestei fenomenologii artistice înnoitoare aflaţi în exil. Nu avangarda în exil, ci unii dintre corifeii săi. Pentru că ea, avangarda, din contră, la Paris s-a aflat şi se află chiar la ea acasă. În libertatea şi efervescenţa-i de dincolo de constrângeri de regim, ideologice, politice, precum au fost cele din ţara pre-Gulagului, Rusia bolşevică din anii 20-30 ai secolului trecut.
Deja de un an, ICR Paris acordă burse de creaţie şi pretendenţilor din Republica Moldova. „Ideea mi-a venit imediat după ziua de 7 aprilie din anul trecut”, mi-a spus domnul Robert Adam, coordonator de programe, dar care, la începutul lunii aprilie din anul curent, se afla deja pe punct de plecare să preia postul de director al Centrului Cultural Român din capitala Belgiei. Deci, eram printre primii basarabeni care profitau de rezidenţă aici/acolo, la cam 3-4 sute de metri de Turnul Eiffel, iar în direcţia opusă a străzii Saint Domenique – cam la aceeaşi distanţă de peluzele din preajma Domului Invalizilor, de Podul Alexandre III peste Sena, după care te pomeneşti între Marele ş Micul Palat, aflate imediat în preajma Champs-Élysées. Pentru că Parisul istoric e compact ca un... CD de lungă, de prelungă durată...
Ceea ce ar merita să fie spus, in extenso, dar nicidecum... amănunţit (ar fi o zadarnică strădanie) despre Parisul care te-a găzduit şi ţi s-a înfăţişat în multiplele sale splendori, poate că va prinde întruparea scrisului în vreun Jurnal Yes-eu (ca să insinuez ceva subtext englezesc prin joc de cuvinte românesc), aici însă rezumându-mă doar la fugitive creionări de impresii, localizări. În special – localizări, zic, gândindu-mă să vă spun cum i-am găsit pe ai noştri pe la fostele lor case, pe la actualele lor case – acestea, deja, cele de – Dincolo. Iar prima vizită i-am făcut-o umbrei Iulie Hasdeu. Nu poţi să ajungi la celebra bazilică Saint-Sulpice, fără a nu trece, imediat în apropiere, pe strada omonimă, colţ cu Petit Bourbon, pentru ca la nr. 28 să identifici clădirea pe care o placă memorială aminteşte că aici a locuit Iulia Petriceico-Hasdeu şi că: „Cette maison garde le souvenir d’un grand esprit”.
Apoi să porneşti spre Rue Madame, în una dintre casele căreia a sălăşluit Mircea Eliade. Suntem în preajma Grădinii Luxemburgului, în plin Montmartre, astfel că începi să cauţi mansarda unde şi-a dus veacul Emil Cioran. Se află în clădirea cu nr. 21 ce face parte din careul nu prea marii Pieţe Odeon. Deocamdată, edificiul e fără vreun indiciu ce ar atesta că aici a locuit marele român. E vizavi de Terrasse Méditerranée, frecventată în epocă de Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Gherasim Luca şi Tristan Tzara. Primii trei îşi mai dădeau întâlnire în Grădina Luxemburgului, iar pe fundalul bazilicii Saint Suplice li s-a întâmplat memorabila poză a granzilor în juneţe.
Dat fiind că Mircea Eliade s-a stins în SUA, la Cimitirul Montparnasse „i-am întâlnit” doar pe Eugen Ionescu şi Emil Cioran. Pietrele lor tombale nu se află prea departe una de alta, şi nici de cea a lui Constantin Brâncuşi. (Peste patru decenii de la decesul mamei sale, înmormântată la Hobiţa, marele sculptor se confesa, că (sunt) „neîmpăcat sufleteşte, ştiind că trupul meu va putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea mai dragă: mama mea”.) Pe mormintele lui Cioran şi Brâncuşi – semne de afecţiune: bileţele, panglici, bilete de metro; la primul – şi o ulcea cu pământ care, presupun, o fi fost adus din România, poate chiar de la Răşinarii săi de baştină. Apoi, şi o bancnotă de un leu românesc. Pun şi eu, alături, una de un leu... moldovenesc. În cimitirul Montparnasse se află şi celebrul... Le baiser de la mort, una dintre cele mai faimoase, aici, sculpturi tombale pe care, în anul 1910, Constantin Brâncuşi a executat-o pentru mormântul tinerei rusoaice Tatiana Rachewskaïa (Raşevskaia). De cum am dat cu ochii de acest nume, în memoria mea a tresărit ceva! De unde, de unde îl cunosc?!... Sigur, de la Ilya Ehrenburg, din în extraordinarele sale volume de memorialistică Oameni, ani, viaţă (Liudi, godî, jizn’). Acolo, demult, în studenţie, întlnisem numele tinerei şi nefericitei rusoaice.
După masă, la ICR, la calculatorul din fostul din birou all dlui Robert Adam, care deja plecase la Bruxeles, director la Centrul Cultural Român, am început să navighez prin internetul rusesc şi, nu după un timp, chiar găsesc referinţa lui Ehrenburg. Iat-o: „Pe Tania Ruşevskaia o cunoşteam încă la Moscova, ea fiind sora colegului meu de şcoală Vasia; a stat în puşcărie, a plecat la Paris, s-a înscris la facultatea de medicină, s-a căsătorit cu un român frumos, iar pe urmă s-a otrăvit. (Alte surse susţin că dragostea ei pentru medicul român ar fi fost una nefericită, nereciprocă. – L.B.) La înmormântare a sosit mama ei din Moscova; au înduplecat un popă, tuturor înmânându-le lumânări, iar diaconul cânta: „Şi-i iartă-i ei toate greşalele cele de voie şi cele fără de voie...”
Căsătorit cu un român! Oare nu de aici şi lucrarea lui Brâncuşi la mormântul tinerei rusoaice ce şi-a pus capăt zilelor?... (Ehrenburg menţionează că, la acea vreme, printre ruşii ce se stabiliseră la Paris şi nu se puteau adapta aici, sinuciderea era ceva obişnuit.)
Astefel redă lucrurile Ehrenburg. Iar la eminentul exeget al operei brâncuşiene Barbu Brezianu găsim următoarele dare: în 1910, „la rugămintea doctorului Marbé, ridică monumentul Sărutul, pentru mormântul sinucigaşei Tatiana Raşevski, incizând cu litere chirilice inscripţia: „Taniuşka Rechevskaia, născută la 6 aprilie 1887, adormită la 22 noiembrie 1910 /îndrăgită, cea mai iubită/ pe care s-o privesc nu mă mai satur”. Cel care a comandat monumentul, medicul român Solomon Basile Marbé (Marbais), prieten fidel al lui Brâncuşi, fusese anume cel de care se îndrăgostise studenta Taniuşa… Curios, trist, ba chiar dramatic este faptul că, dacă, iniţial, familia Raşevki nu acceptase viziunea brâncuşiană pentru locul de veci al fiicei sale, peste decenii, iată, urmaşii respectivului neam, uimiţi de faima Sculptorului, susţin că, după actele cercetate în arhiva pariziană, Sărutul din cimitirul Montparnasse cade sub incidenţa unui obiect ce poate fi revendicat! (Da, eventual, dizlocat, strămutat şi – Doamne, fereşte!) scos la licitaţie…
Dar, deocamdată, la Montparnasse, Sărutul simbolizează, deja 100 de ani, dragostea eternă, însuşi Brâncuşi mărturisind (în 1956, nu cu mult înaintea definitivei sale treceri pământeşti): „Am vrut de fapt să fac un lucru care să pomenească nu despre o singură pereche, dar despre toate perechile de oameni ce s-au iubit şi s-au perindat pe pământ, înainte de a-l fi părăsit”.
Câţiva paşi spre vest de mormântul lui Eugen Ionescu, se află locul de veci al captivantului prozator Julio Cortázar (care, în romanul Şotron, scria despre „ghemul Paris”, cu materia lui infinită care se înfăşoară pe ea însăşi), ceva mai încolo – al lui Samuel Beckett... Nu vi se pare mult grăitoare (în profunda linişte a cimitirului) această apropiere de Dincolo dintre corifeii teatrului (absurbului), Ionescu şi Beckett?... Să vă spun o mică întâmplare, „de contaminare”, care mi-a venit mie în minte, în imaginaţie, acum câţiva ani, şi pe care am retrăit-o, în acest aprilie, la Paris, pe când intram iar în Catedrala Notre Dame. În mintea, în imaginaţia mea, astfel se petrecuseră lucrurile:
„În anul 1938, cercetând lista celor nu doar sosiţi, ci şi stabiliţi la Paris, Samuel Beckett îşi reţinu privirea asupra numelui lui Eugen Ionescu, iar Eugen Ionescu îngădui mai mult cu lumina ochilor peste numele lui Samuel Beckett, ambii mirându-se, la început, de atare coincidenţă, zicându-şi în sinea lor că ea nu părea deloc întâmplătoare şi ar putea să aibă anumite urmări de oarecare ordin, artistic, dar şi biografic. Pozitive, mai puţin îmbucurătoare, urmările? Nu aveau cum şti. Beckett remarcase că Ionescu e cu trei ani mai tânăr decât el, şi nici atenţiei lui Ionescu nu putea să-i scape apropierea dintre cei doi ani de naştere, al irlandezului – 1906, şi 1909 – al său. Semnifică, totuşi, ceva sau ba o atare preajmă cronologică? Nu aveau cum şti.
Dar, peste ani, chiar peste câteva decenii (trei-patru decenii trecute de la acel 1938) în faţa catedralei Notre Dame de Paris se întâlniră un laureat al Premiului Nobel cu un membru al Academiei franceze, alias – Samuel Beckett cu Eugen Ionescu, unul pe picior să iasă din catedrală, celălalt – pe picior să intre acolo. Istoria nu a mai reţinut care şi în ce poziţie era, adică – pe picior de ieşire sau de intrare, şi unul şi celălalt cu bastonul în mâna întins spre intrare-ieşire.
Fiecare îşi spuse în sinea sa: „Iată că nu este deloc absurd să se întâlnească faţă în faţă doi protagonişti ai (teatrului) absurdului”, după care Eugen Ionescu făcu un pas în dreapta, ca să-i ofere loc maestrului Samuel Beckett care, la rândul său, concomitent, făcu un pas în stânga, ca să-i ofere trecere maestrului Eugen Ionescu, astfel că ambii se pomeniră şi mai faţă în faţă, gata să se ciocnească sau să se îmbrăţişeze, cel puţin – să-şi pună unul celuilalt mâna pe umăr sau, simplu, – să-şi strângă mâinile. Însă Eugen Ionescu schimbă pasul, de data aceasta făcându-l în stânga, ceea ce i se întâmplă, ca maşinal, şi lui Beckett, care făcu pasul în dreapta. Pe feţele ambilor scriitori, ce se pomeniseră atât de – cum să zic? – vizavi se perindă câte o umbră de jenă sau, poate, fâsticeală. Apoi unul făcu pasul cum îl făcu, spre a-l ocoli pe celălalt coleg, acesta, la rândul său, vru să treacă, ocolit, pe lângă vizaviul său, astfel că Beckett şi Ionescu mai să se lovească nas în nas! Parcă năuciţi de coincidenţa manevrelor pe care le întreprindea unul şi celălalt, maeştrii absurdului se opriră, după care unul dintre ei spuse: „Haideţi să convenim: de data aceasta eu voi lua-o în stânga, iar dumneata – în dreapta”. Aşa şi făcură. Însă fiecare de pe poziţia sa, astfel că – buh! – Beckett şi cu Ionescu se ciocniră frunte-n frunte!
– Ha, ha! făcu, binevoitor, autorul „Rinocerilor”. Ne-am lovit, totuşi.
– Mda, făcu autorul lui „Godot”, nu doar că ne-am lovit, ci chiar ne-am şi contaminat.
– Mai demult, zise românul.
După care, făcând, în sfârşit, fiecare pasul salvator, se despărţiră, gândindu-se dacă au glumit sau au spus adevărul”.
Mai e la Montparnasse şi un alt român celebru, sculptorul Ion Vlad, nu departe de Brâncuşi. Pleacă din România în 1965, stabilindu-se în Franţa. Peste doi ani, i s-au comandat 5 sculpturi pentru Espace Pierre Cardin din Paris, iar peste alţi doi ani devine profesor titular de sculptură şi desen la Centrul American din metropola franceză; din 1975 – profesor de sculptură şi desen la Universitatea Sorbona. Printre lucrările mai importante ale lui Ion Vlad se numără o decoraţie murală, de 100 mp, realizată pentru Musique, Diffusion Francaise, Bois-Colombes, şi două sculpturi în bronz şi ciment, realizate pentru Spitalul Saint Joseph din Stockton, San Francisco (California). Sculptorul a lăsat şi portretele, „sumare”, de-a dreptul originale, în piatră, ale lui Eugen Ionescu şi Mircea Eliade. Iar capodopera sa este considerată statuia lui Eminescu din preajma Universităţii Sorbona, edificată prin contribuţia a doi români din Spania (Ascension Maorta şi Aurel Răuţă), când se împlinea centenarul naşterii poetului.
La intrarea principală a cimitirului Montparnasse, pe dreapta, sunt înmormântaţi Jean Paul Sartre şi Simone de Beauvoir, pentru ca, la capătul aleii, luând-o la stânga, să ajungi la casa de veci a autorului Florilor răului, Charles Baudelaire…
Iar la Cimitirul Père Lachaise „am trecut” pe la marele George Enescu şi pe la celebra actriţă Elvira Popescu. După ce-i „vizitasem”, tot aici, tot... Dincolo, pe Honoré de Balzac (pe piedestal – şi o carte pe ea cu o pană; pe cotorul cărţii scris-sculptat: La Comédie humaine) – şi Guillaume Apolinaire (pe mormânt, gravat, poemul L’ Adieu. Te miri: Ce mai e şi cu acest „adieu” francez... „À” înseamnă „La”, iar „Dieu” – Dumnezeu...), cărora le port, parcă nealterată, netrecătoare, o entuziastă consideraţie juvenilă.
Era 18 aprilie, Polonia îşi înmormânta personalităţile decedate în catastrofa aviatică de lângă Smolensk, şi eu am trecut, să mă reculeg, şi pe la mormântul fascinantului Frédéric Chopin. Mai multă lume, aici... Vizavi, mormântul poetului Yvan Goll, din catrenul săpat pe piatră reţinând: „Je n’aurai pas duré plus que l’écume” (Eu nu voi dăinuit mai mult decât spuma...).
În momentele de reculegere la mormântul marelui compozitor, autor al „Rapsodiei române”, retrăiam mai multe secvenţe din repetatele mele vizite la Conacul din Tescani sau la Casa Enescu din Bucureşti, extrem de frumoasă. Regretata regizoare Nicoleta Toia, care a fost şi ataşat cultural la Ambasada României din Chişinău, îmi povestea o întâmplare poştală în care a fost, în interbelic, „implicată”, ca punct de orientare, şi Casa Enescu, cea cu doi lei sculpturali la intrare. Cică, cineva de la Paris, necunoscând concret adresa la care dorea să expedieze o scrisoare, a găsit o rezolvare ingenioasă a problemei, scriind pe plic: „Casa cu doi femei vizavi de casa cu doi lei”, pentru că, aşa se face, şi până astăzi, peste Calea Victoriei, în faţa Casei Enescu, cea cu doi lei, se află o clădire cu două cariatide, adică... doi femei...
Iar pe Constantin Brâncuşi „l-am reîntâlnit” chiar la el acasă, aş putea spune. Adică, la „Atelierul Brâncuşi”, care face parte din faimosul Centrul Pompidou. În anul 1956, magicianul dălţii, considerat „l’inventeur de la sculpture moderne”, a lăsat moştenire statului francez totalitatea (conţinutul) atelierului său – opere terminate, eboşe, mobilă, instrumentar, bibliotecă, discotecă, foto-arhivă personală (peste 1700 de cadre), cu condiţia ca Muzeul Naţional de Artă Modernă să se angajeze să reconstituie atelierul şi să-l prezinte precum va fi găsit în ziua decesului artisului. Aşa s-a întâmpat. Cele 144 de opere ce se află în 4 încăperi ale atelierului sunt inestimabile. Intrarea – gratis, precum a dorit-o sculptorul. Program – de la 14,00 la 18,00. Cât aşteaptă deschiderea, potenţialii vizitatori sunt acostaţi de multe copiliţe oacheşe şi... surdo-mute, ar reieşi. Ele solicită semnături întru susţinerea copiilor cu dezabilităţi. Bine, dă el francezul, franţuzoaica o semnătură, numai că după aceasta „surdo-mutele” pretind şi contribuţie pecuniară. Nimic nou: le-am văzut, pe aceleaşi, prin Cartierul Latin; ca şi acolo, la un moment dat apare mahăra, o vlăjgană, oacheşă şi ea, care, ţigăneşte în melanj cu româneşte, strigă adunarea, muştruluindu-şi albinele că nu sunt prea zeloase, insistente, convingătoare, că lasă „să le scape” clienţii... Asta e, unul dintre trucurile anumitor cetăţeni români care, din păcate, sunt inventivi la escrocherii, tertipuri...
Bineînţeles, pe Brâncuşi, ca şi pe Victor Brauner, l-am întâlnit cu opere şi în alte muzee, inclusiv la cel de artă modernă al oraşului Paris. Acolo, un grup de pici-gâgâlici, cu vârsta între grădiniţă şi dintâia clasă primară, stăteau la podele, în timp ce educatoarea le prezenta – ce credeţi? – „Foca” brâncuşiană (ce polizaj, ce şlefuire!), fără a le spune cum se numeşte şi întrebându-i cu ce seamănă respectiva sculptură. O, de câtă inventivitate dădeau dovadă micii vizitatori! Reţin ce spune un pici: „Seamănă cu un aspirator”. Dar, în fine, ghidaţi de educatoare, ajung la adevăr: e o focă. Iar foca ar fi şi ea peşte sau ba?...Uite, asta e o altă problemă, pe care îi las să o rezolve micii francezi norocoşi de a putea să umple celebrele muzee încă de la vârsta lor de 5-6 ani... Călătorii – sute de mii! – din metroul parizian, la staţia Madeleine (linia 14), contemplă „Rugăciunea”, plasată aici în 2001, ca reproducere a sculpturii tânărului Brâncuşi, din 1907. Precum scria Ionel Jianu, „Spaţiului emotiv al sculpturii, Brâncuşi îi adaugă o nouă dimensiune: cea de timp, exprimată prin ritm continuu şi avansare spre umanitate. O umanitate văzută în reculegere şi credinţă, o umanitate animată prin caritate şi nostalgie cerească”. Apoi, Piaţa Brâncuşi din Arondismentul parizian nr. 14.
La Muzeul de Artă Modernă Victor Brauner e prezent cu două lucrări – o compoziţie sculpturală „Amalgam” şi memorabilul portret al lui André Breton. Iar la Musée d’Orsay, şi suprarealismul magic din pânzele sale – „Depolarizarea intimităţii” , aventura cubistă sau – supraaventura destructivistă din „Hitler” (1934), dar şi din „Autoportretul” (1931) cu ochiul drept tăiat, conştient, de pictor, cu briciul (!!), pentru... a trăi senzaţii nemaiştiute! În altă parte, văd un portret suprarealist cu un chip ce are fermoar... la ochi! Alte, dintre multe, lucrări ale lui Brauner: „Cocoaşa şi piscul”, „Improvizaţie”, „Totem”... Ceea ce mă face să cred, fără să exagerez, totuşi, că şi românii – Brâncuşi, Eliade, Ionescu, Enescu, Cioran, Elvira Popescu, Brauner, Tzara, Celan, Gherasim Luca, Martha Bibescu, Ştefan Lupaşcu etc. – fac ca eu unul, dar nicidecum singurul, să concep, să înţeleg Parisul ca pe o construcţie intelectuală majoră, de căpetenie – în lume, a lumii... Pentru că românii rămân în continuare – mă tem că folosesc un termen cam... barbar sau, pur şi simplu inadecvat, dar asta e; – rămân în continuare... funcţionali, foarte necesari în spiritualitatea franceză.
În labirinticul, supraaglomeratul Cartier Latin deja de 53 de ani e jucat dramaturgul Eugen Ionescu. În compactul, discretul, parcă, dar ajuns celebru Théâtre de La Huchette se joacă de mai bine de jumătate de secol „Cântăreaţa cheală” şi „Lecţia”. Până în prezent (eram în 9 aprilie 2010) au avut loc... 16 500 de reprezentaţii. Cu actori diferiţi, din generaţii teatrale în succesiune şi perindare de har. Şi remarca-blazon: „Le théâtre de la Huchette a reçu un Molière d'honneur en 2000 pour sa fidélité à Ionesco”. Bineînţeles, fiind vorba de cea mai prestigioasă distinţie pentru teatrele franceze. Probabil, anume la Huchette se referea Ionescu, când scria: „Un mare succes într-un teatru mic e mult mai bine decât un mic succes într-un teatru mare”. E drept că autorul Lecţiei a cunoscut deopotrivă succese mari şi în teatre... uriaşe.
În fine, prin sine, adică şi prin contribuţia substanţială a perpetuului spirit creator românesc, Parisul este spaţiul în care Trecutul – nu trece. Dăinuie în continuare, peste clipe, zile, ani, secole. Ba chiar milenii, dacă luăm în consideraţie că metropola franceze se trage de la Lutèce (romanii îl numeau Lutetia Parisiorum), urbe galo-romană, întemeiată încă la începutul secolului I al erei noastre. Dăinuie şi domină monumental, impresionant, pilduitor, instructiv şi, dacă vreţi, uşor retoric – fără a supăra, ci din contră. Spre exemplu : Liberté, égalité, fraternité!...
