O CARTE ÎN FEBRUARIE

Liliac tătărăsc

Lui Ravil Buharaev

Kanafer, liliac tătărăsc

Se va revărsa liliachiu peste anul

Două mii doisprezece. Voi vedea totul

în lumină liliachie –

Bucuria, visele, rătăcirile.

Vor emana liliachiu

Arborii, dulăii, cărţile,

Versurile nescrise, abţibildurile

Magnetice lipite de frigider.

Doar tu vei rămânea

Pată albă în

Prezentul liliachiu…

Nu bateţi!

Cei creduli trebuie bătuţi!

Să te încordezi voiniceşte

Şi să dai în burta cuiva cu putere.

E adevărat, eu nu am bătut oameni.

Şi nici nu-i voi lovi.

Nu mi s-a ridicat mâna.

Nici nu mi se va ridica.

Dar ştiu cu siguranţă,

Cei creduli trebuie bătuţi.

Siuiumbike

Îmi plac greşelile de rostire-ale fiicei.

Când spune:

Vânzătoreasa

Şi nu vânzătoarea.

Circăreţul

Şi nu circarul.

Îmi place, când papă unele litere.

Tânjesc:

Dezvăţând-o de greşeli,

O dezvăţ de copilărie.

POEME DIN REVISTA "DACIA LITERARĂ", Nr. 1-2, 2014

PROGNOZE DE ACUM DOUĂ DECENII...

28.XII.1992

Pentru Premiile USM, sponsorii au fost generoşi, în tandem şi fiecare în parte, oferind câte 250 de mii de ruble. Decidem valoarea premiilor: de 35 şi de 20 de mii (p. debut). Cele 165 de mii din jumătatea de milion să le transformăm în burse de creaţie.

Iau legătură telefonică cu I. Diordiev, finul lui N. Ţurcanu, să-i telefoneze, la rându-i, la Nezavertailovca, Slobozia, dnei Ţurcanu, să vină la înmânarea premiilor.

Premierea – miercuri, la Palatul feroviarilor. Recepţia o organizează V. Efremov, fire contrariată care, acum doi ani, a cam fost bătut pentru antifrontism… He, he. Ce metamorfoze ale… politicii de piaţă…

30.XII.1992

 Ah, voi premii, premii, şi voi titluri, titluri, precum ar suna un jalnic vers post-eseninan… Pentru că a început a bate grindina nemulţumirilor legate de decernarea premiilor pentru anul literar 1992. În biroul lui M. Cimpoi îl găsesc pe I. Vatamanu. Şeful şi cu Arcaşu îi explică metodic că, vezi, Ioane, noi am pledat cât am putut ca să fie trecută în lista cărţilor interzise şi lucrarea ta, dar Vodă şi-a schimbat părerea pe care o avusese la prima şedinţă a juriului şi, susţinut de Esinencu, a dat totul peste cap…” I.V.: „Mihai, doar tu ştii că nu numai o carte mi-a fost mutilată, ci mai toate… pentru că şi tu, Arcadie, tu, Leule, ştiţi că am avut câteva cărţi cu câte doi redactori… Deci, cine organizează chestiile astea, hai? Că eu n-o să mai tac, ajunge. Aş putea profita de postul meu, să-l iau pe Ciocanu într-o parte, să-i spun ce trebuie să-i spun, şi editez două volume de opere alese. Însă eu nu fac treaba asta, că niciodată nu am abuzat”, etc. Mihai: „Vezi, Ioane, dacă nu vii nici la şedinţele de consiliu şi nici la cele ale juriului? Eu în mod special le pun pentru luni sau vineri, când voi, deputaţii, nu sunteţi prinşi în parlament. Însă voi nu veniţi şi, iată, se întâmplă ceea ce s-a întâmplat. Esinencu ţipă, Matcovschi mormăie… Şi totul se duce naibii”. Arcadie: „Azi dimineaţă, Matcovschi mi-a citit la telefon întreaga diatribă prin care spune că renunţă la premiu din motivul că i s-a dat doar pentru cartea ghilotinată, dar nu şi pentru creaţia curentă”. Mihai: „S-a supărat chiar şi din motivul de ce a fost pus primul pe listă  Petru Cărare şi nu el, Matcovschi”. Ceva mai târziu, Gheorghe Vodă: „Eu l-am calmat pe Matcovschi. M-am dus la el şi i-am spus: «Mitică, se renunţă doar la Premiul Nobel, nu la astea, mai cu puţin răsunet. Astea trebuie luate». Şi el a căzut de acord, aşa că nu mai vine cu protestul”. Cimpoi: „Da Lidia Istrati mi-a plâns o oră în receptor, spunând că, în conformitate cu un sondaj făcut printre cititori, cartea ei e cea mai bună, dar nu a fost premiată. Şi eu cred la fel, dacă o luăm în comparaţie cu proza lui Esinencu”. Eu: „I-ai spus că nu aluat niciun vot?” Cimpoi: „Ba nu, a luat unul sau două”. (Dar e sigur că nu a votat nimeni pentru cartea ei, iar Cimpoi, prin „unu sau două”, nu face decât să contracareze întrebarea doamnei: „Cum, Mihăiţă, nici tu nu ai votat pentru mine? În acest caz de ce spui că ai pledat pentru cartea mea?” Iar Cimpoi, în acest context, aduce aminte de un caz mai de demult, când la consiliul US se pusese la vot înaintarea lui Emilian Bucov la premiul de stat. Înflăcărata pledoarie a lui Andrei Lupan. Însă Bucov nu ia decât 2-3 voturi. Iarăşi se aprinde Lupan, iar îi găseşte mii de calităţi operei şi omului Bucov. Însă la a doua votare pretendentul chiar că nu ia niciun vot! Cum, se întreabă ceilalţi, noi ca noi, dar nu a votat nici chiar Lupan, care bubuise o atare apoteoză?…

Şi tot aşa, şi tot aşa…

CORESPONDENŢĂ CU ION ZUBAŞCU (1948 - 2011)

DIN VOLUMUL

ÎN SINGURA NOASTRĂ VIAŢĂ, 
CUM SĂ NU CREDEM ÎN POEZIE?

Corespondenţă Ion Zubaşcu – Leo Butnaru, 2007 – 2011

            În ianuarie 2011, am mai reuşit să facem un schimb de mesaje cu Ion Zubaşcu. Spre primăvară, ne-am întâlnit la Uniunea Scriitorilor din Calea Victoriei 115. Atunci, mi-a dăruit volumul său de versuri „Moarte de om” ce apăruse la sfârşit de an trecut la editura „Limes”. Mi-a scris autograful, însă fără a pune data: „Lui Leo Butnaru, cu drag şi solidaritate. Ion Zubaşcu”. Îmi spusese câteva lucruri vagi despre chimioterapia pe care o urma. Era în grea suferinţă. Dar lucid şi bărbat în tot ce trăia, ce suferea, în conştientizarea apropiatului abis, precum se înţelege chiar din psalmul cu care se deschide cartea „Moarte de om”: „Îţi mulţumesc Doamne/ pentru această nouă zi îmbelşugată de viaţă/ pe care nu mă mai satur s-o trăiesc/ după năucitorul diagnostic de la biopsie/ înaintea întunericului/ a nopţii ce vine/ a somnului fără nicio ieşire”. Şi nu avea să treacă mult timp, pentru ca, la sfârşit de florar, poetul să se stingă. La Bucureşti se ţinea Târgul de Carte. E de invocat acest detaliu, pentru că pe ultima copertă a volumului de adevărat autor stoic „Moarte de om” sunt trecute titlurile cărţilor în pregătire ale lui Ion Zubaşcu: „Manifest la intrarea în noua preistorie a lumii”; „Omul ocazional”; „Omul lui Dumnezeu”, „Oameni ca lumea”; „Oamenii gramaticii universale”; „Omul nimănui”; „Omul disponibil” (III)… În anul 1991, publicase la editura „Cartea Românească” volumul „Omul de Cuvânt”, iar peste alţi 4 ani, la ed. „Panteon” – „Întoarcerea la Dumnezeu”…

Dumnezeu şi omul – aceasta a fost marea temă a poetului şi creştinului Ion Zubaşcu; om şi poet de un suflet atât de vibrant, de o conştiinţă atât de ardent-angajată întru căutarea şi slujirea Binelui, precum o atestă şi majoritatea mesajelor sale publicate aici; mesaje internautice, dar temeinice, aş zice, precum cele din scrisorile – scrisori, variantă (încă!) paper.

 De la Ion Zubaşcu / 29.XII.2007

  Dragă Leo,

iată o colindă strănouă din Maramureş: „Vine marea cât de mare,/ Dă de mare –/ Margini n-are./ Da marea ce ne adună?/ Tăt ne-adun-on bour sur/ Cu coarnele de d’aor./ Da’n corniţă/ Ce ne-aduce?/ Leganaş/ De paltinaş./ Da’n leagăn cine-i culcat?/ On pruncuţ mic înfăşat/ Cu făşie de mătasă/ De la Doamna-Împărăteasă./ Şi colinda nu-i mai multă,/ Să trăia cine-o ascultă,/ Să sporească binele/ Cum roiesc albinele,/ Să roiască binele/ Ca prin flori albinele.”

De zeci de ani de când cânt această colindă, m-am întrebat ce-i cu marea cea mare într-o cântare de sărbători din munţii Maramureşului? Târziu de tot mi-am amintit din geologie că podişul transilvan e  în realitatea preistorică fundul fostei Mări Panonice şi versurile acestei colinzi vin, poate, de pe vremurile când valurile înalte ale acestei mări băteau în vârfurile vulcanilor numiţi Ţibleş, Gutăi, Oaş, stinşi acum şi ei. Omul acela pământean din Maramureş stătea cu picioarele în apa mării şi colinda de sărbători într-o limbă pe care o înţeleg la fel de bine şi eu, când cânt cu sufletul meu de azi. Mările au secat, vulcanii s-au stins şi ei, dar sufletul acelui om cântător de pe malul fostei mări secate, care izbea vârfurile foştilor vulcani, e la fel de viu ca propriul meu suflet, cu care  colind acum. Fie ca prospeţimea acestui miracol, posibil doar prin poezie şi colindă sfânta, să te însoţească până în vecii vecilor.

Sărbători fericite!

                Ion Zubaşcu

Neptun, "Vila Stancu", 2004. Seară-recital Ion Zubaşcu.

*    

Lui Ion Zubaşcu / 29.XII.2007

Poete Ion Zubaşcu, ce surpriză! De parcă, acum, în iarnă, ar fi vară pe malul mării, unde, serile, nopţile, hoream, cântam, ne împrieteneam întru toate – stele, cer, lună, spuma mării, scoici, pescăruşi somnoroşi, tihniţi, – vecie! Şi eram mai mulţi, unii dintre care, astăzi, colindă deja pe ţărmurile stelelor. Dumnezeu să-i aibă în pază şi să le ofere alese daruri de Crăciun şi An Nou!

La rândul meu, iţi urez stele în scris şi soare în destin! La mulţi ani, frăţâne!

Cu ataşament confratern,

             Leo Butnaru

DIN GENEROZITATEA MAESTRULUI GLEBUS SAINCIUC

Pe când am venit student în Chişinău, cel mai în vârstă prieten al meu mi-a devenit maestrul Glebus Saunciuc (1919-2012), pictor, desenator virtuos, modelator de măşti, pe care le şi juca nespus de inspirat, inventiv, cu umor. Pe scurt, era omul-spectacol, omniprezent! Vârstele noastre erau decalate de 30 de ani, însă artistul se comporta cu o naturaleţe sui generis, care te făcea să nu simţi deceniile-interstiţii.

Fiind student, se întâmpla să-l întâlnesc şi la meciurile de fotbal ale echipei „Moldova”, apoi „Nistru”, şi ne aşezam alături. Discutam, fumam… (Pe atunci… fumam ambii… obişnuinţă pe care ne-am curmat-o peste ani…). Nu de puţine ori, împreună cu alţi colegi, am trecut pe la atelierul maestrului, unde amfitrionul ne angaja într-un concurs, zis „Vaca”. Adică, poţi, nu poţi, dar încearcă să desenezi şi tu această vită blândă şi dătătoare de lapte. Pe rafturi, în mape speciale, erau păstrate mii şi mii din mostrele de stângăcie şi naivitate… artistică a celor care îl vizitase.

Ei bine, în timpul unor întâlniri, Glebus Sainciuc mi-a schiţat mai multe portrete, unele dintre care, peste ani, mi le-a dăruit. Pe altele le-a publicat în presa vremii, cum este şi cel din 1971, pe când chipul studentului şi tânărului scriitor ce eram a apărut în „Tinerimea Moldovei”. Un portret în ulei se află în fondurile Muzeului Naţional de Arte Plastice. Altele sigur că au rămas în mapele lăsate în urma sa de generosul nostru prieten Glebus Sainciuc.

Inserez aici o parte din portretele pe care mi le-a făcut, în timp, maestrul, căruia i-am dedicat şi următorul poem:

Amânare

Pictorul Glebus Sainciuc se isprăvi

cu o oră sau două mai târziu

decât îi era programat – vreme în care

moartea îi privise tablourile întoarse cu faţa la perete

şi măştile absolut deschise către lume

la unele dintre ele reţinându-se mai pe îndelete

cumpănind cam cine ar trebui să fie la rând…

5.VIII.2013

1971

1976

1977

1977

1982

1985

1987

1988

1988

1990

1995

1995

1997

1999

1999

2001

2004

DESPRE ENCICLOPEDIE ŞI PATRIOTISM CLAMOROS

UN INTERVIU DIN

– Stimate domnule Leo Butnaru, ce semnificaţie daţi premiului care vi s-a acordat de Ziua Naţională a Culturii?

– Răspunsul nu e unul simplu, cere precauţie, pentru ca nu care cumva să scape de sub cuvinte aburii egolatriei subterane, adică… sub-fireşti. Astfel că mă rezum doar la constatări ce pot pretinde că au o valoare (strict) documentară. În primul rând, premiul are valoare şi prin faptul că poartă numele lui Constantin Stere, personalitate remarcabilă a culturii şi vieţii social-politice româneşti. Apoi, în linia importanţei, el vine imediat după Premiul Naţional. Şi, poate în primul rând, pentru că este decernat în Ziua Naţională a Culturii (perfect valabil şi: Ziua Culturii Naţionale), care e un altfel de a spune Ziua Geniului Românesc, în general, şi cel al lui Mihai Eminescu, în special.

– Cum apreciaţi propria activitate şi în ce măsură acest premiu valorifică calitatea dumneavoastră de om al culturii, de intelectual?

– Consideram că suntem colegi buni şi n-o să-mi adresezi întrebări atât de… complicate, delicate, chiar inconvenabile. Cum adică să-mi apreciez eu însumi activitatea?!... Hai să procedăm în felul următor: cei care ar dori să afle răspunsul la această ispitire, pot trece, eventual, pe la Biblioteca Naţională, unde este vernisată o expoziţie biobibliografică Leo Butnaru. De acolo se poate afla şi măsura, şi valoarea, şi cultura, şi intelectul. Bineînţeles, în parametrii în care există, pot exista ele.

19.XII.1992

Telefonează V. Spinei, punându-mă la curent că au apărut „Caietele de cultură” dedicate sărbătorilor de An Nou. Roagă să-i reamintesc lui Cimpoi că numărul „VS” din 15 ianuarie va fi dedicat integral lui Eminescu.

A fost o noapte cu întunericul străbătut de învârtejiri magnetice. Am dormit cam 4-5 ore şi, după ce mi-am pregătit ceaiul, am reînceput lectura, oarecum „dificilă”, a „Epistolarului” (prezentat şi îngrijit de Gabriel Liiceanu).

Astăzi, la 9,00, pornim spre Rădăuţi. Unele manifestări organizate de fundaţia bucovineană „Flondor”. Cu A. Suceveanu şi N. Spătaru.

Ieri, primesc următoarea invitaţie: „Fundaţia Soros din Moldova şi Ambasada SUA Vă invită la  recepţie în noaptea de Crăciun. Serata va fi găzduită de Centrul de cultură şi artă…” Plus o notă, ca PS la programul manifestărilor: „Pe tot parcursul zilei de 24 decembrie invitatele noastre pot beneficia contra plată de serviciile salonului de cosmetică şi ale frizeriei etc.”

26.XII.1992

Prin urmare, între sâmbătă şi marţi (19-22 decembrie), ne-am deplasat la Rădăuţi împreună cu Arcadie Suceveanu, Mihai Pânzaru (preşedintele fundaţiei „Iancu Flondor”), Nicolae Spătaru… Mai sosesc şi realizatorii filmului despre Vasile Leviţchi – Alecu Havriliuc, Silviu Dabija şi Victro Staşevschi. Au închiriat  „Volgă”, şoferul fiind o namilă de bulgăroi care nu prea ştie româneşte, dar poate aprecia la justă valoare băuturile bucovinene.