Leo BUTNARU
Bineînţeles, şi fără jalnicele improvizaţii flecare, şi fără pretinsa simbolistică de dincolo de cuvinte, luate aparte, sau de dincolo de fraze, luate în întreg, bolborosite despre Geniu, Luceafăr, Poetul Nepereche, Badea Mihai, Omul Total al Culturii Române ş.a. Eminescu rămâne în rândul celor cărora mereu li se va spune nemuritori, chiar dacă, sub aspect teoretic, nemurirea nu este demonstrată. Nemuritor – da, însă nu şi chip (de serviciu!) ce se pretează a fi înrămat într-o icoană etern-comemorativă, itinerantă, pe care o tot poartă cei despre care însuşi Eminescu profetiza: „Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură”.
Anume excesul de divinizare şi incantaţii de parastas au îndepărtat multe inimi de adevăratul Eminescu, cel care a fost şi el un om căruia toate cele omeneşti nu-i erau străine. Adică, a cunoscut elogii şi contestări, a scris şi a suferit, gândindu-se că, de la o zi încolo, nu va mai putea scrie din necruţătorul motiv că, într-o spre seară, va intra şi el sub orizont, o dată cu lumina ultimei zile de viaţă pământească ce i-a fost dată. A iubit şi a urât, şi nu nu¬mai pe un singur prieten, şi nu numai pe o singură femeie, şi nu numai pe un singur duşman. A zămislit şi a tipărit poeme, dar a şi(-a) sinucis poeme, uneori în faţa sfântului altar, alteori în tavernă, uneori prin pasiune şi înălţare, alteori prin lehamite şi silă, uneori prin prea multă dragoste, alteori prin patos şi blestem... Scriu aceste rânduri absolut conştient că, în ceea ce priveşte înţelegerea mai firească, mai pământească, mai... românească, dacă vreţi, a lui Eminescu, parcă s-ar relua (la scara noastră naţională, bineânţeles) cazul anticilor (Heraclit, Xenophanes...) care se năpustiseră cu aspre critici contra lui Homer, acuzându l de imoralitate, din motivul că el îi concepea pe zei dotaţi cu patimi şi slăbiciuni omeneşti. Se ştie însă că istoria i-a dat dreptate Marelui Orb (Clarvăzător!) şi acesta nu a fost pălmuit, precum cerea Heraclit din Efes.
Comunicarea la zi a operei lui Eminescu nu o vom găsi în panegiricele poeticeşti-elementar-gazetăreşti scrise cu ocazia Aniversării, sau în oraţii funebre ce tulbură pacea veche a cimitirelor. Pentru că numai recitindu-l şi reînţelegându-l, îţi dai seama că atunci când scria „Şi icoanele-s în luptă...”, emblematica sa inteligenţă îndurerată parcă întrevedea un sfârşit şi un început de secol şi de mileniu în Balcani, inclusiv – în Basarabia.
Numai într-un chip nemijlocit, lucid, explicit poate dialoga marele poet. Oricăruia dintre noi, el i-ar fi permis să-l întrebe dacă, la începutul acestui an 2010, la cea de-a o sută şaizecea aniversare a zilei domniei sale de naştere, ar fi fost dispus să oprească pe o clipă roata vre¬mii. Pentru că, fireşte, vă aduceţi aminte distihul din Memento mori: „Unde lumea în căi nouă după nou cântar măsoară: / Acolo îmi place roata câte-o clipă s-o opresc”. Aceste altfel de căi şi de măsuri (noi) fiind şi cele care să ne re-aducă spre Eminescu şi spre panoramografia operei sale obturate decenii în şir de false exaltări şi elogieri plate despre care Arghezi spunea că ar conţine destulă logică proastă. Nu, nu prin interminabile panahide panromâneşti şi tămâieri amatoriceşti se poate afla câte ceva din esenţele geniului pornit dintr-un timp concret – a doua jumătate a sec. XIX – şi ajuns supratemporal. Opera eminesciană nu trebuie „scoasă din scară” şi redimensionată exagerat, până la neverosimil, care deja e umbra sinonimică a hazliului, dacă nu chiar a ridicolului. Însă mai e adevărat că, astăzi, despre Eminescu se dau cu părerea şi mulţi omuleţi nepricepuţi la poezie, valoare, situare în timp a acesteia, racordarea ei la sensibilitatea umană supusă unor inerente procese de contemporaneizare perpetuă. E ca şi cum o cale pe care mai şi scade ceva din bagajul cu care purceserăm la drum, dar pe care se poate şi câştiga altceva, în ce priveşte dumerirea, elucidarea, nuanţarea, deschiderea de altfel de perspective.
Doar cel trimis şi mers la Cartea lui Eminescu ar reuşi cât de cât să priceapă că ea este în egală măsură pavăză şi suflu inspirator faţă de moşte¬nirea istorică şi culturală a neamului nostru, dar şi a lumii – ceea ce-i stă în putere doar unei opere care, la o nouă cercetare, îţi lasă neschim¬bat sentimentul inepuizabilului. Anume că a fi mers la Cartea şi întru Cartea Lui, Celui de un prestigiu neegalat în literatura şi cultura noastră, mi se pare starea firească a cu adevărat respectuoşilor ostenitori întru Eminescu. Deoarece „nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare parte fapta altora şi că posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă”, scria chiar Mihai Eminescu în „Învierea”. Aşadar, întru Cartea Sa — la muncă, suflete! Dar nu pentru a jindui panaceul bun la toate şi ocrotitor de toate relele a-estetice sau – pardon – …antinaţionale, ci pentru a înţelege că opera eminesciană reprezintă constanta unui spectru de sensuri, iradiant, o statornicie valorică. Nu încape îndoială că, astea, la alte dimensiuni, în alte accepţiuni decât acum două-trei decenii. Pentru că estetica, exegetica, axiologia sunt în mişcare, în proces de schimbare de optică, de punct de ochire, dar şi de apreciere. Şi numai în corelaţie cu toate astea Eminescu spune ceea ce spune oamenilor, dar şi epocilor în inevitabilă trecere, modificare, inclusiv de sensibilitate receptoare.
-----------------::::::::::::::::::::::-----------------
