Leo Butnaru: GEORGE BACOVIA

Op. Nr. 1, PENTRU CLAVIR ŞI VIOARĂ...

Aşadar, poetul George Bacovia (aşa DAR!) s-a născut pe 4, stil vechiu, sau pe 17 septembrie, stil nou, acum 130 de ani, pentru ca, în Timp şi Artă, să se ajungă la inevitabila situaţie în care ziua (noaptea, dimineaţa, seara, ora, clipa...) apariţiei sale pe lume să se estompeze, neutralizându-şi importanţa, dat fiind că înşişi cronicarii Olimpului, cu acordul zeului Hermes Trismegistus, ocrotitor (şi) al scrisului, „i-au dezamorsat” şi vechiul, şi noul, transferându-i destinul pe invariabilul stil (crono-spaţial) al permanentei actualităţi a răvăşitoarei metafore de plumb picurat pe clapele unui clavir. Atare sugestii mi s-ar fi putut revela acum câtva timp-anotimp în Bacău, pe peronul înserat peste care treceau greoi-fâlfâitor pâlcuri de corbi, zburând jos de tot, încât mai să atingă ţiglele sângerii-afumate ale acoperişurilor. Sau, posibil, gândul prinse contur la o cu totul altă bătaie de orologiu, undeva la jumătatea răstimpului dintre miezul nopţii şi târzia înzorire când, în sfârşit, liniştea încleştase urbea, de se auzea, parcă, doar un plânset înăbuşit de văduvă... „Ea plânge, şi-a căzut pe clape,/ Şi geme greu ca în delir.../ În dezacord clavirul moare,/ Şi ninge ca-ntr-un cimitir...”

În genere, lectura poeziei bacoviene mie unuia îmi pretinde o atenţie de maximă încordare, până la ţiuit, parcă, în conştiinţă; o supra-hiper-atenţie în care simt chiar cum verbele bacoviene se infiltrează, acustic, în propriile mele versuri, cum ar fi celebrul „Aud materia plângând”, pentru ca eu, când mă gândesc la Bacovia şi poezia sa, cu un surplus de atenţie, uneori, în bucătării, cantine, restaurante să aud materia mâncând; mâncându-se pe sine. Cu acest deosebit de sensibil şi de subtil Poet m-am afla şi alte dăţi în relaţii de surprinzătoare intertextualitate. Astfel, într-o zi mai de demult, aproape de foarte demult, într-o paradoxală zi de aprilie de o teroare ce ţi-o insuflă (doar) o toamnă putredă, ziceam/ scriam: „Peisajul livid leşinat cinetic al / ceea ce s-ar numi a burniţa parşiv şi îndelung. / Paşi şovăitori de ofticos. Venele flasce / ale şireturilor de bocanci / bălăbănindu-şi capetele retezate / de cine ştie de ce corp asasin. / Masturbaţia fleşcăitoare a noroiului / în mahalaua libidinoasă / a unei foste pseudocapitale comuniste. / În sfârşit neinterzis / Bacovia se află în apele sale şi aici / de-a lungul zidurilor abatorului de la Munceşti” – Munceştiul fiind o suburbie a Chişinăului, unde ziceam/ scriam intertextul, aproape. Altădată, poezia bacoviană mi se înfăţişă precum un amurg pe fond de aleluia cântată de-o capelă-filomelă-colectivă sau – aleluia cântată pe fond de amurg... Oricum, dacă-ţi re-aduceai arvunele din pustii zădărnicii în acea dispreţuitoare blândeţe a toamnei, renunţai ca şi cum la aparenta iscare a împalidărilor sufleteşti pe care cu tot dinadinsul ţineai să le plasezi barem în rândul evenimentelor simple de tot, dar totuşi evenimente, priincioasă fiindu-ţi aleluia pirotită a cappela ce dădea vremelnică uitare pricinilor de impas.

Iar o atare stare „stimulatoare” de intertextualism ţine şi ea de argumentele indubitabile că scrisul bacoviană rămâne, şi azi, conectat, funcţional, la circuitele intercomunicante din contextul general al poeziei româneşti. Altfel zis, în postmodernism – modernismul (eu unul îl consider pe Bacovia un excelent autor modern, în perpetuitate) se simte în făgaşele sale fireşti, oarecum modificate, re-proiectate, însă nicidecum anihilate sau expediate în pasivul istoriei literare. Adică, e de o intensă vitalitate această stare de poezie melopeică a sfâşietoarelor dezamăgiri ce pare a se îngemăna unor descântece pe care George Bacovia ar fi vrut să le murmure la porţile de plumb greu ale infernului (nu dantesc, ci neaoş, românesc), porţi care, ai impresia, în concepţia sau spaţiometria nealinatului bard s-ar fi aflat pe undeva prin preajma târgului său natal. Probabil, Bacovia e cel mai trist poet al neamului nostru, obsesia necontenitelor ploi ori ninsori apocaliptice transformându-se, ca prin alchimică magie, în recital de clavir ademenitor până la pierzanie cu blestemul păgânelor sale armonii, parcă anesteziatoare, parcă iarăşi răscolitoare de adânci suferinţe ancestrale.

Din alt ungi de apreciere, întru completarea aceleiaşi idei de ansamblu, am putea spune că George Bacovia este scriitorul sincopelor, previzibile sau imprevizibile, care confirmă netăgăduit faptul că existenţa creatoare a unui sau altui autor nu ţine de permanenţa, de cursivitatea manifestărilor sale artistice, ci e una a fragmentariumului de impulsiuni. În special, în cazul marilor solitari mereu solicitaţi de un tainic instinct al necesităţii de a se retrage în sihăstria de condamnat în sine însuşi. Or, de a străbate – cum scria cineva – speranţa gregară pentru a afla în ce măsură omul e mereu singur în disperarea sa.

Singurătatea ca predispoziţie (bacoviană!), ca asumare benevolă a acesteia, constituie o trăsătură importantă în modelarea identităţii omului-scriitor, revelându-i partea sa de a-social, de izolare întru discreta manifestare a conştiinţei artistice. Conştiinţă şi conştientizare care nu exclud nici tentativele de a face scafandrerie cât de cât lucidă în adâncurile misterioase ale subconştientului. Este modalitatea de a trăi revelaţiile ca pe ceva dat, cu care ai fost hăruit şi nu drept ceva jinduit şi autoizvodit. Este metoda a ceea ce Velimir Hlebnikov – alt poet solitar până la ciudăţenie! – numea tentativa de „a te extrage pe tine însuţi”, prin colectarea şi esenţializarea „calităţilor care înainte vreme erau atribuite zeităţilor” şi care pot fi identificate „prin studierea propriei tale naturi”. Pe această dihotomică poziţionare de planuri, cea a co-perezenţei în omul creator a conştiinţei fundamentale şi a subconştientului fundamental (abisal) face situaţia sa radical paradoxală şi conflictuală, cu sine, cu societatea, şi în atare cazuri atmosfera bacoviană se înrudeşte cu absurditatea, fie aceasta urmuziană sau camusiană. Robert Musil definea structura unui astfel de conflict şi drept disonanţă fundamentală, cu tentativa de armonizare a căreia s-ar ocupa Cultura (inclusiv creaţia) şi Soţiumul. Apoi, autorul celebrei naraţiuni „Omul fără însuşiri” (de ce nu ar fi acesta şi un titlu... bacovian?!) mai presupunea că mecanismele de contra-reacţie sunt legate anume de profunzimile necesităţilor existenţiale ale omului întru armonizarea disonanţelor fundamentale, declanşându-se ca şi cum concomitent cu demararea actelor lingvistice obişnuite. Bineînţeles, şi a celor de creaţie, de plăsmuire literară, ar fi să adăugăm. (Să ne amintim că unei exegeţi s-au referit în mod special la actul lingvistic al zgârcitului la vorbă om şi poet George Bacovia. Despre el îmi vorbea, într-un noiembrie de acum mulţi ani, la Bacău, şi Fănuş Neagu: „Pe George Bacovia l-am cunoscut dus de mână de Gheorghe Tomozei şi de marele poet Jebeleanu. I-am smuls 5-6 cuvinte, pentru că împlinise 75 de ani şi nu avea bătrânul poet timp de istorii gâlcevitoare. Avea timp de istorie universală...” Acele 5-6 cuvinte smulse erau şi ele dovada că, dacă în comunicarea cotidiană actul vorbirii părea să fie un adevărat supliciu, o netăgăduită disonanţă, în poezie el (i) se întâmpla Domnului Bacovia anume ca armonizare a discrepanţelor fundamental-existenţiale.)

Prin urmare, e de crezut că energiile subliminale ale psihicului poetic bacovian se află într-un repaos relativ, pentru ca, la un moment (şi „imbold”) anume, să se substituie, unele devenind creaţie, revelaţie, altele – spaimă, nelinişte, dezolare şi, poate că, acea imanentă experienţă tragică a poetului asupra lui însuşi, acea persuasiune trecută pe registrul pluralităţii, învederând dureros că poeţii, fiecare în parte şi... altfel/ în alt mod, nu reprezintă doar esenţializarea tuturor achiziţiilor în destin (experienţă, studiu, creaţie...), ci sunt şi golul sau chiar poate vidul neîmplinirilor, golul-contur de colonade ancestrale lăsat de faptele care ar fi fost bine să li se întâmple, însă, din varii motive, plauzibile sau ca urmare a ingratitudinilor mereu inoportune, nu li s-au întâmplat. Nu li s-au întrupat în destin.

...Atât am îndrăznit să spun. Şi mă tem că prea mult am cutezat şi aş da dovadă de impietate, dacă nu m-aş arăta atent şi ascultător la apoftegma zgârcitului la vorbă maestru George Bacovia: „Nu faceţi dezordine din viaţa mea”, ca motto al unui, de asemenea, trist clavir, percutat întru alungarea bufniţei singurătăţii. De altfel, această pasăre poetul încerca să o alunge şi prin trecerea arcuşului pe strune. Îmi mai spunea dl Neagu, în noiembrie 1993: „Ştiţi, să vă povestesc care era chipul său adevărat. Cânta la vioară. Şi a intrat în casa lui un hoţ. Şi poetul l-a întrebat: „Dumneavoastră?”, întrerupându-şi cântul la vioară. „Păi, zice hoţul, banii!” „O, de unde?”, i-a răspuns, şi hoţul a înlemnit, iar bătrânul a prins să cânte în continuare. „Vă rog să mă scuzaţi”, a zis peste câteva clipe intrusul derutat”. Şi conchidea excelentul povestaş Nea Fane: „Cred că în istorie pentru prima dată hoţul şi-a cerut scuze de la păgubaş că-l deranja, când el cânta la vioară”. Mai târziu, aveam să mai ajung la un poem, Alb de cântec numit, în care intră întru sălăşluire multiplicatul nume al poetului: „Aici cântă Paganini / (de doreşti / poţi să pui numele lui / Barbu Lăutaru. Sau / George Bacovia – şi el / viorist fiind). Cântă / îndelung. O epocă / poate. / De pe strunele scripcii sale / se scutură iată / o mică iarnă de sacâz”.

...Astfel că şi noi să ascultăm magicul Op. Nr. 1 Bacovian, pentru clavir şi vioară...
leo butnaru