DESPRE ENCICLOPEDIE ŞI PATRIOTISM CLAMOROS

UN INTERVIU DIN

– Stimate domnule Leo Butnaru, ce semnificaţie daţi premiului care vi s-a acordat de Ziua Naţională a Culturii?

– Răspunsul nu e unul simplu, cere precauţie, pentru ca nu care cumva să scape de sub cuvinte aburii egolatriei subterane, adică… sub-fireşti. Astfel că mă rezum doar la constatări ce pot pretinde că au o valoare (strict) documentară. În primul rând, premiul are valoare şi prin faptul că poartă numele lui Constantin Stere, personalitate remarcabilă a culturii şi vieţii social-politice româneşti. Apoi, în linia importanţei, el vine imediat după Premiul Naţional. Şi, poate în primul rând, pentru că este decernat în Ziua Naţională a Culturii (perfect valabil şi: Ziua Culturii Naţionale), care e un altfel de a spune Ziua Geniului Românesc, în general, şi cel al lui Mihai Eminescu, în special.

– Cum apreciaţi propria activitate şi în ce măsură acest premiu valorifică calitatea dumneavoastră de om al culturii, de intelectual?

– Consideram că suntem colegi buni şi n-o să-mi adresezi întrebări atât de… complicate, delicate, chiar inconvenabile. Cum adică să-mi apreciez eu însumi activitatea?!... Hai să procedăm în felul următor: cei care ar dori să afle răspunsul la această ispitire, pot trece, eventual, pe la Biblioteca Naţională, unde este vernisată o expoziţie biobibliografică Leo Butnaru. De acolo se poate afla şi măsura, şi valoarea, şi cultura, şi intelectul. Bineînţeles, în parametrii în care există, pot exista ele.

– Majoritatea avem tendinţa să idealizăm când vorbim despre copilăria noastră, în pofida contextului istoric în care am trăit. În ce cheie sunt amintirile dumneavoastră despre perioada în care aţi fost „copil la ruşi”?

– Aici permite-mi să mă ajute remarcabilul nostru coleg, prozatorul Ioan Groşan, care, în revista „Viaţa românească”, „răspunde” în locul meu: „Leo Butnaru scrie sine ira et studio, poate şi pentru că descrie vârsta paradisiacă a copilăriei, perioadă în care părinţii lui s-au comportat la fel cu ai noştri, ai celor ce, azi, se apropie de 60 de ani sau deja i-au depăşit, părinţi care, în teribilii ani ’50, ne-au ferit, ne-au apărat cât au putut de intruziunile brutale ale ideologiei comuniste. Şi-apoi autorul nu poate arunca toate anatemele chiar asupra epocii în care, intelectual vorbind, s-a format ca poet, prozator şi eminent traducător al unei întregi pleiade de scriitori din spaţiul ex-sovietic. Iar copilul (copilul universal, ca al lui Ion Creangă) nu vede în primul rând Răul, ci trăieşte Încântarea descoperirii lumii”. Eu aş mai adăuga că romanul memorialistic „Copil la ruşi” este un imn înălţat părinţilor mei, satului meu de baştină Negureni, Răutului, apă limpede pe atunci, care a fost Ozana mea, leagănul copilăriei mele. În genere, copii care cresc pe malul unei ape, într-o apă caldă şi prietenoasă (mai totdeauna, dar şi cu supărări, revărsări, luare de vieţi omeneşti, alteori) se deosebesc de semenii lor din alte spaţii geografice. Cred că şi în literatură, dacă unii dintre ei ajung scriitori, au un stil mai... cursiv.

– În exegeza eseistică „Lista basarabeană”, vorbiţi despre deportările masive ale populaţiei din stânga Prutului, din iunie 1941, întrebându-vă dacă „nu ar fi cazul să se implice cineva dintre celebrii regizori de la Hollywood sau «Mosfilm»” în abordarea acestui subiect. N-ar trebui mai degrabă regizorii noştri să se ocupe de aceasta?

– Sigur, m-am referit şi la ei, la regizorii români de pretutindeni. Iar scenariul e ca şi scris, zic, gândindu-mă la memoriile Eufrosiniei Kersnovskaia, din Ocolina-Soroca, deportată în iunie 1941. În cele 12 caiete ale volumului „Cât valorează un om”, fosta moşiereasă invocă zeci, sute de scene cutremurătoare din care se înţelege că, în sălbăticiile sale antiumane, bolşevismul-stalinismul-comunismul a fost primul – înaintea nazismului! – cel care a început a împinge omul în animalitate, a-l arunca în abjecţie, în insignifianţă! A-l lichida.

– Ce afinităţi aţi descoperit între gândirea polonezului Gombrowicz şi „realitatea românească”?

– Mai bine zis, aş fi dorit să existe unele afinităţi. Pentru că, la un moment, mă bucur că Witold Gombrowicz nu intră în raza de autoîmputernicire a agenţilor „noştri” de circulaţie în ale… patriotismului. Mă refer şi la cazul, când marele scriitor mărturiseşte/ comentează: „Mi s-a întâmplat odată să particip la una dintre reuniunile poloneze consacrate reconfortării reciproce şi încurajării spirituale.... unde, după ce s-a intona «Rota» (imn patriotic polonez – l. b.) şi după ce s-a dansat un cracoveac, a fost ascultată prelegerea în care vorbitorul glorifica poporul pentru că «noi l-am dat pe Chopin», pentru că «o avem pe Maria Curie-Sklodowska», precum şi pe Slowachi şi pe Mickewicz, ba că am fost şi bastionul creştinătăţii (atenţie! Ce spunem noi despre un român atlet al creştinismului? – l. b.)... Vorbitorul îşi explica sieşi şi celor adunaţi acolo că suntem un popor mare, ceea ce poate că nu mai stârnea entuziasmul ascultătorilor (cărora le era cunoscut acest ritual – luau parte la el ca la o slujbă religioasă de la care nu trebuia să te aştepţi la surprize), dar era acceptat un soi de satisfacţie că a fost îndeplinită o îndatorire patriotică. În ce mă priveşte, resimţeam ritualul ca provenit din iad, iar această slujbă religioasă naţională devenea pentru mine  satanic batjocoritoare şi răutăcios grotescă.  Glorificându-l pe Mickiewicz, ei înşişi se umileau, lăudându-l pe Chopin, demonstrau tocmai faptul că nu erau pe măsura lui Chopin – şi desfătându-se cu propria lor cultură, îşi dezvăluiau propriul lor primitivism”. Ajuns aici, mai că-mi vine să-i calmez pe agenţii noştri de circulaţie în ale patriotismului, ce-şi exhibă merite peste merite (inexistente!), că nici pe o clipă nu mi-a venit în minte să substitui numele lui Mickewicz cu cel al li Eminescu, pe cel al lui  Chopin – cu al lui Enescu... «Nu, noi nu avem nevoie de un Gombrowiczescu!» – ar fi strigat agenţii „noştri”. Cam pe aici ar fi cheia răspunsului.

– E o ironie, sau vorbiţi serios despre „sufletul rus”? Dacă da, atunci cum arată „sufletul rus”?

– Mai întâi, este vorba de ironia, ba chiar de satira lui Viktor Erofeev la adresa îngâmfării slavofile, şovine, din naraţiunea „Enciclopedia sufletului rus”. Eu însă mă întreb, dacă noi, în spiritul lui Alecasandri, putem face realitate dezideratul: „Iarba rea din holde piară!/  Piară duşmănia-n ţară!”  Să stârpim mai multe lucruri negative care ne înseamnă ca naţiune, pentru a evolua, a ne civiliza întru unitate şi spirit. Astfel că eu pun problema, dacă e posibilă şi crearea unei enciclopedii a sufletului românesc. Sigur, spunând adevărul. Spre pilduire şi autocorijare de popor, naţiune. Adevăr care, natural, nu va fi nici de această dată – ... al „Enciclopediei sufletului românesc” – pe placul celor non-stop înregimentaţi patriotismului clamoros, conduşi de comandamente mesianice pe care le terfelesc în replicuţe bicisnice, politicianism de doi bani, scârboşenii pseudopoeticeşti, cântecele împeliţate de rime etc.  

Aurelia Borzin