PROGNOZE DE ACUM DOUĂ DECENII...

28.XII.1992

Pentru Premiile USM, sponsorii au fost generoşi, în tandem şi fiecare în parte, oferind câte 250 de mii de ruble. Decidem valoarea premiilor: de 35 şi de 20 de mii (p. debut). Cele 165 de mii din jumătatea de milion să le transformăm în burse de creaţie.

Iau legătură telefonică cu I. Diordiev, finul lui N. Ţurcanu, să-i telefoneze, la rându-i, la Nezavertailovca, Slobozia, dnei Ţurcanu, să vină la înmânarea premiilor.

Premierea – miercuri, la Palatul feroviarilor. Recepţia o organizează V. Efremov, fire contrariată care, acum doi ani, a cam fost bătut pentru antifrontism… He, he. Ce metamorfoze ale… politicii de piaţă…

30.XII.1992

 Ah, voi premii, premii, şi voi titluri, titluri, precum ar suna un jalnic vers post-eseninan… Pentru că a început a bate grindina nemulţumirilor legate de decernarea premiilor pentru anul literar 1992. În biroul lui M. Cimpoi îl găsesc pe I. Vatamanu. Şeful şi cu Arcaşu îi explică metodic că, vezi, Ioane, noi am pledat cât am putut ca să fie trecută în lista cărţilor interzise şi lucrarea ta, dar Vodă şi-a schimbat părerea pe care o avusese la prima şedinţă a juriului şi, susţinut de Esinencu, a dat totul peste cap…” I.V.: „Mihai, doar tu ştii că nu numai o carte mi-a fost mutilată, ci mai toate… pentru că şi tu, Arcadie, tu, Leule, ştiţi că am avut câteva cărţi cu câte doi redactori… Deci, cine organizează chestiile astea, hai? Că eu n-o să mai tac, ajunge. Aş putea profita de postul meu, să-l iau pe Ciocanu într-o parte, să-i spun ce trebuie să-i spun, şi editez două volume de opere alese. Însă eu nu fac treaba asta, că niciodată nu am abuzat”, etc. Mihai: „Vezi, Ioane, dacă nu vii nici la şedinţele de consiliu şi nici la cele ale juriului? Eu în mod special le pun pentru luni sau vineri, când voi, deputaţii, nu sunteţi prinşi în parlament. Însă voi nu veniţi şi, iată, se întâmplă ceea ce s-a întâmplat. Esinencu ţipă, Matcovschi mormăie… Şi totul se duce naibii”. Arcadie: „Azi dimineaţă, Matcovschi mi-a citit la telefon întreaga diatribă prin care spune că renunţă la premiu din motivul că i s-a dat doar pentru cartea ghilotinată, dar nu şi pentru creaţia curentă”. Mihai: „S-a supărat chiar şi din motivul de ce a fost pus primul pe listă  Petru Cărare şi nu el, Matcovschi”. Ceva mai târziu, Gheorghe Vodă: „Eu l-am calmat pe Matcovschi. M-am dus la el şi i-am spus: «Mitică, se renunţă doar la Premiul Nobel, nu la astea, mai cu puţin răsunet. Astea trebuie luate». Şi el a căzut de acord, aşa că nu mai vine cu protestul”. Cimpoi: „Da Lidia Istrati mi-a plâns o oră în receptor, spunând că, în conformitate cu un sondaj făcut printre cititori, cartea ei e cea mai bună, dar nu a fost premiată. Şi eu cred la fel, dacă o luăm în comparaţie cu proza lui Esinencu”. Eu: „I-ai spus că nu aluat niciun vot?” Cimpoi: „Ba nu, a luat unul sau două”. (Dar e sigur că nu a votat nimeni pentru cartea ei, iar Cimpoi, prin „unu sau două”, nu face decât să contracareze întrebarea doamnei: „Cum, Mihăiţă, nici tu nu ai votat pentru mine? În acest caz de ce spui că ai pledat pentru cartea mea?” Iar Cimpoi, în acest context, aduce aminte de un caz mai de demult, când la consiliul US se pusese la vot înaintarea lui Emilian Bucov la premiul de stat. Înflăcărata pledoarie a lui Andrei Lupan. Însă Bucov nu ia decât 2-3 voturi. Iarăşi se aprinde Lupan, iar îi găseşte mii de calităţi operei şi omului Bucov. Însă la a doua votare pretendentul chiar că nu ia niciun vot! Cum, se întreabă ceilalţi, noi ca noi, dar nu a votat nici chiar Lupan, care bubuise o atare apoteoză?…

Şi tot aşa, şi tot aşa…

D. îmi spune la telefon: „Orice ar fi fost între noi, am hotărât să te facem laureat al premiului LA pentru 1992. Ai colaborat ca nimeni altul. În pofida neplăcerilor, eu mă strădui să rămân obiectiv”. Cam ştiu ce are în vedere: că aş fi, chipurile, printre cei care îl aţâţă pe Eugen Cioclea. Ce să vorbim?! Dezvinovăţirile ar fi inutile, el având prejudecăţi de nestrămutat. Iar de ştie că nu am un amestec în asta, pur şi simplu provoacă, să audă ceva ce l-ar interesa.

31.XII.1992

Cu Mihai Cimpoi, intrăm în apartamentul familiei Paul Mihnea. Poetul şi soţia sa, ambii bătrâni, se dovediră a fi în coridoraşul strâmt şi, cu câteva momente înainte de-a apăsa noi pe butonul soneriei, din interior prinse a scrâşni mecanismul yalei. E de presupus că eram aşteptaţi, stăpânii fiind preîntâmpinaţi, probabil, de Veaceslav Vâşcu, unul din patronii firmei „Unda”, care a sponsorizat premiile anului literar 1992. Vâşcu locuieşte la aceeaşi scară cu Paul Mihnea. Prima impresie?... Eu am mai fost la dl Mihnea acum vreo 8-9 ani, când se aprinsese între noi un strop de polemică referitoare la traducerea poeziei lui Verlaine, pe care o dăduse dânsul la lumină.  De atunci, în raport cu prezentul, au înaintat mult în vârstă şi soţii, şi apartamentul lor căruia nu i se poate acorda o îngrijire corespunzătoare.

La auzul sumei premiului – 35 de mii de ruble, amfitrioana exclamă surprinsă, în surdină, luminându-se la faţă. Însă poetul, slăbit, cu mâinile cuprinse de tremur („Nu e Parkinson”, zice), nebărbierit, face cu o indiferenţă aproape firească: „Să mi se fi acordat acest premiu pe când aveam 35 de ani, azi însă…”

Ne propusesem să stăm la dl Mihnea vreo jumătate de oră, în sinea noastră fiind siguri că nu scăpăm doar cu atât. Şi, într-adevăr, poetul, avid de mărturisiri, ca totdeauna, cu proverbialele sale desfăşurări de naraţiuni sofisticate, insistă să mai stăm, o dată, de două, de trei ori, şi noi am cam triplat durata timpului vizitei.

Destul de ramolit la înfăţişare (72 de ani), Paul Mihnea are aceeaşi luciditate în conversaţie şi aceeaşi memorie… microscopică. Ţine minte detalii, nuanţe, versuri, nume, lecturi, articole, ziare, cărţi, oameni, oraşe, ani, glontele care în timpul stalinismului, zice, i-a trecut pe lângă tâmplă… Către mine: „Dumneata, dle Butnaru, m-ai pus al patrulea… După Deleanu… Iată, am aici revista Basarabai, unde ai dat lista…”  Păi, zic, maestre, eu am dat unele nume de scriitori buni, fără a face o ierarhie… Dar cred că nu l-am convins: a revenit de câteva ori la „locul patru”, plângându-mi-se de multe nedreptăţi, unele dintre care pot fi doar rodul unei elementare suspiciuni, de care dl Mihnea, ca şi mulţi alţii, nu este cruţat.

Vorbeşte despre cei care nu cunosc limba în nuanţele ei, dar scriu. Despre prima silabă din numele Gad… „Acum e… dar pe timpuri, când nu vroia să semneze corect, eu îi spuneam: «Din numele dumitale, cel mai dragă îmi este prima silabă»”.

Povesteşte/ aminteşte despre răul pe care i l-a făcut Andrei Lupan, care încă din 1958 îl numea deja „ruină”.

Vorbim despre un eventual dialog pentru presă. Cică, să-i avansez în prealabil un chestionar. Câteva zile în urmă, trecuse pe la el Gh. Budeanu, cu aceeaşi intenţie. Nu s-a hotărât nici pentru el, nu e hotărât încă nici pentru mine, cu toate că eu consider că discuţiile ar fi diferite.

Nu a văzut încă semnalul cărţii sale de sonete „Coroană de coroane”. Noi am avut-o la juriu. I-am promis să i-o aducem. Ne cere ajutorul pentru a-şi edita o carte de versuri scrisă în limba franceză. Feciorul să, Boris, i-a publicat prima sa carte în ruseşte. Bătrâna doamnă Mihnea nu prea ştie româneşte. Poetul e un fanat: „Toată viaţa mi-am scris manuscrisele cu alfabet românesc. Când Deleanu îmi spunea că niciodată nu vom mai reveni la grafie latină, îl contraziceam vehement: «Cum să nu avem noi alfabet latin, dacă l-am avut?», îl întrebam… Iată, cnezişorul Vartic vrea să dea Cernăuţiul… Dar eu nu-l dau… Eu cred că Cernăuţiul va redeveni al nostru”.

Paul Mihnea e încrezător că numaidecât se va vindeca. Ne arată nişte pastile (nu le-am reţinut denumirea) pe care le tot… netezeşte cu duioşie, ne citeşte câte o frază din instrucţiunea care le explică modul de întrebuinţare şi proprietăţile. Eu chiar cred că e cuprins de o nuanţă de miraculos, când se gândeşte la efectul acestor pastile. Dă şi nişte cifre, spunând că dânsul a creat întreaga viaţă în magia numerelor. „Nu e Parkinson. Eu ştiu cine mi-a făcut-o… Ştiţi şi voi… Ei mi-au făcut-o… Dar o să mă vindec. Iată tabletele astea. În sfârşit, le-am obţinut. Şi o să mă vindec. Fiindcă am fost şi mai bolnav. Am avut tuberculoză. Oftică. În viaţa mea am scuipat căldări de sânge. Căldări de sânge! Dar m-am vindecat”. Îl întreb, dacă ştie gluma… – cum?... cam sinistră sau… optimistă a lui Nicolai Costenco. Sigur că a ajuns până la el. „Da, a zis… cred spre bine, spre prelungirea vieţii mele… Mă invidia… A zis: «Ofticosul de Mihnea tot moare de vreo 30 de ani. De când tot moare, a mai scris două sicrie de sonete»… A zis aşa, pentru că mă invidia..”  Mă rog, e o butadă scriitoricească. Chiar dacă uşor caustice, atare vorbe de spirit fac, totuşi, viaţa mai suportabilă. La mulţi ani, domnule Paul Mihnea!

După vizita la Paul Mihnea, am trecut cu un ajutor social şi pe la Al. Ne.. Cineva ne-a spus că ar fi orbit cu torul şi îl întreţine Şt. Odobescu sau Ion Zănoagă. („Eu ştiu de ce a orbit, zicea Mihnea. Voi ştiţi? Ştiţi, cum să nu ştiţi: de băutură. Bea patru sticle una după alta, l-am văzut eu…” Ei, dar asta rămâne între poeţi…) Oarecum decepţionaţi în faţa unei uşi deloc arătoase, ne-am gândit că vorba despre orbire ar fi vreo basnă. Şi n-ar fi rău să fie chiar aşa: zvon venind de la alt poet lăcrimos la paharul cu vin. (I.V. – de fapt, avem doi I.V.)

Ieri dimineaţă, am programat la computer diplomele pentru laureaţi.

Ajung la US şi sunt întâmpinat de un prelung, insistent sunet de telefon. E Laurenţiu Ulici, de la Bucureşti. Felicitări reciproce (sărbători de iarnă, nu?), apoi întrebarea dacă aş putea veni pe 7 ianuarie pe malurile Dâmboviţei. Înţeleg că este vorba de înmânarea Premiilor revistei „Luceafărul” şi promit că voi încerca să ajung la Bucureşti.

Gala premiilor literare a avut loc la Palatul Feroviarilo. Bine şi frumos. Şi tăios!  M. I. C. s-a răzbunat pentru unicul vot contra pe care l-a avut, rostind o cumplită diatribă alegorică împotriva celui care „nu numai că-i prost, dar e şi rău/ răutăcios”, trădând de două ori la rând aceeaşi carte… Adică, nu e „acela”… Protagonista scandalului alegoric era de faţă, pentru ca să plece imediat după încheierea părţii oficiale a ceremoniei. După, un furşet civilizat, cu de toate.

Scriu aici dimineaţă, pe la 10,30. Ha, ha! Ah, ah! Peste 13,30 de ore vine Anul cocoşului. Şi iată ce găsesc la începutul Zilei a Doua (Matutin) din romanul lui Umberto Eco „Numele trandafirului”: „Uneori simbol al diavolului, alteori al lui Christos reînviat, nicio vieţuitoare nu este mai necredincioasă decât cocoşul. Ordinul nostru a cunoscut făpturi din acelea trândave, care nu cântau la ivirea soarelui”.

Bun… Şi din nou: Ha, ha! Însă un „Ha, ha!” de plâns, probabil. Pentru că iată ce spune horoscopul: 1993 va fi un an greu, încrâncenat întru supravieţuire. Va trebui să trudim mult, din răsputeri. Nimic fără eforturi! Şi-apoi, e-he! cocoşul, adept, chipurile, al unei ordini generale şi cam rigide, e predispus la parade militare, decoraţii. Iar unde se decorează şi se doresc distincţii, fireşte că persistă riscurile de abuzuri de oricare ordin. Iar dacă se zice că 1993 va fi favorabil carierelor militare, nu sunt excluse şi confruntările armate.

În ce mă priveşte, despre zodia Ţiştarului/ Tigrului (cam aşa e alianţa asta stranie în care mă plasează zodiacul), despre primul se spune că: „Toate îi merg bine. Schimbările din societate nu-l stingheresc deloc”. (Ei, aici e o evidentă exagerare: chiar deloc?) despre al doilea: „Poate să-şi mai tragă sufletul. Îşi va recăpăta încrederea în propriile puteri. Şi se va încadra cu uitare de sine în muncă”.

N-ar fi rău să fie bine, adică – să fie tocmai aşa, cum zice subiectiva basnă a horoscopului.