28 IUNIE 1940. SAT UITAT?

                                                O PARANTEZĂ

        (Fragment din eseul „Lista basarabeană”)

Doamne, ce diferit se văd lucrurile şi ce diferit sunt interpretate! În acel timp, când Eufrosinia Kersnovskaia, boieroaică cea de 33 de ani, de profesie „civilă” medic veterinar, se arăta oarecum optimistă, dar fiind, totuşi, mai mult tristă de ce vede în primele zile de ocupaţie sovietică (aşa scrie în memoriile sale), un compatriot de al ei, la 34 de ani ai săi, cu studii agricole la şcoala din Cucuruzeni, vede exact invers – pentru el ocupaţia fiind... eliberare şi, ca timid condeier ce era pe atunci, ticluieşte un aşa-zis poem, intitulat „Sat uitat”, în care – ce credeţi că spune? – ceea ce nu credeam nici noi, la şcoală, pe când ni se impunea textul respectiv, că ar fi fost, chipurile, cu adevărat: „Ia ascultă, Nistrul cum grăieşte; /oare noi vom sta şi l-om privi? /  Să strigăm la dânsul, şi-or veni / fraţii să ne-ajute voiniceşte. //  Să-i strigăm de-aici, de sub lăcată, / să pornească vajnicul lor stroi, / să ne scape satul de strigoi / şi de viaţa asta blestemată. // 
Va veni ea, zariştea senină, / când le-om strânge mâinile cu drag / şi vom merge sub acelaşi steag, / înfrăţiţi pe drum înspre lumină”. (Andrei Lupan.)

Iar un alt basarabean, care la acea vreme avea 32 de ani, adică situat între Kersnovskaia şi Lupan, – deci, un alt „corifeu” al hăului,  Bogdan Istru (n. Bădărău), îşi secunda colegul întru aberaţii, scriind: „Glasul de luptător al poetului îndeamnă pe fraţii săi ţărani să-şi îndrepte privirile spre răsărit, spre Nistru, spre patria socialismului, de unde avea să vie marea izbăvire a noroadelor asuprite ale Basarabiei”. Apoi o altă coincidenţă face istoria noastră să rămână cu gura căscată: I.C., născut chiar în acel blestemat an 1940, peste ceva vreme ajungând critic literar, bietul de el şi-a zis să le ţină  hangul celorlalţi doi, fiind de părerea (absolut... personală!) că: „În anul 1940 poemul „Sat uitat” n-are concurenţi în privinţa profunzimii cu care autorul a exprimat durerile trecutului, bucuriile şi speranţele basarabenilor la acel moment istoric”. Oh, oh, oh, bieţi scribi socialişti moldoveni, să vă fi citit compatrioata voastră Eufrosinia Kersnovskaia care – e de menţionat – cunoştea perfect limba română. Numai că tânăra boieroaică nu s-ar fi putut deda unor „delicii” de lectură pe baze şi teme autohtone (ocupaţia sovietică dată-trâmbiţată, fariseic, drept eliberare) din simplul şi dramaticul motiv că foarte curând nimerise în Gulag, de unde avea să iasă (dacă s-ar putea spune astfel; URSS mereu a fost un Gulag cu cercuri infernale, de o mai mare sau mai mică intensitate a supliciilor) abia peste vreo 12 ani.

Remarc toate astea oarecum răzbunător, cu un anumit sentiment de satisfacţie pentru dreptatea şi punerea la punct ce se pot întâmpla peste ani, precum reiese din cele constatate de colegul Arcadie Suceveanu: „Au dispărut din context operele „clasice”, ideologizate, conjuncturiste, care populaseră ani lungi manualele şcolare, culegerile tematice şi antologiile, tot felul de serii şi colecţii editoriale din Basarabia şi fosta URSS. Retrase din circuit, asemenea opere ca „Tovarăşul Vanea” de Samson Şleahu, „Ţara mea” şi „Cresc etajele” de Emilian Bucov, „Deşteptarea” de Alexandru Lipcan, „Lumina” şi „Sat uitat” de Andrei Lupan, „Pohoarnele” de Bogdan Istru, „Tinereţe fără moarte” de Liviu Deleanu, cascadele de poezii şi poeme lirico-epice care compuneau „Leniniana moldovenească” ori care deveniseră colecţii calendaristice în care se iubeau fierbinte partidul cu poporul, la date fixe: 7 noiembrie, 1 Mai, 28 iunie etc. – toate aceste scrieri, după ce au lucrat adânc în cugetele atâtor generaţii de tineri, lăsând în ele tone de zgură ideologică, şi-au luat locul binemeritat pe rafturile cele mai de jos, rău famate, ale istoriei”.

L.B.

28 IUNIE 1940. CONSECINŢE

 FRAGMENTE DIN ESEUL "LISTA BASARABEANĂ"

 Auziţi, citiţi, domnule Hollywood!

Domnule Hollywood, domnule – eventual – mare regizor, generalizat, sintetic, esenţializat din toţi regizorii pe care îi cunoaşteţi, vă rog să-i acordaţi puţină atenţie acelui vagon pentru vite, ticsit cu oameni (vii) – copii, bătrâni, femei, tineri, adolescente gingaşe şi sfioase, ruşinoase, bărbaţi; să-i acordaţi puţină atenţie duducii Eufrosinia Kersnovskaia sau chiar – însăşi Măriei Sale Istoria – Tristă Măria Sa! – pentru a lua aminte că deja amazoana soroceană iubitoare de „matuşca-Rusia” prindea a se dumeri. Sigur, în sinea sa, – chiar dacă nu mărturiseşte, – duduca se întreba deja: „Chiar aceştia să fie conaţionalii mei?... Neoamenii ăştia, care sugrumă oameni?...”

Ajuns la capitolul 1-4 din memoriile Eufrosiniei Kersnovskaia Cât valorează un om, înclin să cred că Hollywood-ul nu a avut prea multe scenarii de un dramatism de-a dreptul sugrumător, precum cel care s-ar putea „extrage” – atât de... filmic prin el însuşi! – din scrisul tinerei moşierese înghesuite şi ea în vacarmul din vagoanele de vite de la gara Floreşti, de pe malul râului Răut, în Basarabia, lângă comuna... Varvareuca! Sigur, numele acelei paşnice şi blânde localităţi de ţărani nu avea nimic în comun cu varvarii bolşevici ce invadaseră pământurile şi spaimele oamenilor. Dar acolo era, parcă dramatic-predestinat: la Floreşti, lângă Varvareuca, deja de un an de zile, în 28 iunie 1940, varvarii imperiului roşu-sângeriu îşi întinseseră bivuacul nelegiuirilor!

Dacă am fi avut şi noi luciditatea, perspicacitatea, onoarea şi puterea evreilor, dădeam nu o singură „Listă...”, analoagă celei a lui Shindler, ci zeci de „Liste ale Dramei Basarabene”, provocate, regizate de ţarism, apoi de bolşevism, de fiara stalinistă, de inumana putere sovietică!  Domnilor cineaşti, domnilor bogătaşi, care aţi fi în stare să finanţaţi un film ce ar putea concura cu vârful de lance hollywoodian, iată o scenă, una doar: în maşina în care erau aruncaţi oamenii vânaţi, „rechiziţionaţi”, se aflau şi două fetiţe „care mă impresionaseră până la adâncă milă: erau îmbrăcate în rochiţe albe de bal şi încălţate cu pantofiori albi cu tocuri înalte. Erau două surori, care absolviseră şcoala medie: astăzi avuseseră „balul alb” – primul bal din viaţa lor, pentru care se pregătiseră cu atâta emoţie şi pentru prima oară în viaţă îşi puseseră pantofiori cu tocuri înalte şi se coafaseră.

28 IUNIE 1940. LISTA BASARABEANĂ



 FRAGMENTE

28 iunie 1940

Ţăranii se mirau – cum o domnişoară, fiică de boieri, mergea desculţă în urma plugului, cosea grânele sau fânul, întrecându-se cu bărbaţii. Mulgea vacile, rânea bălegarul, castra porcii, altoia pomii. Era fermierul universal. În acelaşi timp, cunoştea literatura universală, muzica clasică, picta. Vorbea nouă limbi, printre care pe evreieşte şi ţigăneşte – limbi necesare în oraşul nostru”.



Semnarea pactului Ribentrop-Molotov-Diavolul

Ce portret! De tânără. Şi boieroaică. Şi frumoasă! Cutezătoare. Chiar şi în acel 28 iunie 1940 rămânând să aştepte hoardele roşii. Şi, poate, nu doar din cutezanţă, ci şi din motivul că se considera oarecum... de-a lor, rudă a ruşilor ce aveau să treacă Nistrul.

De a lor, de a sovieticilor chiar să fi fost? Era rusoaică. Şi aşa s-ar fi putut crede, cu toate că sângele ei avea afluenţi de prin mai multe seminţii – greco-macedoneană-aromână, poloneză, georgiană... Oricum, vorbea fluent limba rusă, se considera rusoaică. Deci, ce rău puteau să-i facă cei ţintaţi cu stele roşii? Şi de ce? Astfel că şi-a zis să rămână.

Iar mama sa, profesoară, îi spunea, o implora: „Hai, dragă fiică, să plecăm şi noi peste Prut, că nu se ştie cum o să iasă întâlnirea asta cu „ai noştri”.



Tancurile sovietice la Soroca



Însă fiica nu pleacă, rămâne, petrecându-şi mama ce-şi rânduia căruţa în lungul convoi al celor care se refugiau, fugeau din calea sovieticilor. Bezmeticilor.

Ea, tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia (avea 33 de ani), rămâne. Ar fi putut să se pregătească din timp de plecare, pentru că, peste ani, deja în Siberia, în Gulag, îşi aminteşte că, atunci, cu 2-3 zile până la groaznicul 28 iunie 1940, radio Bucureşti transmitea: „Uniunea Sovietică a înaintat pretenţii asupra teritoriului Basarabiei. Comisia mixtă în componenţa generalilor (cutare) pleacă cu avionul la Odessa pentru rezolvarea acestei probleme... Mama nu a mai dus ceaşca până la gură. Mâna a început să-i tremure şi ceaşca reveni, zângănitor, pe farfurioară.

– Cum aşa? Ce va fi cu noi?



Refugiaţii din Moldova Estică



Acum mi-i greu să-mi imaginez că inima, care trebuia, parcă, să fie prezicătoarea, nu prevestise nimic. De parcă, nu prea mult timp în urmă, nici nu s-ar fi întâmplat ceva asemănător în Ţările Baltice, ca şi cum noi nu ne-am fi putut da seama ce va ieşi din toate astea!...”

Iar dimineaţa, pe colinele sorocene, treceau coloane de camioane militare. Iniţial, tânăra boieroaică se gândise că maşinile ar fi româneşti, fără să ştie că, noaptea, peste Nistru fusese aruncat un pod plutitor pe care trecuseră tancurile şi blindatele armatei roşii. Însă (spune eroina): „Eu nu aveam nici cea mai mică închipuire că în viaţa noastră s-a întâmplat o cotitură bruscă şi că totul ce era obişnuit, neclintit, dintr-o dată dispăruse după linia orizontului!”

Astfel că prin satul ei, Ţepilova, treceau maşini murdare, tanchete, unele dintre care rămâneau în pană pe marginile drumului: „Băltoacele de uleiuri tehnice se conturau în praful drumului, oşteni pătaţi cu negru reparau ceva. Una dintre maşini se defectase chiar la răscruce, nu departe de casa noastră. Din ea curgea ceva negru şi flăcăuanii satului, ghiontindu-se înde ei, chicoteau şi ironizau:

– Ca oiţa: unde s-a oprit, acolo a şi lăsat băltoaca...

– Ce-i asta, bravilor? Abia a-ţi trecut graniţa – şi dă-i cu reparaţia?

La care mecanicul face printre dinţi:

– A treia lună suntem în marş...

După podeţul de la intrarea în Soroca, pe panta drumului, se afla o maşină răsturnată. Alături de ea – trupul unui soldat acoperit cu o foaie de cort.

SFÂNTA FECIOARĂ A ZĂPEZII

Din Jurnal de Lituania

25 mai 2012

 Ţinem cale spre localitatea Girdiškė, unde vizităm renumita biserică Sfânta Maria a Zăpezii. Ce nume! Sfânta Zăpezilor… A zăpezilor imaculate ca şi neprihănirea fecioarei. Biserica este vastă, cam cât o catedrală, concepută astfel în urma unei decizii de foarte demult, bazată pe perspectiva că pe aici va trece calea ferată şi la Girdiškė va apărea o staţie mare de tren. Însă nu a fost fă fie, proiectul rămânând nerealizat, populaţia localităţii aşa şi nu a crescut, ceea ce nu înseamnă însă că biserica – adevărat monument de cult – a fost abandonată. Aici vin credincioşi de la mari depărtări, pentru a participa la festivalul bisericesc (chiar aşa stă scris: „The church festival” – sintagmă ce pare atât de laică/ lumească, oarecum incompatibilă cu cultul religios; dar parcă în unele biserici de aiurea nu a intrat chitara electrică, tobele, talgerele, saxofonul jazz-band-ului, naiul?...); la festivalul bisericesc „Zăpada Girdiškė-lui”. Aici, în plină vară, ultima duminică din august, ninsoarea este imitată în cel mai primar mod: prin spulberarea bucăţelelor de hârtie, amintind legenda că, făcând să apară stratul de zăpadă imaculată, Fecioara Fără Pată îi ajută pe creştini să-şi păstreze nevinovăţia sufletului până şi într-o lume bântuită de focul patimilor. Pe temelia neprihănirii se înalţă templul viu al vieţii închinate lui Dumnezeu.

Acest locaş de cult, înălţat într-un stil neo-gotic, are şi el legenda sa, spunându-se că ctitorul, zidarul, Manole lituanianul a calculat dintru început atât de exact numărul de cărămizi necesare la construcţie, încât, la final, nu rămăseseră în plus decât doar… 2 cărămizi! Iar un amestec de legendă eu unul l-am presupus şi în ceea ce aici se numesc „două altare” care,  în biserica ortodoxă, ar fi mai curând două părţi ale unei catapetesme, ce sunt create într-un mod unic, absolut original – pe de laturile altarului tronează compoziţii din tulpini de arbori descojiţi, pe ramurile cărora sunt plasate icoane şi statuete de sfinţi: pe stânga – icoana cu Fecioara Maria, pe dreapta – Tatăl Ceresc în braţe cu pruncul. Aceasta este o dovadă incontestabilă că lituanienii nu se tem de anumite abateri de la canoanele de cult rigide, inventează detalii în simbolistica bisericească generală anume în virtutea discretă a celor pe care le reţinusem eu din discuţiile cu colegii băştinaşi (reţinut la nivel de supoziţie, trebuie să subliniez), când era invocat relativ frecvent faptul că, în vremuri de acum nu chiar mute secole, triburile protobaltice de pe aceste meleaguri au lăsat în subconştientul naţiunii pe care au plăsmuit-o urme şi umbre „active”, încă, de păgânism, politeism ce nu trebuie contrapuse catolicismului sau negate. Această operă de catapeteasmă arborescentă, compoziţiile inventive de sanctuar îi aparţin preotului (dar şi sculptorului, artistului, reiese!) Kazimir Andriukaitis.

Vladas Brazunas şi Leo Butnaru

ANDREI LUPAN (1912-1992) – ÎN CÂTEVA MOMENTE

Pagini de jurnal

24.XI.1983

Alaltăieri – plenară la uniunea scriitorilor. Mulţi – precauţi, lunecoşi. D. şi L. încă nu se orientează bine, nu-şi dau seama pe ce lume trăiesc. De altfel, nu am chef să mă „simt” alături de ei. L. se auto-mozoleşte, lăsându-se obsedată de himere şi tragism demodat, să zic, deoarece tragismul timpurilor noastre e altul, altul e şi omul…

Lupan îşi cere iertare, zicând că nu mai e logic ca în fel de fel de referate şi hotărâri să figureze doar două nume – al său şi al lui Bucov. Cică mai sunt şi alţii – Costenco, Meniuc şi, poate, Istru, „care în ultimii ani au lucrat mult mai mult ca mine”, recunoaşte bătrânul. Îi probozeşte pe cei din conducere, pe criticii literari că „prea s-au străduit să lase în urmă” creaţia lui Costenco, Val. Roşca, A. Ciocanu, scoţând în prim-plan alte figuri (figurine). „Lui Costenco măcar i-aţi dat fie şi un premiu al pionierilor?!” Ei da, de unde?! – potentaţii nu reuşesc să tot facă parte dreaptă înde ei, nu tocmai să se gândească la balanţele adevărului.

8.XII.1983

O nedumerire mai veche a lui Andrei Lupan, care zice: „Eu nu ştiu cum se face, însă uneori, când aduc la vreo redacţie nişte rânduri scrise aşa, după felul înţelegerii mele, după ce le văd tipărite – mă înspăimânt de atâtea virgule, pe care nu le pusesem eu. Căci să vă spun, eu nu sunt pentru virgulăraia asta… Când văd un cuvânt luat între virgule, îmi pare că e la închisoare”.

MUZEUL GENOCIDULUI ŞI OCUPAŢIEI

File de jurnal

23 mai 2012, Vilnius

Cam într-un sfert de oră, ajung la un parc vast, iar pe stânga – monumentul ce aminteşte de timpurile în care Lituania mai era sub cizmă străină. Un indicator îţi arată şi direcţia spre Muzeul genocidului şi ocupaţiei. Un perete uriaş, înalt, cu desenele copiilor care, sute şi sute, au desenat sau au pictat ceea ce înţeleg ei la tema dependenţei ţării lor, cândva, de nenici răi ce împuşcau din tancuri, aruncau bombe din avioane, făceau ca florile din Lituania să se ofilească… Probabil, un astfel de zid-ecran al conştiinţei copiilor care încearcă să se dumirească în probleme atât de grave, dramatice, inumane – genocid şi ocupaţie – pare a fi unicul în lume.

Iar marea surpriză şi, sigur, motivaţia unei atractivităţi irezistibile spre muzeu e că el se află în fosta clădire a NKVD-ului, apoi KGB-ului! După vizita mea acolo pot spune că deja ştiu cum arată – cât de îngrozitor, cutremurător! – şi ceea ce nu e permis să fie vizitat: sediul KGB-ului republican de la Chişinău. Pentru că în cel al ex-KGB-ului sovietic lituanian am văzut nu doar camera de tortură barbară, ci şi pe cea de execuţie. Ştiţi cum se numea, în limbajul cifrat al zbirilor, acea cameră?... „Bucătăria”! „Bucătăria” în care au fost luate/ curmate mii de vieţi omeneşti! Câteva exemple din documentaţia atât de amplă şi atât de înspăimântătoare care urlă în zecile de camere ale muzeului – două etaje, plus subsolurile: în ziua de 2 martie 1945 la „bucătărie” au fost executaţi 42 de lituanieni! Pe 21 martie – 45. Iar pe 1 ianuarie (de An Nou) acelaşi 1945 – 38 de persoane… Într-o vitrină – zeci şi zeci de ştampile speciale ale KGB-ului, ca o captură diavolească, unele din care bineînţeles că au fost aplicate şi pe actele de condamnare la moarte a patrioţilor lituanieni. În acest labirint al crimei… – muzeul are circa 60 de săli, încăperi, spaţii, unele rămase exact în starea în care au fost găsite la „capturarea” lor de la „stăpânii”-kgb-işti, în special cele de la subsol – celulele deţinuţilor, cabinetul şefului de gardă, boxele de doar 1, 6 metri pătraţi, unde erau ţinuţi noii arestaţi, în timpul cât le erau completate/ fabricate documentele. În aceste spaţii se putea doar sta în picioare. Camera în care erau fotografiaţi deţinuţii şi se efectua dactiloscopia… (Eu unul am găsit prin arhivele internet multe poze de cazier, ultime, ale unor mari personalităţi ale literaturii, teatrului, culturii ruse, ce aveau să piară în Gulag…). Camera de tortură, pardosită cu materiale izolatorii, să nu răzbată în afară ţipetele condamnaţilor; o metodă de supliciu – pe podeaua de ciment, în formă de bazin, era turnată apă rece ca gheaţa, încât cel supus torturii se vedea nevoit să balanseze, până la extenuare, pe un trunchi îngust de beton; carcera în care era băgat deţinutul din varii motive – pentru că ar fi aţipit în timpul zilei sau că ar fi comunicat prin alfabetul Morse cu alţi nefericiţi di infern. Sau că nu mărturiseşte ceea ce anchetatorul ar vrea să audă. Nu primea decât jumătate de litru de apă şi 200 de grame de pâine pe zi. Frigul, foamea, istovirea, fizică, dar şi psihică, frângeau omul, frângeau destinul… Camera de execuţie, numită cu atâta cinism „Bucătăria”…

Subsolul groazei

 S-a păstrat o bună parte din… exponatele ce mărturisesc despre ferocitatea călăilor, însă o altă parte din ele satrapii sovietici şi acoliţii lor locali, „cozile de topor”, au reuşit să le distrugă: într-o cameră stau saci cu rămăşiţele fostelor documente secrete trecute prin „şişcorniţa” diavolului – maşina de tocat hârtia mărturiilor cutremurătoare; actele crimelor, urmele genocidului… De altfel, atare maşini de tocat prin 1990-1991 au funcţionat din plin în sediile fostului CC al partidului comunist al Moldovei, în cele ale comsomolului, ministerului de interne, la KGB, în fostele cazărmi ale armatei sovietice etc., etc. Dar nu e vorba doar de sacii cu pleava documentaristică tocată aici între 1990-1991. Foarte multe documente au fost distruse prin alte metode (focul, apa etc.), altele duse în arhivele din Rusia, precum cele din Chişinău – la Tiraspol. Şi totuşi, peste 200 de mii de tomuri/ mape au ajuns în Arhiva Specială a Lituaniei.

Documentele tocate de criminalii comunişti

Iar în camera nr. 11 este amenajată expoziţie cu genericul „Lui Dumnezeu şi Patriei”, dedicată preoţilor catolici supuşi represaliilor. Unii dintre ei – pentru participarea la războiul de partizani care, în Lituania, a durat până în anul 1953. Mulţi – pur şi simplu pentru propagandă antisovietică. Statistica necruţătoare spune că, în total, a fost întemniţată 20 la sută din preoţime, iar 30 la sută din preoţi erau puşi sub urmărire. În unele fotografii – preoţi catolici care săvârşesc ritualuri religioase în mijlocul conaţionalilor lor deportaţi în Siberia şi Asia Mijlocie.

Periodic, în acest labirint al crimelor, în muzeul ocupaţiei şi genocidului răsună voci răstite, în amestec, ruseşti şi nemţeşti – ordine militare, somaţii poliţieneşti; glasuri răguşite de beţie ce rostesc sentinţe de condamnare la moarte… E un potpuriu, în melanj, bolşevico-nazist (aici a fost şi sediul Gestapo, „preluat” mai apoi de KGB, ce a dominat până în august 1991) care a şi constituit fundalul sonor al groazei în anii, deceniile de ocupaţie, deportare, decimaţie a poporului lituanian care, la acest capitol al istoriei sale, are atâtea asemănări cu noi, românii pruto-nistreni. Dar, spre deosebire de cele trei state baltice, noi încă nu ne-am încumetat să deschidem un muzeu al ocupaţiei, nici chiar în acest an, când se împlinesc două secole de la sfâşierea Moldovei de imperiul ţarist.

În cabinetele gradaţilor – portretul lui Dzerjinski, unul din părinţii terorii bolşevice – ironia sorţii, acesta îşi începuse activitatea revoluţionar-politică tocmai în Vilnius…

Muzeul e vast, necuprinse sunt spaţiile crimelor stalinismului, post-stalinismului, sov

Baloansoarul gheţii

ietismului în general. Şi eu reiau traseul muzeistic care e de fapt cel al unei Golgote a Lituaniei pe parcursul a 64 de ani. O iau de la început cu gândul deloc atins de orgoliu – o simplă idee a unui martor, a unui jurnalist, a unui scriitor ce speră să contribuie cât de cât la elucidarea urgiilor ocupaţiei şi la el acasă – gândul, ideea că, posibil, şi aceste note i-ar putea ajuta pe responsabilii de la Chişinău, în primul rând pe cei din parlament, să meargă mai departe de piatra de temelie a unui muzeu al genocidului, al ocupaţiei – piaţa instalată în Piaţa Marii Adunări Naţionale cu perspectiva ca în locul ei să fie ridicat un monument al jertfelor stalinismului, comunismului, în multitudinea de manifestare antiumană a acestora. Implicit, apare şi un alt gând: eu unul aş aduce aici, la Vilnius, în muzeul genocidului şi ocupaţiei pe toţi deputaţii parlamentului moldovean, să vedem atunci ce ar cârâi relictele comuniste, cozile de topor, laşii, indecişii, ezitanţii când e vorba să ia atitudini principiale faţă de crimele trecutului şi să voteze corespunzător.

Muzeul genocidului a fost instituit în octombrie 1992 printr-un ordin al Ministerului culturii al Lituaniei. Iată, nici nu a fost barem necesară implicarea legislativului. Deci, pe când şi la Chişinău un ministru al culturii pe potriva omologului său baltic?... Dar, e adevărat, nu poţi prelua aşa, fără parlament, clădirea fostului KGB, unde actualmente e „securitatea democraţiei”. Nu poţi prelua documentele ce dezvăluie ferocitatea ocupanţilor, deznaţionalizatorilor, pur şi simplu a criminalilor de tot soiul aserviţi regimului comunist, vârfurile de baionetă ale zbirilor. În această instituţie a memoriei naţionale din Lituania sunt prezentate fişele personale de cadre, inclusiv fotografiile celor care au fost pe parcursul deceniilor capii NKV-KGB-ului, organizând epurarea etnică. La fel apar şi complicii lor – cozile de topor, informatorii, spionii de toate calibrele, modele din delaţiunile lor, în urma cărora erau întemniţaţi sau chiar executaţi cei pârâţi. În timpul a trei perioade de ocupaţie, în Lituania au căzut jertfă represalii zece la sută din întreaga populaţie, adică circa 300 de mii de cetăţeni. Închisorile, alte locuri de detenţie, se extindeau mereu, se renovau, inclusiv blestematul sediu al KGB-ului, pe pereţii cărora s-au descoperit 18 straturi de vopsea! Iar în camera de execuţie, au tot fost depuse noi straturi de ciment peste podeaua veche, pentru a acoperi urmele de sânge otova. La construcţia muzeului, înlăturându-se strat cu strat cimentul, sub el s-au găsit unele obiecte ale deţinuţilor, dar şi osemintele acestora, pe care le vezi prin sticla organică durabilă, care acum ţine loc de duşumea.

Expoziţiile de la etajul întâi reflectă viaţa în Gulag a lituanienilor în anii 1944-1956. Fotografiile condamnaţilor din viaţa lor liberă, apoi din cea de lagăr, documentele structurilor represive, memorandumul răzvrătiţilor din Vorkuta, veşminte, încălţăminte pe care le purtau osândiţii, cruciuliţe, cărţulii de rugăciune, scrisorele, unele – pe coajă de mesteacăn… Imaginea de ansamblu este întregită de episoade din filme documentare, de fotografiile cimitirelor din Siberia în care s-au prăpădit balticii, europenii în general…

Este dramatic înduioşătoare expoziţia intitulată „Viaţa continuă” în care se demonstrează cum, în pofida tuturor vicisitudinilor, a muncilor inumane la care erau supuşi, atitudinilor duşmănoase faţă de ei ca „elemente antisociale”, întemniţaţii, deportaţii, exilaţii se străduiau din răsputeri să supravieţuiască, să-şi pună copii pe picioare… Între 1944-1953, din Lituania au fost deportate şi 39 de mii de copii, dintre care 5 mii au murit!

Surghiuniţii îşi păstrau obiceiurile, se străduiau să nu-şi uite limba maternă, conştiinţa etnică şi istorică, rămânând fideli valorilor creştine.

În această perioadă însă, în ţară continua un război de partizani de mare amploare, cu unităţi naţionale armate conduse de ofiţeri profesionişti. Într-un raport al capului unui batalion sovietic de represalii se spune că efectivul acestuia a ucis atâţia „bandiţi” şi a incendiat 46 de cătune! Fotografiile celor căzuţi în luptă, printre care şi cea a simplului învăţător de ţară Ionas Petrauskas, trădat de agenţii-cozi de topor, fotografiaţi şi ei de KGB, ca să-i aibă la evidenţi, dar – şi la mână… Acesta era umanismul pe care sovieticii veneau să-l implanteze în teritoriile ocupate…

Până în 1991, a existat şi o muşcare activă antisovietică susţinută de biserică. În muzeu, există mapele cu modele de caligrafie ale miilor de lituanieni suspectaţi, cărora puterea criminală râvnea să le depisteze şi să le contabilizeze particularităţile individuale de orice ordin, cu aplicaţii în criminalistică (antisovietism!), psihologie, psihiatrie. Şi în timpuri „paşnice” au căzut mii şi mii de jertfe, cea mai mare parte din ele – de patrioţi, de eroi adevăraţi.  Până la lituanienii care, în noaptea de 13 ianuarie 1991, apărând sediul televiziunii naţionale, au murit sub şenilele tancurilor sovietice. În august al aceluiaşi an a fost demontat monumentul lui Lenin din Vilnius, urmat de evenimente sângeroase: trupele speciale au ucis lituanienii ce făceau de gardă la hotarele ţării lor, aflate în prag de a-şi recuceri independenţa. Muzeul genocidului şi ocupaţiei le readuce în prim-planul memoriei fapta, personalitatea.

O spun fără pic de exagerare: pe coridoarele fostului KGB, prin zecile de camere de muzeu am văzut nenumăraţi vizitatori. Acest spaţiu are o atracţie mai specială şi prin sângerosul său exotism înspăimântător de cândva, prin aproape incredibila situaţie când bârlogul criminalilor, sadicilor, călăilor din comunism a ajuns loc liber, pe care îl poţi vedea şi tu, cetăţean de rând, ce cunoşti atâtea despre ororile bolşevice, pigmentate, augmentate nu o dată de legende. Dar aici ai impresia că până şi suflul legendelor păleşte în faţa realităţii pe care o refac expoziţiile muzeului genocidului, unde s-a păstrat până şi biblioteca specială cu o tematica aberantă a opusculelor ideologice, cu coduri de legi, cu hotărâri ale puterii sovietice care, prin găunoşenia frazeologică „pozitivă” tăinuiau de fapt mecanismele represive. E aici şi literatura de specialitate a călăilor KGB-ului: documente directoare, instrucţiuni, broşuri despre spionaj, contraspionaj, urmărire a elementelor suspecte, indezirabile puterii, serii tematice, reviste de uz intern, elemente ale atributicii sovietice represive – toate puse în serviciul diavolului, întru sovietizare, deznaţionalizare, depersonalizare, dezumanizare.

Muzeul are mai multe expoziţii itinerante… Iar Muzeul de Istorie de la Chişinău ar face bine să solicite unele din ele… 

O FLOARE, O LUMÂNARE PENTRU ANATOL CIOCANU

De la colega Claudia Voiculescu

Frate Leo (îmi permiteţi să vă apelez aşa?), aşa de mult am gândit la Anatol... că simţeam că-mi înăbuş inima, creierul... L-am cunoscut în 1990 datorită poetei Leonida Lari... Venisem la Chişinău singură, fără să am pretenţia că vin cu vreo investitură oficială... Am venit de sărbătoarea "Limba noastră cea română". Am venit la redacţia „Glasul naţiunii”... Acolo am vorbit cu Leonida. Leonida m-a dus la Anatol căruia i-am dat poeziile mele pe care, la ceva vreme mi le-a publicat... L-am cunoscut şi pe domnul Gheorghe Vodă care mi-a dat o invitaţie să pot merge împreună cu scriitori şi academicieni la Căinarii lui Mateevici. Acolo, printre alţi poeţi care veniseră la ceremonia de inaugurare a noii case a lui Mateevici (autorităţile comuniste dărâmaseră casa iniţială), eram şi eu...  Am citit poezii care s-au dat la radio, apoi... am vorbit mult cu domnul Vodă şi cu Anatol... Cu Anatol am purtat şi o mică corespondenţă. Cu dl Vodă mai vorbeam la telefon... Apoi, prin 1990, Anatol a venit în Bucureşti adus de Leonida în subredacţia „Glasului naţiunii”... Nu cunoştea pe nimeni în "Micul Paris" şi mi-a dat telefon... A fost oaspetele meu în nenumărate rânduri... Cu el am fost de multe ori la poeţii Andrei Ciurunga, Cezar Baltag, Vera Hudici, la părintele Vasile Ţepordei, Grigore Filip Lupu (toţi de stirpe basarabeană), la sculptorul şi intelectualul de mare clasă Petru Jucu şi la câţi alţii! Toţi cei enumeraţi nu mai sunt... S-a dus acum bunul şi prietenosul ANATOL să le ducă veşti mai noi... Am ca mărturie din acel an al venirii mele la Chişinău 2-3 fotografii cu Anatol, eu, domnul Vodă în faţa casei lui Mateevici... Plecarea lui Anatol mă doare sfâşietor... Venea în casa noastră şi ne citeam poezii de-ale noastre şi de-ale altora... Sfiosul, gingaşul şi marele meu prieten a stat la un cămin, într-o garsonieră pe care o împărţea cu încă doi oameni... A dormit pe mese acoperite cu ziare în subredacţie... Nu vroia să deranjeze pe nimeni... S-a chinuit nemeritat... Deseori îl însoţeam la gară ca să pună la conducătorul de tren pachete pentru copilaşul lui rămas la Chişinău... Anatol era de o frumuseţe sufletească rară... din alte vremi... când oamenii ţineau la prietenie, la nobleţe, la cuvântul dat... Am rămas mai săracă cu încă un prieten... Fie-i ţărâna uşoară! Se va duce în cerul lui Dumnezeu să ne privească de acolo, de printre stele... Şi ne va veghea. Vie va fi amintirea lui în sufletul meu... Şi a acelora care ne-au deschis uşa prieteniei ca să ne împărtăşim cu frumuseţi de poezie şi gând generos şi înalt...

Frate Leo, pune, te rog, o floricică şi o lumânare pe mormântul lui şi spune-i că e de la mine... Mulţumesc din suflet...

Bucureşti, 20 iunie 2012