De la colegul Adrian Alui Gheorghe, director al noii reviste „Conta”, primesc următoarea ispitire:
– Istoriile literare apărute în ultimii ani au fost şi sânt imperfecte, nedrepte în evaluarea multor scriitori români, mai ales a celor contemporani. Nici una dintre istoriile literare (şi numim aici pe cîţiva dintre titulari: Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, Ion Rotaru, Al. Cistelecan, Ioan Holban, Marian Popa etc.) nu a reuşit să mulţumească pe toată lumea. Critica literară românească există, se manifestă, e activă, dar nu reuşeşte, din cauza incoerenţei circulaţiei cărţilor, din cauza insularizării culturale a ţării, să aibă o privire evaluatoare asupra fenomenului literar actual. De aceea, vă rugăm să vă exprimaţi asupra modului în care sunteţi prezenţi/ prezentaţi în istoriile literare recente, cum aţi fi vrut să vă fie prezentată opera, cum vă definiţi locul operei dvs. în contextul literaturii române. Ce aţi fi vrut să se spună despre opera dvs. într-o istorie literară care să fie considerată de toată lumea drept infailibilă?
Leo Butnaru:
– La viaţa şi (de)scrisul meu, am publicat şi o carte de dialoguri, intitulată Spunerea de sine. Ei bine, acolo nu vorbeam atât eu despre mine, cât cei intervievaţi despre – singularul (şi pluralul) lor sine. Mărturiseau nume grele ale literaturii române, nume ai căror purtători nu cred că, la vremea (epoca) respectivă, ar fi avut motive să se plângă de modul cum erau prezentaţi în istorii (geografii şi… fantezii) literare, fiind vorba de Marin Sorescu, Dumitru Radu Popescu, Andrei Pleşu, Aurel Rău, Fănuş Neagu, Dimitrie Vatamaniuc, Petre Stoica, Laurenţiu Ulici, Mircea Nedelciu etc. Aceasta – la începutul anilor 90 ai secolului trecut, când realizam acele convorbiri cu certă valoare de document literar, dar, incontestabil, şi uman, şi istoric. Între timp, ne-am pomenit la final de prim-deceniu al secolului în curs, XXI; între timp, au apărut mai multe istorii (şi fantezii) literare şi, probabil, unii dintre interlocutorii mei de acum 20 de ani ar avea motive să fie nemulţumiţi cum le este (sau… nu le este) prezentată opera în contextul exegeticii literare. Cu regret, unii dintre ei nu mai sunt în viaţă, nu vor putea, eventual, răspunde şi la această anchetă, pentru a interveni în contextul general, pentru a se… apăra, a se… repoziţiona sau, pur şi simplu, – a replica.
În ce mă priveşte, şi de data aceasta nu voi cădea (completamente) în vorbire de sine, ci voi reproduce, ca exemplu, o reflecţie a unui venerabil coleg, remarcând doar că ea, reflecţia, mă vizează la modul general, în toate relaţiile sau lipsa acestora cu istoriile literare, cu critica (şi fanteziile) de specialitate. Dar nu pretind corectări (cu atât mai mult: corecţii!), reveniri, ci doar amintesc că domnul Dan Mănucă menţiona următoarele: „Deocamdată, constat o mare deosebire în felul în care sunt prezentaţi (în Dicţionarul general al literaturii române), de o parte, autorii din diaspora şi din ţară şi, pe de altă parte, cei din Republica Moldova. Primilor le sunt rezervate spaţii mult mai mari decât celorlalţi, deşi, adesea, din punct de vedere valoric, nu poate fi vorba nici măcar de diferenţe semnificative... măruntului Ioan Cuşă îi sânt atribuite două coloane, în timp ce lui Leo Butnaru abia una singură”. (Convorbiri literare, Nr. 4. 2005.)
E drept că nici eu nu le acord prea multă atenţie istoriilor (şi fanteziilor) literare, adică – nici unor autori de atare compuneri. În tandem cu Vanitas vanitatum, subiectivismul subiectivismului trebuie asumat chiar şi atunci, când este tirajat (pe nedrept sau doar în exces).
