luni, 26 septembrie 2011

Din Jurnal de Crimeea (II)


6.IX.2011

....Şi, bineînţeles, mă interesează seara de poezie dedicată lui Nikolai Gumiliov, în 2011 împlinindu-se 125 de ani de la naşterea lui şi 90 de ani de când a fost împuşcat de bolşevici. I-am promis lui Andrei Korovin, organizatorul simpozionului, să citesc câteva poeme de Gumiliov traduse în româneşte, pe care le-am inclus în antologia „Avangarda – jertfa Gulagului”.
Până aici. Chiar dacă seara va continua cu alte manifestări, până la sau chiar după miezul nopţii (…)
Apoi seara dedicată lui Gumiliov. Versurile sale, pe care le-am tradus şi le-am citit în româneşte, au fost ascultate cu curiozitate, probabil, judecând după liniştea ce stăpânea sala. Am propus publicului trei poeme: Toamnă; Pe ţărmurile nordului (fiind pe ţărmurile sudului…); Rugăciune. Acest poem e scurt şi dens-dramatic, îl reproduc şi aici:

„Soare furios, soare ameninţând
A Domnului, prin spaţiu plutind,
Faţă înnebunită,

Soare, arde prezentul
În numele viitorului,
Dar fii milostiv cu trecutul!”

Şi pentru că a venit vorba şi de limba română: ieri, la deschiderea oficială a simpozionului, mi s-a oferit cuvântul şi mie. Ce să le spun eu celor peste o sută de oameni, printre care, spuneau organizatorii, sunt reprezentanţi ai peste douăzeci de ţări? Probabil, unii dintre ei ştiu prea puţine despre noi, astfel că m-am gândit să le conturez  o carte de vizită. Zic, prieteni, colegi, dragi ascultători, eu sunt sosit de pe meleagurile unde s-a născut Dimitrie Cantemir, tatăl lui Antioh Cantemir care, bineînţeles, o ştiţi, e considerat întemeietorul poeziei moderne ruse. Ambii oameni foarte luminaţi de importanţă transfrontalieră şi transseculară. Vin din ţara – haideţi să invoc aici câteva nume, unele dintre care unora le sunt familiare, altele – altora, – numele lui Eminescu, pe care Vadim Kojevnikov l-a definit drept ultimul mare poet romantic din Europa, numele lui Eliade, Brâncuşi, Cioran, Ionesco, Tzara, Celan… Ştiu că vă spun ceva şi numele lui Milescu-Spătaru, şi cel al lui nobelistului Mecinikov care, în varianta lui românească, tot Spătaru înseamnă… În fine, haideţi să vă dau o mostră, ba chiar un model de limbă română ce concordă, cred, de minune cu grădina în care ne-am întrunit, cu marea ce este, iată, colea, la vreo 15-20 de metri, cu munţii, aproape şi ei.
…Şi am citit „Peste vârfuri” de Eminescu, poem de o sonoritate celestă, cred eu, de o romanitate-latinitate exemplară, inconfundabilă, neîndoielnică:

„Peste vârfuri trece lună,
Codru-şi sună frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună…”

            Uite că şi o rimă implicit: Cornul sună – Noapte bună. (Asta – ce ar ţine, de regia, de partea tehnică a unui jurnal. Inclusiv a prezentului. Pentru că într-un text al impresiilor, impresionist sau realist fiind, trebuie să fii şi regizor, ordonator, moderator. De altfel, precum în majoritate textelor literare, inclusiv a celor date drept scrisul automat. Acesta, dacă ar fi precum este dat, nu ar fi decât… mat. Şi ca situaţie în partidele de şah, şi ca ceea ce are de sinonime: fără strălucire, fără luciu, şters… Iar tu, L.B., şterge-o la culcare, pentru că e trecut de 00.00…) 

  
                    La monumentul lui Nikolai Gumiliov din orăşelul Koktebel, Crimeea

NOTĂ. Nikolai Gumiliov (1886-1921) s-a născut în Krondştad, lângă Petersburg, în familia unui medic de navă maritimă. În copilărie locuieşte la Ţarskoe Selo, din 1895 – la Petersburg, între 1900-1903 – la Tbilisi, unde publică primele versuri (1902). În 1903 o cunoaşte pe viitoarea soţie, Anna Ahmatova (căsătoria lor va fi legalizată în 1910, pentru a se destrăma peste trei ani). În 1906 pleacă la Paris, frecventează cursuri la Sorbona, studiind literatura franceză, pictura, teatrul. Un timp (1908-1909) este student la Universitatea din Petersburg (la drept, apoi la istorie şi filologie). Călătoreşte în Egipt şi Grecia. Debutează editorial cu „Calea conchistadorului” (1910). Peste un an, fondează „Atelierul poeţilor”, în dorinţa de a se distanţa de simbolismul „teurgic”, colegi de „sindicat” fiindu-i A. Ahmatova, S. Gorodeţki, O. Mandelştam, M. Zenkevici ş. a., adepţi ai akmeismului. Gumiliov pledează pentru reîntoarcerea la „materialitatea lumii”, claritatea expresiei poetice. Publică volumele „Cerul străinătăţilor” (1912), „Tolba cu săgeţi” (1916), poemul dramatic „Gondola” (1917), ce atestă consolidarea stilisticii narative în creaţia sa, pentru care e caracteristică apologia omului puternic (influenţă Nietzsche) – ostaşul şi poetul, exotismul, rafinamentul limbajului („Focul”, 1918; „Stâlpul de foc”, 1921).
În primul război mondial se înrolează voluntar într-o unitate de ulani, dând dovadă de un „curaj nebun”, fiind distins cu două cruci „Sf. Gheorghe”. În periplul campaniilor militare ajunge până la Paris, unde se întâlneşte cu pictorii novatori-avangardişti M. Larionov şi N. Gonciarova, precum şi cu celebrul poet G. Apollinaire.
În anii 1919-1921, N. Gumiliov e unul dintre protagoniştii vieţii literare din Petrograd, publică intens, lucrează la editura „Literatura universală”, ţine lecţii publice. În 1921 devine preşedintele filialei a Uniunii poeţilor metropolei de pe Neva. Apreciat şi ca un virtuos traducător (inclusiv, al epopeii mesopotamiene „Ghilgameş”). Însă în august 1921 este arestat şi executat pentru activitate contrarevoluţionară. Mai târziu, în anii 50, din materialele anchetei s-a aflat capul de acuzare: „nu a informat organele puterii sovietice că i se propusese să facă parte dintr-o organizaţie de ofiţeri complotişti, propunere pe care a respins-o categoric”. Reabilitat post-mortem în 1991.
Nikolai Gumiliov a fost unul din primii scriitori ajunşi jertfe ale bolşevismului.

duminică, 25 septembrie 2011

Întru comună edificare


 
Recunosc că sunt la cumpănă. Într-un moment de derută…
 La viaţa mea, parcă am cam priceput deja bine ce ar însemna cutare sau cutare gen literar, inclusiv ce înseamnă note/ jurnale de călătorie, de astea scriind multe, în ambele secole, XX şi, iată, XXI, – de prin Mongolia, Grecia, Turcia, Franţa, Polonia, Tadjikistan, de prin Siberia geroasă sau Crimeea cea pe alocuri subtropicală (ca să dau categorice diferenţe de temperaturi general-spaţiale şi stări sufleteşti personale) etc. De aia credeam că nu sunt, Doamne, în stare să confund o proză-povestire cu nişte note de călătorie şi, pe de asupra, să o mai şi includ într-un volum de nuvele. Da, chiar nu credeam să ajung la (a)tare lipsă de discernământ, încât să scrie un coleg, în ipostaza-i de critic literar, că, un text pe care eu îl consider(am) naraţiune sadea să fie trecut la…
Pe scurt, colegul scrie: „…sau Benedecţiunea (ultima, în categoria Notelor de călătorie). Nu, nu sunt supărat că ar fi subevaluat-o sub aspect axiologic, ci din contră, pentru că opinentul spune destul de binişor, poate că laudativ, ba chiar elogios, am impresia: „…unele texte sunt absolut memorabile, chiar mici bijuterii literare: Fetele de pe Calea Victoriei; Roşiile, vinetele, sau Benedicţiunea (ultima, în categoria Notelor de călătorie”. Parcă nu e spus destul de laudativ şi măgulitor pentru orgoliul autorului care se întâmplă să fiu? E. Scris chiar aşa. Elogiativ. Alinător. De-ai fi domnişoară, ai putea crede chiar: dezmierdător. E scris.
Însă de unde această confuzie de gen? mă tot întreb („mă tot…”, pentru că autorul reia aceeaşi teză – sau, poate, doar ipoteză? – prima oară în nr. 1, iar acum în nr. 3, 2011, al prestigioasei reviste Sud-Est cultural la care, de altfel, ambii colaborăm cu plăcere de ani buni deja). Confuzia o fi a mea? Sau a colegului ce mă derutează prin aserţiunea sa-bis?
Astfel că, absolut senin şi cu gratitudinea eventuală pentru faptul de a fi lămurit, până la urmă, de unii dintre vizitatorii acestui blog – oricum, deja a fost accesat de peste 26 de mii de ori, arată contorul afişărilor de pagină –, vizitatori-cititori pe care îi rog să parcurgă cu înţelegere textul în cauză, Benedicţiunea, şi să ne spună nouă, mie şi opinentului (nu şi oponentului, sunt sigur) literar, dacă e vorba de o nuveletă sau de note de călătorie.

P-S. De ce să fac eu secret din ceea ce se ştie? Emiţătorul opiniilor despre volumul de proză Ruleta românească*, din care face parte şi Benedicţiunea, este poetul şi eseistul (dar şi criticul literar?), colegul, prietenul Mircea V. Ciobanu. Am vrut să zic şi criticul literar independent, dar mă tem să nu forţez cumva titulatura, să nu duc şi eu la nelămuriri, alias confuzii.

                leo butnaru

BENEDICŢIUNEA


Probabil, nu există fiinţă omenească – nici chiar cea cu ţeava armei la tâmplă sau cu ştreangul de gât, fiinţă aflată, adică, în pre-clipa fatalităţii desprinderii de viaţa sa, de viaţa lumii, – care şi-ar putea imagina, virtual, sau şi-ar putea spune, real, că Dumnezeu nu ar mai iubi-o, nu ar mai avea grijă de ea, că ar fi uitat-o definitiv. Să creadă şi să-şi spună că Dumnezeu nu mai are nevoie de ea, fiinţa, persoana respectivă. Însă şi „a nu avea în pază”, „a nu mai avea nevoie” e puţin spus, în comparaţie cu – ar crede omul foarte necăjit – că Dumnezeu pur şi simplu îl... urăşte! Nu, nu, sigur că Atoatecreatorul nu-şi poate urî copilul, creatura...
Cam acesta ar fi fost şi subtextul consolatoarei binecuvântări – parcă aşa ceva ar fi putut să fie – a bătrâiorului boschetar, care şontâcăia pe peronul Gării de Nord şi se adresa, în general, tuturor celor aflaţi pe bănci sau la uşa vagoanelor, celor care îşi cărau bagajele  sau deja priveau de la geamurile rapidului, acceleratului sau personalului ce aşteptau ora plecării:
– Dumnezeu vă iubeşte şi vă are în pază! vorbea el către noi, călătorii, în general, sau în particular, oprindu-se în faţa vreunei tinere sau unui tânăr din cei ce stăteau pe una din băncile pe jumătate ocupată de bagaje:
– Dumnezeu te iubeşte şi are grijă de tine... Te are în pază... Să-ţi fie calea fără primejdie şi să ajungi cu bine...                                                            
După care, de primea sau ba ceva, pornea mai departe, târşâindu-şi adidaşii scofâlciţi peste literele de jumătate de metru ale unei inscripţii – direct pe peron, sub geamurile vagoanelor: „TE IUBESC, TAVI!” – „TE IUBESC” fiind scris cu vopsea, iar „TAVI” – cu cretă.
Unii dintre cei binecuvântaţi, la hurtă sau în particular, scoteau leul nou sau câteva monede pe care i le ofereau necăjitului generos în benedicţiuni, boschetar bătrâior care, la ale sale, arăta parcă mai deschis, mai senin, decât – în majoritatea lor – călătorii îngânduraţi ce dădeau evidente semne de oboseală, îngrijorare, nemulţumire, tristeţe sau lehamite.
Binecuvântătorul se apropie de scara unui vagon al trenului Bucureşti – Chişinău, mai bine zis – doar Chişinău – Bucureşti tur-retur, – însă conductorul îl împiedică să urce. În genere, acest tren seamănă, oarecum, cu un fel de cvasi-închisoare CFM–CFR pe roţi, o detenţie pe durata a 13 ore, trei din care sunt repartizate, asimetric, între vama Nicolina şi celebra gară ce te înalţă cu tot vagon (de parcă, de fapt, te-ar... coborî, te-ar înjosi...) – Ungheni. Însă, chiar oprit din tentativa de a urca în vagon şi de a-i blagoslovi pe cei dinăuntru, bătrânul nu se dezminţi, rostindu-şi în continuare refrenul consolator, îmbărbătător, pentru unii:
– Dumnezeu vă iubeşte şi vă are în pază... Vă urez cale fără primejdie şi bun ajuns la cei dragi inimii domniilor voastre...
Unii din călători coborâră, lăsându-şi obolul în palma canonitului, alţii, dinăuntru,  îl îndemnau să se apropie de geamurile vagonului, de unde lăsau să scapete, legănat, bancnota... De lăsau să cadă monede,  bătrânul le prindea în chipiul său zebrat în alb-vişiniul echipei de fotbal  „Rapid”...
În fine, trenul-cvasiînchisoare-pe-13-ore porneşte şi, în monotonul său legănat-zdruncinat, sigur că îţi vine să discuţi cu condrumeţul care ţi-a fost repartizat la casa de bilete a gării; discutaţi despre... libertate. Despre ce altceva?
Aşadar, colega, ce ar fi libertatea? Nimic altceva decât conştientizarea, cât mai lucidă, a necesităţilor. Da, sigur, şi demnităţii de om... tuc-tuc, tuc-tuc.... U-u-u!...

*     *    *

Pe aproape de ora patru, în vagoane urcă grănicerii şi vameşii, exercitându-şi funcţia în mersul trenului, cei dintâi verificând paşapoartele, ceilalţi – interesându-se de bagajele călătorilor, din când în când mai întrebând:
– Droguri?... Arme?... Obiecte de preţ?... Câtă valută aveţi asupra dumneavoastră?
La un moment dat, însă, unul din vameşi se aşeză pe bancheta din cuşeta noastră, îşi puse geanta pe genunchi, scoţându-şi chipiul cu cocardă şi  trecându-şi palma peste frunte. Privi la condrumeţul meu, apoi spre mine, zicând:                                                                            – Fraţi basarabeni, v-aţi născut în cămaşă.... Cu toate chinurile prin care aţi trecut şi mai treceţi, aveţi, totuşi, ceva noroc.... Se vede că Dumnezeu nu v-a uitat cu totul şi vă mai iubeşte... Are El grijă de voi... de noi...
...Curând, prin vagoane călătorii se treziseră de-a binelea şi, înfriguraţi, nu discutau decât despre un singur lucru: minunea lui Dumnezeu – pentru că nu putea să fi fost altceva! – prin care se reuşise a evita o groaznică avarie – coliziunea dintre trenul nostru şi o garnitură de vagoane-cisterne încărcate cu azotat de amoniu – aşa ceva...
– Slavă ţie, Doamne! rostea, febril, vreunul dintre călători.
În fine, trenul ajunse la Nicolina, grănicerii şi vameşii ne urară drum bun, coborând. Cu titlu de excepţie – de, se mai întâmplă uneori, – ne permise şi nouă să coborâm, scurt, din vagoane, să respirăm aerul proaspăt al preînzoririi. În iunie, pe la ora patru jumătate-cinci, deja se luminează, lumea se pune în mişcare.
La un moment dat, de undeva dinspre vagoanele din spate, răsună o voce care ne era oarecum cunoscută... Aha, o auziserăm şi aseară, în Gara de Nord:
– Dumnezeu vă iubeşte şi vă are în pază...
Era acelaşi bărbat bătrâior sau un altul?... Acesta părea să nu şchiopăteze... Sau, poate, aseară doar ni se păruse că generosul binecuvântător ar fi alignit... Nu este exclus ca el să fi ajuns ceva mai înainte, cu un tren ce avu prioritate...
Conductorul vagonului nostru se îndreptă spre boschetarul canonit  şi-i puse în mână o bancnotă. Mai mulţi dintre noi făcurăm la fel...
– Dumnezeu vă iubeşte şi vă are în pază... Vă urez cale fără primejdie şi bun ajuns la cei dragi inimii domniilor voastre...

22.VI.–16.XII.2007
 ----------------------------------------- 
*Ruleta românească. RAO - Prut Internaţional, Bucureşti, 2010. P.49-53.

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Din Jurnalul de Crimeea (sept. 2011)



                      Fraţii Gabriel şi Ivan (Hovhannes) Aivazovski (Aivazean)

                  La Simferopol, capitala Republicii Autonome Crimeea [(m)da, deja în componenţa Ucrainei, nu a Federaţiei Ruse, aceasta din urmă deplângând, neostoit, la toate timpurile istoriei şi geografiei, trecerea acestei prade de război – din multele pe care le-a tot răpit –, trecerea, zic, capturii în mâinile fratelui mai mic – pardon, – a surorii sale Ucraina care, zice, nu poate fi soră mică, deoarece, mai zice, că de fapt Rusia s-a întemeiat pe malurile Niprului, numindu-se cândva Kieveană şi cu încetul uitând că descinde din scandinavi etc.), – deci, la Simferopol am stat clipe în şir în faţa monumentului fraţilor Aivazovski (Aivazean), Ivan (Hovhannes) – celebrul pictor marinist şi Gabriel, renumit duhovnic şi activist pe tărâm civic de pe peninsula cu o fâşie de 5 km. subtropicală, spre sud, unde, iarna, lanţul de munţi apără litoralul de vânturile îngheţate ale nordului. Cu adevărat fascinate sunt peisajele întinderilor de ape, multe din care le admirasem, cu exact 35 de ani în urmă, în Muzeul „Aivazovski” din Theodosia. Trei din astfel de opere, care constituie mai bine de jumătate din întreaga creaţie a pictorului, se află în proprietatea Muzeului de Artă al României, altele două – în cea a Muzeului Naţional de Artă al Republicii Moldova.  


                                                                       Aivazovski. Al nouălea val
 

vineri, 23 septembrie 2011

IMAGINI (unele cam ciudate) DIN CRIMEEA



Amiază pe litoralul din Theodosia


Porumbeii fotografului: plăteşti şi te... priveşti! (Theodosia)


Doi frăţiori în autogara Krasnoperekopsk




Relicte: doi de Lenin, inclusiv cel de bâlci, la ex-casa de creaţie a scriitorilor sovietici, Koktebel



Mai în prim-plan, Lenin-de-bâlci



Plajă  (şi) sub privirea încruntată a trecutului



Butaforie-kitsch pe litoral, Koktebel



Spirite nocturne printre poeţi



Afişul simpozionului Voloşin



Cel ce a fotografiat - ...întronat în restaurantul "Krâm", Koktebel




joi, 22 septembrie 2011

YANG ŞI YIN: NECURMATUL SUSPANS



Lumina e spiritul liber al geografiilor ce nu pot fi
decât trans-cosmice, adică şi
extra-cosmice. Mereu se decade în naivitate
ca în străinătate
poate cu vreun fulger fatal, ucigător
poate cu firul-şuviţă de smoală a(l)
bunicii Ariadna, mitologice şi moarte.
Însă întru continuitate
doi peşti arcuiesc principiile vieţii
perechea de semiluni din carne cu solzi Yang şi Yin
două mici cavităţi
                             şi cavatine
(…el şi cu tine…)
doi mormoloci de balene
chirciţi pentru ca omul-insul-pretinsul
să nu fie supra-extra-sine.

Exod din neputinţă
                               în neputinţă
prin întinsuri cu plămâni de zăpadă
cu berbece electronic sau psihedelic ce bate
în trans-infinitate
precum în zidul care nicidecum n-are cum să cadă
din simplu motiv – absenţa sa
din toate cărţile, pasienţele de filozofie
jucate onest
sau pripite, trişate.

Şi ce infinit cât tot ce nu există – chiar el, infinitul
şi în aceeaşi măsură existând în gura
magistrului cabotin...
Câte, zic, geografii cosmici şi, iată
categoric interzis de a se pune un punct
                                                               ci doar
trei icre avortate dintre solzii Yang şi Yin.
                                    
                           Din:
Leo BUTNARU  /  里奥 布特纳鲁


                                   DE DUPĂ O HIEROGLIFĂ 
                       (Poeme din China)


luni, 19 septembrie 2011

EXCESUL COMPARATIVIST



În acest caz, nu pot începe cu frecventa şi, de cele mai multe ori, îndreptăţita şi, parcă, nesupărătoarea (prin banalizare inevitabilă) formulă: în ultimul timp… Pentru că acest ultim timp e unul plural, ajungând, deci, un fel de mai multe  ultime timpuri înlănţuite în, pur şi simplu, perpetuitatea/ continuitatea „non-stop”-ului cronologic al unei existenţe şi experienţe umane. Prin urmare, trec direct la ideea ce mi-a venit la un simpozion (recent) Bacovia de la Bacău, dar care, pe 30 august a. c., mă ispitea şi la o manifestare asemănătoare dedicată lui Blaga, la Chişinău, sau – hai să trecem frontierele – spre sfârşitul primei decade a lunii septembrie la Koktebel, în Crimeea, unde s-au ţinut comunicări despre un reprezentant de vază al veacului de argint rusesc, poetul Maksimilian Voloşin…
În fine, de la catedra „Moldova” a Universităţii „George Bacovia” din Bacău am ţinut să spun că, deja (şi nu cred că de astăzi), devine tot mai derutantă tendinţa comparativistă cu tot dinadinsul, aş zice, între scriitori, în speţă între poeţi de diferite formaţiuni şi stilistici, căutându-se afinităţi între scrisul lor, între şi în metaforele lor, în ideaţiile şi nuanţele prozodiei lor. Şi este a mirării că, astfel, este jertfită sau doar neglijată calea căutării şi argumentării unicităţii, personalităţii distincte a unui sau altui autor, pentru înnemuirea, să zic uşor neaoş, de multe ori forţată, a unui poet cu un altul. Pe când situaţia mi se pare mult mai simplu de explicat. Pur şi simplu, poezia nu poate să nu se atingă de… poezie! – fie aceasta pindarică sau postmodernă, simbolistă sau avangardistă, elegiacă sau textualistă etc., etc. Adică, este imposibil ca poezia să nu se atingă de… sine, în sine! Este imposibil ca poezia să nu se întreţeasă cu ea însăşi! Peste timpuri, în Timp.
           Obsesia comparativismului, alăturării (…anihilării originalităţii, personalităţii) cu orice preţ trebuie, uneori, cel puţin abandonată în fireasca favoare a naturaleţei şi, totodată, a misteriozităţii poeziei în poezie, întru poezie, în otova – să zic – poezie, diversă şi asemănătoare ei însăşi în propria-i atmosferă, stare şi neasemănare, de asemenea cu… ea însăşi!Pentru că atare obsesii comparativiste duc la excesul fabricării de doctorate, de teze şi antiteze bizare, de monografii deocheate, inutile care, de cele mai multe ori, nu sunt decât nişte combinaţii hazlii în netemeinicia şi trase de păr în superficialitatea lor.
                   În imagine: în una din clipele în care rosteam cele scrise până aici. În dreapta -  colegul Gabriel Chifu, vicepreşedinte al USR.

GEORGE BACOVIA - 130


Op. Nr. 1, PENTRU CLAVIR ŞI VIOARĂ... 

Aşadar, poetul George Bacovia (aşa DAR!) s-a născut pe 4, stil vechiu, sau pe 17 septembrie, stil nou, acum 130 de ani, pentru ca, în Timp şi Artă, să se ajungă la inevitabila situaţie în care ziua (noaptea, dimineaţa, seara, ora, clipa...) apariţiei sale pe lume să se estompeze, neutralizându-şi importanţa, dat fiind că înşişi cronicarii Olimpului, cu acordul zeului Hermes Trismegistus, ocrotitor (şi) al scrisului, „i-au dezamorsat” şi vechiul, şi noul, transferându-i destinul pe invariabilul stil (crono-spaţial) al permanentei actualităţi a răvăşitoarei metafore de plumb picurat pe clapele unui clavir. Atare sugestii mi s-ar fi putut revela acum câtva timp-anotimp în Bacău, pe peronul înserat peste care treceau greoi-fâlfâitor pâlcuri de corbi, zburând jos de tot, încât mai să atingă ţiglele sângerii-afumate ale acoperişurilor. Sau, posibil, gândul prinse contur la o cu totul altă bătaie de orologiu, undeva la jumătatea răstimpului dintre miezul nopţii şi târzia înzorire când, în sfârşit, liniştea încleştase urbea, de se auzea, parcă, doar un plânset înăbuşit de văduvă... „Ea plânge, şi-a căzut pe clape,/ Şi geme greu ca în delir.../ În dezacord clavirul moare,/ Şi ninge ca-ntr-un cimitir...”
În genere, lectura poeziei bacoviene mie unuia îmi pretinde o atenţie de maximă încordare, până la ţiuit, parcă, în conştiinţă; o supra-hiper-atenţie în care simt chiar cum verbele bacoviene  se infiltrează, acustic, în propriile mele versuri, cum ar fi celebrul „Aud materia plângând”, pentru ca eu, când mă gândesc la Bacovia şi poezia sa, cu un surplus de atenţie, uneori, în bucătării, cantine, restaurante să aud materia mâncând; mâncându-se pe sine. Cu acest deosebit de sensibil şi de subtil Poet m-am afla şi alte dăţi în  relaţii de surprinzătoare intertextualitate. Astfel, într-o zi mai de demult, aproape de foarte demult, într-o paradoxală zi de aprilie de o teroare ce ţi-o insuflă (doar) o toamnă putredă, ziceam/ scriam: „Peisajul livid leşinat cinetic al / ceea ce s-ar numi a burniţa parşiv şi îndelung. / Paşi şovăitori de ofticos. Venele flasce / ale şireturilor de bocanci / bălăbănindu-şi capetele retezate / de cine ştie de ce corp asasin. / Masturbaţia fleşcăitoare a noroiului / în mahalaua libidinoasă / a unei foste pseudocapitale comuniste. / În sfârşit neinterzis / Bacovia se află în apele sale şi aici / de-a lungul zidurilor abatorului de la Munceşti” – Munceştiul fiind o suburbie a  Chişinăului, unde ziceam/ scriam intertextul, aproape. Altădată, poezia bacoviană mi se înfăţişă precum un amurg pe fond de aleluia cântată de-o capelă-filomelă-colectivă sau – aleluia cântată pe fond de amurg... Oricum, dacă-ţi re-aduceai arvunele din pustii zădărnicii în acea dispreţuitoare blândeţe a toamnei, renunţai ca şi cum la aparenta iscare a împalidărilor sufleteşti pe care cu tot dinadinsul ţineai să le plasezi barem în rândul evenimentelor simple de tot, dar totuşi evenimente, priincioasă fiindu-ţi aleluia pirotită a cappela ce dădea  vremelnică uitare pricinilor de impas.
Iar o atare stare „stimulatoare” de intertextualism ţine şi ea de argumentele indubitabile că scrisul bacoviană rămâne, şi azi, conectat, funcţional, la circuitele intercomunicante din contextul general al poeziei româneşti. Altfel zis, în postmodernism – modernismul (eu unul îl consider pe Bacovia un excelent autor modern, în perpetuitate) se simte în făgaşele sale fireşti, oarecum modificate, re-proiectate, însă nicidecum  anihilate sau expediate în pasivul istoriei literare. Adică, e de o intensă vitalitate  această stare de poezie melopeică a sfâşietoarelor dezamăgiri ce pare a se îngemăna unor descântece pe care George Bacovia ar fi vrut să le murmure la porţile de plumb greu ale infernului (nu dantesc, ci neaoş, românesc), porţi care, ai impresia, în concepţia sau spaţiometria nealinatului bard s-ar fi aflat pe undeva prin preajma târgului său natal. Probabil, Bacovia e cel mai trist poet al neamului nostru, obsesia necontenitelor ploi ori ninsori apocaliptice transformându-se, ca prin alchimică magie, în recital de clavir ademenitor până la pierzanie cu blestemul păgânelor sale armonii, parcă anesteziatoare, parcă iarăşi răscolitoare de adânci suferinţe ancestrale.
Din alt ungi de apreciere, întru completarea aceleiaşi idei de ansamblu, am putea spune că George Bacovia este scriitorul sincopelor, previzibile sau imprevizibile, care confirmă netăgăduit faptul că existenţa creatoare a unui sau altui autor nu ţine de permanenţa, de cursivitatea manifestărilor sale artistice, ci e una a fragmentariumului de impulsiuni. În special, în cazul marilor solitari mereu solicitaţi de un tainic instinct al necesităţii de a se retrage în sihăstria de condamnat în sine însuşi. Or, de a străbate – cum scria cineva – speranţa gregară pentru a afla în ce măsură omul e mereu singur în disperarea sa.
Singurătatea ca predispoziţie (bacoviană!), ca asumare benevolă a acesteia, constituie o trăsătură importantă în modelarea identităţii omului-scriitor, revelându-i partea sa de a-social, de izolare întru discreta manifestare a conştiinţei artistice. Conştiinţă şi conştientizare care nu exclud nici tentativele de a face scafandrerie cât de cât lucidă în adâncurile misterioase ale subconştientului. Este modalitatea de a trăi revelaţiile ca pe ceva dat, cu care ai fost hăruit şi nu drept ceva jinduit şi autoizvodit. Este metoda a ceea ce Velimir Hlebnikov – alt poet solitar până la ciudăţenie! – numea tentativa de „a te extrage pe tine însuţi”, prin colectarea şi esenţializarea „calităţilor care înainte vreme erau atribuite zeităţilor” şi care pot fi identificate „prin studierea propriei tale naturi”. Pe această dihotomică poziţionare de planuri, cea a co-perezenţei în omul creator a conştiinţei fundamentale şi  a subconştientului fundamental (abisal) face situaţia sa radical paradoxală şi conflictuală, cu sine, cu societatea, şi în atare cazuri atmosfera bacoviană se înrudeşte cu absurditatea, fie aceasta urmuziană sau camusiană. Robert Musil definea structura unui astfel de conflict şi drept disonanţă fundamentală, cu tentativa de armonizare a căreia  s-ar ocupa Cultura (inclusiv creaţia) şi Soţiumul. Apoi, autorul celebrei naraţiuni „Omul fără însuşiri” (de ce nu ar fi acesta şi un titlu... bacovian?!) mai presupunea că mecanismele de contra-reacţie sunt legate anume de profunzimile necesităţilor existenţiale ale omului întru armonizarea disonanţelor fundamentale, declanşându-se ca şi cum concomitent cu demararea actelor lingvistice obişnuite. Bineînţeles, şi a celor de creaţie, de plăsmuire literară, ar fi să adăugăm. (Să ne amintim că unei exegeţi s-au referit în mod special la actul lingvistic al zgârcitului la vorbă om şi poet George Bacovia. Despre el îmi vorbea, într-un noiembrie de acum mulţi ani, la Bacău, şi Fănuş Neagu: „Pe George Bacovia l-am cunoscut dus de mână de Gheorghe Tomozei şi de marele poet Jebeleanu. I-am smuls 5-6 cuvinte, pentru că împlinise 75 de ani şi nu avea bătrânul poet timp de istorii gâlcevitoare. Avea timp de istorie universală...” Acele 5-6 cuvinte smulse erau şi ele dovada că, dacă în comunicarea cotidiană actul vorbirii părea să fie un adevărat supliciu, o netăgăduită disonanţă, în poezie el (i) se întâmpla Domnului Bacovia anume ca armonizare a discrepanţelor fundamental-existenţiale.)
Prin urmare, e de crezut că energiile subliminale ale psihicului poetic bacovian se află într-un repaos relativ, pentru ca, la un moment (şi „imbold”) anume, să se substituie, unele devenind creaţie, revelaţie, altele – spaimă, nelinişte, dezolare şi, poate că, acea imanentă experienţă tragică a poetului asupra lui însuşi, acea persuasiune trecută pe registrul pluralităţii, învederând dureros că poeţii, fiecare în parte şi... altfel/ în alt mod, nu reprezintă doar esenţializarea tuturor achiziţiilor în destin (experienţă, studiu, creaţie...), ci sunt şi golul sau chiar poate vidul neîmplinirilor, golul-contur de colonade ancestrale lăsat de faptele care ar fi fost bine să li se întâmple, însă, din varii motive, plauzibile sau ca urmare a ingratitudinilor mereu inoportune, nu li s-au întâmplat. Nu li s-au întrupat în destin.
...Atât am îndrăznit să spun. Şi mă tem că prea mult am cutezat şi aş da dovadă de impietate, dacă nu m-aş arăta atent şi ascultător la apoftegma zgârcitului la vorbă maestru George Bacovia: „Nu faceţi dezordine din viaţa mea”, ca motto al unui, de asemenea, trist clavir, percutat întru alungarea bufniţei singurătăţii. De altfel, această pasăre  poetul încerca să o alunge şi prin trecerea arcuşului pe strune. Îmi mai spunea dl Neagu, în noiembrie 1993: „Ştiţi, să vă povestesc care era chipul său adevărat. Cânta la vioară. Şi a intrat în casa lui un hoţ. Şi poetul l-a întrebat: „Dumneavoastră?”, întrerupându-şi cântul la vioară. „Păi, zice hoţul, banii!” „O, de unde?”, i-a răspuns, şi hoţul a înlemnit, iar bătrânul a prins să cânte în continuare. „Vă rog să mă scuzaţi”, a zis peste câteva clipe intrusul derutat”. Şi conchidea excelentul povestaş Nea Fane: „Cred că în istorie pentru prima dată hoţul şi-a cerut scuze de la păgubaş că-l deranja, când el cânta la vioară”. Mai târziu, aveam să mai ajung la un poem, Alb de cântec numit, în care intră întru sălăşluire multiplicatul nume al poetului:Aici cântă Paganini / (de doreşti / poţi să pui numele lui / Barbu Lăutaru. Sau / George Bacovia – şi el / viorist fiind). Cântă / îndelung. O epocă / poate. / De pe strunele scripcii sale / se scutură iată / o mică iarnă de sacâz”.
...Astfel că şi noi să ascultăm magicul  Op. Nr. 1 Bacovian, pentru clavir şi vioară...
                                                                                                                                                  leo butnaru


Liceeni inspiraţi de opera lui George Bacovia. Bacău, Centrul de Artă "Apostu".


În pragul Casei lui George Bacovia, actualmente muzeu, Bacău