Întru comună edificare

 

Recunosc că sunt la cumpănă. Într-un moment de derută…

 La viaţa mea, parcă am cam priceput deja bine ce ar însemna cutare sau cutare gen literar, inclusiv ce înseamnă note/ jurnale de călătorie, de astea scriind multe, în ambele secole, XX şi, iată, XXI, – de prin Mongolia, Grecia, Turcia, Franţa, Polonia, Tadjikistan, de prin Siberia geroasă sau Crimeea cea pe alocuri subtropicală (ca să dau categorice diferenţe de temperaturi general-spaţiale şi stări sufleteşti personale) etc. De aia credeam că nu sunt, Doamne, în stare să confund o proză-povestire cu nişte note de călătorie şi, pe de asupra, să o mai şi includ într-un volum de nuvele. Da, chiar nu credeam să ajung la (a)tare lipsă de discernământ, încât să scrie un coleg, în ipostaza-i de critic literar, că, un text pe care eu îl consider(am) naraţiune sadea să fie trecut la…

Pe scurt, colegul scrie: „…sau Benedecţiunea (ultima, în categoria Notelor de călătorie). Nu, nu sunt supărat că ar fi subevaluat-o sub aspect axiologic, ci din contră, pentru că opinentul spune destul de binişor, poate că laudativ, ba chiar elogios, am impresia: „…unele texte sunt absolut memorabile, chiar mici bijuterii literare: Fetele de pe Calea Victoriei; Roşiile, vinetele, sau Benedicţiunea (ultima, în categoria Notelor de călătorie”. Parcă nu e spus destul de laudativ şi măgulitor pentru orgoliul autorului care se întâmplă să fiu? E. Scris chiar aşa. Elogiativ. Alinător. De-ai fi domnişoară, ai putea crede chiar: dezmierdător. E scris.

Însă de unde această confuzie de gen? mă tot întreb („mă tot…”, pentru că autorul reia aceeaşi teză – sau, poate, doar ipoteză? – prima oară în nr. 1, iar acum în nr. 3, 2011, al prestigioasei reviste Sud-Est cultural la care, de altfel, ambii colaborăm cu plăcere de ani buni deja). Confuzia o fi a mea? Sau a colegului ce mă derutează prin aserţiunea sa-bis?

Astfel că, absolut senin şi cu gratitudinea eventuală pentru faptul de a fi lămurit, până la urmă, de unii dintre vizitatorii acestui blog – oricum, deja a fost accesat de peste 26 de mii de ori, arată contorul afişărilor de pagină –, vizitatori-cititori pe care îi rog să parcurgă cu înţelegere textul în cauză, Benedicţiunea, şi să ne spună nouă, mie şi opinentului (nu şi oponentului, sunt sigur) literar, dacă e vorba de o nuveletă sau de note de călătorie.

P-S. De ce să fac eu secret din ceea ce se ştie? Emiţătorul opiniilor despre volumul de proză Ruleta românească*, din care face parte şi Benedicţiunea, este poetul şi eseistul (dar şi criticul literar?), colegul, prietenul Mircea V. Ciobanu. Am vrut să zic şi criticul literar independent, dar mă tem să nu forţez cumva titulatura, să nu duc şi eu la nelămuriri, alias confuzii.

                leo butnaru

BENEDICŢIUNEA

Probabil, nu există fiinţă omenească – nici chiar cea cu ţeava armei la tâmplă sau cu ştreangul de gât, fiinţă aflată, adică, în pre-clipa fatalităţii desprinderii de viaţa sa, de viaţa lumii, – care şi-ar putea imagina, virtual, sau şi-ar putea spune, real, că Dumnezeu nu ar mai iubi-o, nu ar mai avea grijă de ea, că ar fi uitat-o definitiv. Să creadă şi să-şi spună că Dumnezeu nu mai are nevoie de ea, fiinţa, persoana respectivă. Însă şi „a nu avea în pază”, „a nu mai avea nevoie” e puţin spus, în comparaţie cu – ar crede omul foarte necăjit – că Dumnezeu pur şi simplu îl... urăşte! Nu, nu, sigur că Atoatecreatorul nu-şi poate urî copilul, creatura...

Cam acesta ar fi fost şi subtextul consolatoarei binecuvântări – parcă aşa ceva ar fi putut să fie – a bătrâiorului boschetar, care şontâcăia pe peronul Gării de Nord şi se adresa, în general, tuturor celor aflaţi pe bănci sau la uşa vagoanelor, celor care îşi cărau bagajele  sau deja priveau de la geamurile rapidului, acceleratului sau personalului ce aşteptau ora plecării:

– Dumnezeu vă iubeşte şi vă are în pază! vorbea el către noi, călătorii, în general, sau în particular, oprindu-se în faţa vreunei tinere sau unui tânăr din cei ce stăteau pe una din băncile pe jumătate ocupată de bagaje:

– Dumnezeu te iubeşte şi are grijă de tine... Te are în pază... Să-ţi fie calea fără primejdie şi să ajungi cu bine...                                                            

După care, de primea sau ba ceva, pornea mai departe, târşâindu-şi adidaşii scofâlciţi peste literele de jumătate de metru ale unei inscripţii – direct pe peron, sub geamurile vagoanelor: „TE IUBESC, TAVI!” – „TE IUBESC” fiind scris cu vopsea, iar „TAVI” – cu cretă.

Unii dintre cei binecuvântaţi, la hurtă sau în particular, scoteau leul nou sau câteva monede pe care i le ofereau necăjitului generos în benedicţiuni, boschetar bătrâior care, la ale sale, arăta parcă mai deschis, mai senin, decât – în majoritatea lor – călătorii îngânduraţi ce dădeau evidente semne de oboseală, îngrijorare, nemulţumire, tristeţe sau lehamite.

Binecuvântătorul se apropie de scara unui vagon al trenului Bucureşti – Chişinău, mai bine zis – doar Chişinău – Bucureşti tur-retur, – însă conductorul îl împiedică să urce. În genere, acest tren seamănă, oarecum, cu un fel de cvasi-închisoare CFM–CFR pe roţi, o detenţie pe durata a 13 ore, trei din care sunt repartizate, asimetric, între vama Nicolina şi celebra gară ce te înalţă cu tot vagon (de parcă, de fapt, te-ar... coborî, te-ar înjosi...) – Ungheni. Însă, chiar oprit din tentativa de a urca în vagon şi de a-i blagoslovi pe cei dinăuntru, bătrânul nu se dezminţi, rostindu-şi în continuare refrenul consolator, îmbărbătător, pentru unii:

– Dumnezeu vă iubeşte şi vă are în pază... Vă urez cale fără primejdie şi bun ajuns la cei dragi inimii domniilor voastre...

Unii din călători coborâră, lăsându-şi obolul în palma canonitului, alţii, dinăuntru,  îl îndemnau să se apropie de geamurile vagonului, de unde lăsau să scapete, legănat, bancnota... De lăsau să cadă monede,  bătrânul le prindea în chipiul său zebrat în alb-vişiniul echipei de fotbal  „Rapid”...

În fine, trenul-cvasiînchisoare-pe-13-ore porneşte şi, în monotonul său legănat-zdruncinat, sigur că îţi vine să discuţi cu condrumeţul care ţi-a fost repartizat la casa de bilete a gării; discutaţi despre... libertate. Despre ce altceva?

Aşadar, colega, ce ar fi libertatea? Nimic altceva decât conştientizarea, cât mai lucidă, a necesităţilor. Da, sigur, şi demnităţii de om... tuc-tuc, tuc-tuc.... U-u-u!...

*     *    *

Pe aproape de ora patru, în vagoane urcă grănicerii şi vameşii, exercitându-şi funcţia în mersul trenului, cei dintâi verificând paşapoartele, ceilalţi – interesându-se de bagajele călătorilor, din când în când mai întrebând:

– Droguri?... Arme?... Obiecte de preţ?... Câtă valută aveţi asupra dumneavoastră?

La un moment dat, însă, unul din vameşi se aşeză pe bancheta din cuşeta noastră, îşi puse geanta pe genunchi, scoţându-şi chipiul cu cocardă şi  trecându-şi palma peste frunte. Privi la condrumeţul meu, apoi spre mine, zicând:                                                                            – Fraţi basarabeni, v-aţi născut în cămaşă.... Cu toate chinurile prin care aţi trecut şi mai treceţi, aveţi, totuşi, ceva noroc.... Se vede că Dumnezeu nu v-a uitat cu totul şi vă mai iubeşte... Are El grijă de voi... de noi...

...Curând, prin vagoane călătorii se treziseră de-a binelea şi, înfriguraţi, nu discutau decât despre un singur lucru: minunea lui Dumnezeu – pentru că nu putea să fi fost altceva! – prin care se reuşise a evita o groaznică avarie – coliziunea dintre trenul nostru şi o garnitură de vagoane-cisterne încărcate cu azotat de amoniu – aşa ceva...

– Slavă ţie, Doamne! rostea, febril, vreunul dintre călători.

În fine, trenul ajunse la Nicolina, grănicerii şi vameşii ne urară drum bun, coborând. Cu titlu de excepţie – de, se mai întâmplă uneori, – ne permise şi nouă să coborâm, scurt, din vagoane, să respirăm aerul proaspăt al preînzoririi. În iunie, pe la ora patru jumătate-cinci, deja se luminează, lumea se pune în mişcare.

La un moment dat, de undeva dinspre vagoanele din spate, răsună o voce care ne era oarecum cunoscută... Aha, o auziserăm şi aseară, în Gara de Nord:

– Dumnezeu vă iubeşte şi vă are în pază...

Era acelaşi bărbat bătrâior sau un altul?... Acesta părea să nu şchiopăteze... Sau, poate, aseară doar ni se păruse că generosul binecuvântător ar fi alignit... Nu este exclus ca el să fi ajuns ceva mai înainte, cu un tren ce avu prioritate...

Conductorul vagonului nostru se îndreptă spre boschetarul canonit  şi-i puse în mână o bancnotă. Mai mulţi dintre noi făcurăm la fel...

– Dumnezeu vă iubeşte şi vă are în pază... Vă urez cale fără primejdie şi bun ajuns la cei dragi inimii domniilor voastre...

22.VI.–16.XII.2007
 ----------------------------------------- 
*Ruleta românească. RAO - Prut Internaţional, Bucureşti, 2010. P.49-53.