ÎN ORDINEA SENTIMENTELOR
Tensiunea implicării afective este aceea care face să vibreze puternic poemele din Ordine de zi, ordine de noapte de Leo Butnaru, cunoscut prin lirica sa dezinvoltă, cu evidentă propensiune spre sincronizarea la curentele moderne, dar şi ca un excelent traducător în literatura română de azi. Volumul (apărut la Asociaţia Culturală Valman, Râmnicu-Sărat, 2009) este reflecţia unei viziuni eclectice şi a unei atitudini nonconformiste faţă de lume, într-un discurs încărcat de prea multele întrebări şi puţinele răspunsuri pe care le oferă existenţa. Consecinţa acestei stări este asemănarea cu cinicul „care îşi gestează gesturile premeditate, / uşor sfidătoare”, văzând „în toate / inevitabila strategie providenţială a eşecului ...” (p. 95). Alăturările sunt frapante şi chiar derutante. Strălucitorului Paris i se asociază decadentismul în cursa „nemiloasei selecţii naturale a criticii cinice ...” printre „îngeri dintre care câţiva rezistă, ajungând oarecum cunoscuţi / pe când restul ... restul sunt pur şi simplu îngeri anonimi ...” (p. 95). În acelaşi discurs sunt evocaţi, cu inegalabila lor tristeţe, „poeţii muribunzi – Vallejo, de pildă, peruvianul ce a scris "voi / muri / într-o zi de joi ploioasă la Paris” – adică acei poeţi care aud (precum Bacovia auzea materia plângând) „cum / de pe frunţile lor peste fila peste care stau aplecaţi li se / scutură presărat / celulele vechi, moarte deja ...” (ibidem). Este destrucţia regeneratoare, a seminţei care trebuie să moară spre a rodi, şi este, totodată, o lumină a pierderii necesare care îi pune, de asemenea, în evidenţă pe Brâncuşi sau Tzara, pe Esenin sau Troţki, şi ei locuitori cu tristă soartă ai capitalei europene.
Leo Butnaru vede, în această dureroasă alchimie vitală, reversul creator, situat sub semnul inalterabil al lui „dimpreună-a-fi”, cum bine transpare această idee şi în aserţiunea simbolului auriu al luminii – floarea soarelui – din poemul cu Allan Ginsberg, o adevărată „prelegere de cum trebuie reciclată dulcegăria / naivitatea şi / infantilitatea poeziei când apare dramatismul florii moarte” (Cu Allan Ginsberg rescriind o sutră a florii-soarelui). Ca şi destinul <
Refacerea traseului interior se face, în incongruenţa istorică, prin traducerea „în sentimente şi culoare aurie” a ceea ce pare de neînţeles şi disipat, a cenuşiului imediat, a conglomeratului cotidian prin care răzbate „lumina florii-soarelui de pe câmpiile yankee cu cea din / Bărăganul românesc sau / de pe grasele cernoziomuri basarabene” (ibidem). Este chiar drumul poeziei, al „încrucişării unor metafore americane cu semene de-ale lor / române”, în „planul de selecţie / poetică naturală” pentru care, însă, este necesară aprobarea „Ministerului Postmodernismului / Departamentul Textologie”. Ironia şi ludicul sunt, de altfel, mereu prezente în aceste pagini, unde, într-o echivocă ecuaţie, „libera circulaţie a poeziei / ar putea modifica oarecum / starea de spirit din vămi – mereu / apăsătoare / pentru bietul ins cu paşaportul în mână” (Din experienţa unui traducător).
Tendinţa spre evanescent punctează, alteori, calitatea de a surprinde legături invizibile în ordinea lucrurilor şi a sentimentelor, de a privi interferenţe şi de a descifra sensuri mai puţin evidente: „... în Maramureş văzusem / mulţi tăietori de lemne trişti / şi deloc liberi în dependenţă / de poziţia – (adică / libertatea sau nelibertatea) – copacilor ...” (În dependenţă de libertate).
Deschisă spre dezbatere, poezia lui Leo Butnaru conturează un spaţiu al problematizării fără a fi descriptivă, într-o notă personală care îmbină spontaneitatea cu spiritul cultivat, imaginea inspirată cu sugestia atent studiată.
Florea MIU
