28 IUNIE 1940. LISTA BASARABEANĂ



 FRAGMENTE

28 iunie 1940

Ţăranii se mirau – cum o domnişoară, fiică de boieri, mergea desculţă în urma plugului, cosea grânele sau fânul, întrecându-se cu bărbaţii. Mulgea vacile, rânea bălegarul, castra porcii, altoia pomii. Era fermierul universal. În acelaşi timp, cunoştea literatura universală, muzica clasică, picta. Vorbea nouă limbi, printre care pe evreieşte şi ţigăneşte – limbi necesare în oraşul nostru”.



Semnarea pactului Ribentrop-Molotov-Diavolul

Ce portret! De tânără. Şi boieroaică. Şi frumoasă! Cutezătoare. Chiar şi în acel 28 iunie 1940 rămânând să aştepte hoardele roşii. Şi, poate, nu doar din cutezanţă, ci şi din motivul că se considera oarecum... de-a lor, rudă a ruşilor ce aveau să treacă Nistrul.

De a lor, de a sovieticilor chiar să fi fost? Era rusoaică. Şi aşa s-ar fi putut crede, cu toate că sângele ei avea afluenţi de prin mai multe seminţii – greco-macedoneană-aromână, poloneză, georgiană... Oricum, vorbea fluent limba rusă, se considera rusoaică. Deci, ce rău puteau să-i facă cei ţintaţi cu stele roşii? Şi de ce? Astfel că şi-a zis să rămână.

Iar mama sa, profesoară, îi spunea, o implora: „Hai, dragă fiică, să plecăm şi noi peste Prut, că nu se ştie cum o să iasă întâlnirea asta cu „ai noştri”.



Tancurile sovietice la Soroca



Însă fiica nu pleacă, rămâne, petrecându-şi mama ce-şi rânduia căruţa în lungul convoi al celor care se refugiau, fugeau din calea sovieticilor. Bezmeticilor.

Ea, tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia (avea 33 de ani), rămâne. Ar fi putut să se pregătească din timp de plecare, pentru că, peste ani, deja în Siberia, în Gulag, îşi aminteşte că, atunci, cu 2-3 zile până la groaznicul 28 iunie 1940, radio Bucureşti transmitea: „Uniunea Sovietică a înaintat pretenţii asupra teritoriului Basarabiei. Comisia mixtă în componenţa generalilor (cutare) pleacă cu avionul la Odessa pentru rezolvarea acestei probleme... Mama nu a mai dus ceaşca până la gură. Mâna a început să-i tremure şi ceaşca reveni, zângănitor, pe farfurioară.

– Cum aşa? Ce va fi cu noi?



Refugiaţii din Moldova Estică



Acum mi-i greu să-mi imaginez că inima, care trebuia, parcă, să fie prezicătoarea, nu prevestise nimic. De parcă, nu prea mult timp în urmă, nici nu s-ar fi întâmplat ceva asemănător în Ţările Baltice, ca şi cum noi nu ne-am fi putut da seama ce va ieşi din toate astea!...”

Iar dimineaţa, pe colinele sorocene, treceau coloane de camioane militare. Iniţial, tânăra boieroaică se gândise că maşinile ar fi româneşti, fără să ştie că, noaptea, peste Nistru fusese aruncat un pod plutitor pe care trecuseră tancurile şi blindatele armatei roşii. Însă (spune eroina): „Eu nu aveam nici cea mai mică închipuire că în viaţa noastră s-a întâmplat o cotitură bruscă şi că totul ce era obişnuit, neclintit, dintr-o dată dispăruse după linia orizontului!”

Astfel că prin satul ei, Ţepilova, treceau maşini murdare, tanchete, unele dintre care rămâneau în pană pe marginile drumului: „Băltoacele de uleiuri tehnice se conturau în praful drumului, oşteni pătaţi cu negru reparau ceva. Una dintre maşini se defectase chiar la răscruce, nu departe de casa noastră. Din ea curgea ceva negru şi flăcăuanii satului, ghiontindu-se înde ei, chicoteau şi ironizau:

– Ca oiţa: unde s-a oprit, acolo a şi lăsat băltoaca...

– Ce-i asta, bravilor? Abia a-ţi trecut graniţa – şi dă-i cu reparaţia?

La care mecanicul face printre dinţi:

– A treia lună suntem în marş...

După podeţul de la intrarea în Soroca, pe panta drumului, se afla o maşină răsturnată. Alături de ea – trupul unui soldat acoperit cu o foaie de cort.

Pe marginea drumului stătea un oştean posomorât cu arma în bandulieră.

– Cum s-a întâmplat? l-am întrebat eu.

– Nişte munţi ca aiştia! Parcă frânele pot rezista?

M-am mirat: ce fel de munţi? Ia, o mică pantă!”

De aici, din dimineaţa lui 28 iunie blestematul, şi porneşte şocul întâlnirii „cu noii noştri stăpâni” care, imediat, se înfăţişează în curtea casei şi pretind fân pentru cai. „Eu sunt uimită. Şi cam dezamăgită. (Însă urmau să mă aştepte ani mulţi doldora de uimire şi dezamăgire...).”

Dar, odată ce noua putere cere fân, boieroaica hai să o ajute, astfel că saltă pe iapa Svastica, „numită astfel nicidecum în onoarea lui Hitler, ci pentru că pur şi simplu pata albă din fruntea ei aducea a svastică”. Tânăra boieroaică o ia în galop spre aria de unde însoţitorii săi, bravii oşteni roşii pe caii lor, trebuiau să ia fânul. Numai că, la un moment dat, amazoana soroceană îşi dă seama că i-a pierdut undeva în urmă pe cei veniţi cu rechiziţia. Aceştia erau trei – un veterinar, politrucul şi un plutonier care – să vezi! – descălecaseră şi îşi duceau caii de dârlogi. Asta-i bună! îşi spune în sinea sa Eufrosinia, scriind în memorii: „Îmi amintesc de maşina frâna căreia nu a rezistat pe fleacul cela de pantă. Mai târziu, deja toamna, am văzut cum un soldat, fără să vrea, îşi luă avânt de la sinagogă în jos pe o cărare ce ducea din Oraşul de Sus în Oraşul Vechi al Sorocii. El nu se putea opri şi alerga, repetând speriat:

– Uite şi ţara asta Basarabia!

Se dovedise că toţi aceştia erau veniţi de prin părţile Poltavei. Locurile lor sunt de şes, iar dealurile noastre le par munţi”.

Acolo, la fân, politrucul îi vorbeşte despre infailibilitatea partidului care – Doamne, fereşte! – nu poate greşi nici cât e negru sub unghie. Însă boieroaica, pe cât de cutezătoare, pe atât de naivă, întreabă cum de s-a întâmplat ca în partidul „fără cusur”  să fi nimerit atâţia „păcătoşi”, ca Tuhacevski, Uborevici, Iakir – „o legiune întreagă”, importanţi comandanţi de oşti sau oameni de stat care, se ştie, fuseseră executaţi. Adică, domn-tovarăş politruc, cam în ce ar consta criteriile infailibilităţii partinice? „Politrucul lăuda colectivizarea (pe cea benevolă, nu alta); eu mă întreb cum s-ar traduce în ruseşte „benevolă” şi prin ce s-ar explica foametea din 1933... Dat fiind că puteam să admit posibilitatea foametei doar pe o insulă nelocuită, stearpă, după vreun naufragiu, şi nu în ţara cu cele mai mănoase pământuri”. Ba chiar tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia se interesează care e organismul social sau de stat ce controlează faptele lui Stalin şi cum ar putea poporul să-i limiteze acestuia puterea, pentru a nu se ajunge la autocraţie. Însă prin răspunsurile sale politrucul o dezamăgeşte.

Prin urmare, nu e nimic de mirare că „chiar din primele zile de ocupaţie sovietică (se obişnuieşte a spune – „eliberarea de sub stăpânirea boierilor şi capitaliştilor”, dar de ce să nu le spunem lucrurilor pe nume, pentru că doar hoţul nu spune „eu am furat”, ci zice „eu am împrumutat”), la mine au început să vină, rând pe rând, oamenii satului, întrebând:

– Duducă, ce se va întâmpla? Ce ne aşteaptă?

Eu însă eram optimistă... sau însămi vroiam să mă conving pe mine de aşa ceva, deoarece este cu mult mai uşor să-l înşeli pe cel care doreşte să fie înşelat!”

Şi totuşi, în pofida evidenţei...

 În pofida a toate, Amazoana optimistă, chiar foarte optimistă, poate şi din cauza caracterului său volitiv, de tânără ambiţioasă, care încerca să facă ceva bun în lume, Eufrosinia credea că va putea îmblânzi puterea (fiara) bolşevică (ea, amazoana, fiind medic veterinar, nu? – cunoştea animalele, bestiile...) şi – rămâne în Basarabia invadată de armata roşie. Mama ei o roagă să meargă împreună în România, însă duduca o blagosloveşte întru bine, dânsa, însă, rămânând la Ţepilova, în preajma cetăţii Soroca. Mama, mai experimentată – pe undeva lângă Odessa, văzuse hoardele ruseşti dezlănţuite în revoluţie; le văzuse cum devastau, nimiceau totul, ceea ce a determinat familia Kresnovski să caute azil şi rost în România, în Basarabia, la Nistru.

Dar de ce să invoci pilduiri din trecutul de acum douăzeci de ani, când, iată, exemplul prezentului este indubitabil: necruţător, sfidător, cinic, sută la sută bolşevic: familia Kersnovski, mama şi fiica, este pur şi simplu alungată din cuibul ei. „Ne-au izgonit din casă desculţe, cu capul neacoperit”, avea să scrie Eufrosinia deja peste douăzeci de ani, când se întorsese din deportarea în Siberia, de unde evadase, fiind apoi condamnată la moarte, ulterior aceasta cumulată cu închisoarea; după care urmase o altă deportare, în Norilsk, unde muncise din greu la infernalele mine de nichel...

În una din zilele acelei negre veri a anului 1940,  Eufrosinia îşi găseşte mama trebăluind în faţa lăzii cu bunurile familiei. Ce făcea? Pur şi simplu era condusă de intuiţie, dar şi de amintirea experienţei trecutului, în care văzuse „umanul” comportament al conaţionalilor-muscali ridicaţi la răzmeriţă şi fărădelege: mama alegea unele dintre lucrurile mai calde – un şal, o bonetă, ciorapi de lână, un pulover... Fiica mai se revoltă de „bazarul” văzut în casă, însă mama îi spune că a fost preîntâmpinată de o prietenă să ducă ceva din bunuri la Soroca, să le dosească pe la prieteni, pentru că timpurile se vor înăspri rău. „Vai, mamă! Ţi-ar fi ruşine de ceea ce faci! De parcă noi ne-am fura propriile lucruri. Pentru că toate sunt obţinute prin muncă onestă”, etcetera – o ceartă fiica, naiva, pentru a constata, peste ani, cu amărăciune că mama avusese totuşi dreptate: veneticii cu stele roşii în frunte le-au luat totul, nelăsându-le decât ceea ce aveau pe ele! Lăsându-le pe drumuri...

Cum s-a întâmplat? Perfect în stilul vandalilor! „Un tip smulgea din rame tablourile pictate de verişoara mea, pictoriţă foarte talentată; altul sfâşia pânzele în bucăţi...

Am zvâcnit, convulsiv, când am văzut cum sfârtecau portretul tatălui meu... În curte fusese adunat inventarul nostru agricol: pluguri, semănătoare, cultivator etc. De ele atârnau etichete făcute din pânza pe care era pictat Serghei de Radonej blagoslovindu-l pe Dmitri Donskoi în ajunul luptei de la Kulikovo”... Sfinţii, eroii din tablouri fuseseră decimaţi, împuşcaţi de vandalii roşii. Eufrosinia vrea să ia, spre amintire, fotografia tatălui. Soldăţoiul i-o smulge din mâini, o sfâşie, urlând: „Nu sunt decât nişte prostituate!”

Ei bine, în „opera” de distrugere, aţâţată de bolşevismul cazon, fără amânare se include cu succes şi măria sa boborul! Sătenii devastează totul, taie vite, păsări. „Nu a fost cruţată nici chiar vaca Vilma, cea medaliată cu aur, pentru că dădea câte 29 de litri de lapte pe zi...”

Alungate din casă, mama şi fiica văd că în faţă li se închid toate uşile, şi doar o bătrânică de 86 de ani le oferă, la Soroca, un ungher unde să se aciueze.

Dar se mai putea încă pleca în România. Mama – cu o intuiţie providenţială, prevenindu-şi odrasla că, de rămâne, ar putea să regrete amarnic, îi tot repeta cuvintele lui Victor Hugo: „L’avenir est`a moi!” – „Non, Sire! L’avenir n’est `a personne; l’avenir est `a Dieu. Chaque fois, que l’heure sonne, tout ici-bas nous dit adieu”. Dar Eufrosinia e de neînduplecat, rămânând.

Mama însă pleacă peste Prut, salvându-se. Boieroaică, dar şi profesoară, cunoscând perfect limba ţării a cărei cetăţeancă devenise prin adopţie, îşi va găsi un rost şi la Bucureşti. Fiica însă, tânăra şi incurabil optimista duducă Eufrosinia... se dumireşte peste ani şi umilinţe că: „Inima mamei a fost o prevestitoare. Toate argumentele mele, de fapt, stăteau pe picioruşe strâmbe. Numai eu nu doream cu încăpăţânare să văd că ar fi fost suficiente o clătinare cât de mică sau chiar o simplă adiere de vânt, pentru ca ele să se risipească precum o căsuţă din cărţi de joc. Însă aveau să urmeze uragane şi cutremure! Se prăbuşiseră, făcându-se pulbere, ţări întregi, se formaseră munţi şi prăpăstii de netrecut. Nu doar destinele unor oameni, ci destinele unor popoare întregi au fost spulberate, ca frunzele uscate în vânt!

Însă omul – bicisnică creaţie a naturii –, privat chiar şi de instincte elementare, îşi imaginează că viitorul i-ar aparţine anume lui...”

Acesta ar fi un pasaj edificator, pentru a ilustra că memoriile Eufrosiniei Kersnovskaia au şi calităţi stilistice, literare indubitabile, relevând harul şi inteligenţa autoarei care, la timpul despre care povesteşte, a refuzat să plece împreună cu mama sa în România, – ea, tânăra boieroaică de ieri, amazoana care trezea admiraţia şi invidia, – pentru a ajunge nimic altceva decât... argată (batrak) la ferma colectivei înjghebate peste noapte. Dar chiar şi în această situaţie, cu nevindecabilul ei optimism, Eufrosinia mai credea că nu peste mult timp se va putea reîntâlni cu mama. Numai că aveau să se revadă abia peste 18 ani!

Astfel că tânăra Kersnovskaia, deja argata Eufrosinia, nu se împacă, totuşi, cu gândul că ar fi o înfrântă, având curajul să meargă la mahării bolşevici şi să le ceară cotă parte din... ce i-au luat, din ce i-au furat ei, puterea lor sovietică. Unul dintre aceştia zice că dânşii, ruşii, sovieticii, 23 de ani la rând au tot flămânzit, au trecut prin nenumărate şi felurite  lipsuri, pentru ca să le aducă libertate oamenilor din întreaga lume, „În timp ce voi, aici, vă îndopaţi cu salam şi pâine albă!” – reproşează veneticul hămesit. Iar sfânta naivitate mai era încă la ea acasă, astfel că o fătucă îl întreabă: „Dar oare noi să vă fi rugat să flămânziţi 23 de ani, pentru ca să ne eliberaţi de salam şi de pâine albă?” 

Însă, de aici încolo, basarabenii trebuiau să înveţe discursul „adecvat”, corespunzător, adică – frica, frica, frica... Şi strâmtorarea, cum s-ar mai spune, pentru că memorialista ex-boieroaică observă cu stupoare: „Curând, la vreo două luni de la „eliberare”, de peste Nistru au prins a veni familiile militarilor sovietici cu copii, bunicuţe, mătuşele... Uimitor ce de-a „rude” au năboit de pretutindeni!” Şi întreaga asta viitură începe a jefui băştinaşii prin maşinaţii valutare. Adică, în circulaţie fiind, concomitent, banii româneşti şi cei sovietică, leul fusese cotat – arbitrar, batjocoritor! – la rata de 2,5 copeici! Un litru de lapte care costa 2 lei era cumpărat (furat!) cu doar... 5 copeici, un kilogram de zahăr (14 lei) – cu 35 de copeici!... Musafirii nepoftiţi, având şomoiegi de ruble, cumpărau, pe nimic, tot ce le cădea sub ochi şi sub mână. Iar după devalizarea populaţiei, după ce au ieşit din uz leii româneşti, preţurile au fost racordate la cele din URSS – mari, inflaţioniste. Copeicile nu mai costau nimic – pleavă! – totul fiind procurat în ruble, ruble, ruble... Bătrânele de prin sate se mirau: „Stranii mai sunt cucoanele iestea bolşevice: vin la piaţă cu lingura lor. Iau din fiece oală de smântână câte o lingură, chipurile să guste. Şi tot trecând aşa de la tejghea la tejghea, s-au şi săturat!”

Iar protagonista noastră observa toate astea, însă nicidecum nu-şi putea potoli optimismul, lucrând la fermă, apoi, de aici,  – robustă, vitalistă, amazoana (basarabeană) ajunge a fi şi... tăietor, spărgător de lemne! Prin curţile satului, pe la consătenii mai înstăriţi. Numai că, tovarăşă – deja – Kersnovskaia, – ne-e! net, nelzea! (Nu e voie, nu se poate!) Miliţianul şi ciclopul de la NKVD îi interzic să fie tăietor de lemne! Pentru că aceasta nu ar fi o muncă oarecare, ci o – demonstraţie! Dar femeia cu toporul în mână judecă astfel: „În franţuzeşte, demonstration înseamnă „demonstraţie, dovadă”. Fie! Eu aleg cea mai grea muncă, fapt ce demonstrează că, indiscutabil, cu o alta mai uşoară voi isprăvi mai lesne!” Numai că, duducă, nu te pui dumneata cu noua putere, veche în rele: odată ce e „Nelzea!” – „Nu!” rămâne! Bineînţeles, cu urmările de rigoare: umilitoare. Iar satul, oraşul, mulţimea, gloata intră într-un ireversibil proces de degradare, de ticăloşire, de pocire sufletească şi de caracter. Apare auto-băgarea în prim-plan a leprelor, delatorilor, agitatorilor de doi bani, a nimicurilor. Iar în lumea tot mai mizerabilă nu poţi evita definitiv ocupantul, astfel că duduca-tovarăşă, rusoaică fiind, dar şi cunoscătoare a vreo altor câtorva limbi, se mai şi întâlneşti cu unii dintre aceşti – cum ar fi ei? – aceşti... soldăţoi „roşii”. Pentru că, după câte şi cum prinseseră a pune la cale dezlănţuitele hoarde din răsărit, nu aveai cum ajunge la altă concluzie, decât cea legată de „roşul caporalism bolşevic”.

Şantajul, provocaţia nu puteau s-o ocolească pe boieroaica de ieri, ce ajunsese deja (şi) ex-tăietoare de lemne, prin somaţia venită-răstită din partea mahărilor roşii. Care, bineînţeles, nu o uitau, nu o scăpau din atenţie. Prin februarie-martie 1941, cetăţeanca Kersnovskaia este chemată la NKVD, fiind întrebată dacă are rude în România. Da, mama locuieşte acolo. Iar nacealnicul o pune la curent că anume ea, mama, i-a şi trimis ei, fiicei, o invitaţie pentru a pleca în România, ba chiar i-ar fi plătit deja cheltuielile de drum, inclusiv biletul de autobuz până la Bălţi. Unde mai pui că nacealnicul o sfătuieşte să plece, să nu scape ocazia, să nu... Însă duduca ajunsă tovarăşă refuză invitaţia (semn că, după cele văzute, pricepute, cumpănite a cam prins la minte!). În acest caz, i se cere să semneze o confirmare că renunţă. În 1964, memorialista Kersnovskaia scrie (pentru sertar sau samizdat): „Presupuneam că am procedat corect şi nici nu-mi puteam imagina în ce măsură! Precum aveam să aflu mai târziu (peste aproape 20 de ani), nimeni nu-mi trimisese niciun fel de invitaţie! Pur şi simplu, mi se întindea o cursă!”

Ceea ce, însă, nicidecum nu însemna că duduca noastră nu va nimeri în capcana diavolului roşu: Siberia!

Era în ziua de 13 iunie 1941, când Eufrosinia Kersnovskaia se pomeneşte înghesuită într-un vagon pentru vite, peste ani scriind în ego-textul său  memorialistic: „Astăzi nu mai ţin minte cum nimerisem în acel vagon. Îmi amintesc doar de gloată, de soldaţi, de ţipete, ghionţi, îmbulzeală în vagonul supraîncărcat cu oameni buimăciţi şi sfâşiaţi”. Acolo, în gara de la Floreşti, unde, dincolo de scândurile grosolane ale vagonului, foşnea ciudat stufărişul oglindit în apele Răutului... Răutul parcă ar fi prevestit răutatea care o aştepta, de aici încolo, spre zările siberiene., închise, haşurate de sârma ghimpată a Gulagului... Stufărişul Răutului foşnea straniu-sinistru a înstrăinare şi a necruţare; a inuman...

Leo Butnaru