vineri, 31 octombrie 2014
PE MĂRI, PRIN ŢĂRI...
13-25.XI.1994
Din
notele răzleţe din croazieră. La un moment dat, şi pe mult timp legănat de
valuri, prinde a-mi bâzâi în memorie refrenul acela cu „Melancolie – dulce
melodie”. Dar mă întreb: oare nu s-ar fi putut dramatiza niţel, cântându-se:
„Ah, agonie – sfâşietoare melodie”.
Ion
Buduca e cu un deget bandajat. Explicaţia: „A dat cu degetul într-o scandinavă
înfundată”.
Rada
Aleksandrova din Bulgaria despre colegii mai tineri: „O, ei sunt mai instruiţi
ca noi, cei de cândva, alaţii la vârsta lor, însă nu cred că sunt şi mai
talentaţi”.
22.XI.1994
Ioan
T. Morar, „caţavencist” ce e, pentru a se ţine într-o formă bună, o tot dă în
calambururi. Unele din ele, improvizate când mergeam spre şi vedeam dinspre
Pergam (de acolo vine pergamentul!), fost antic-grecesc, acum – tucesc. (De
altfel, Morar se autodefineşte astfel: „Eu sunt stre-sarea şi piperul
grupului”.)
* * *
Există poligamie
Şi pergamie,
Aceasta – numai pe
hârtie.
* *
*
Şi dacă ramuri bat în
geam,
Eu sunt, mândră,
la Pergam.
* *
*
Din Pergam dintre ruine,
Eu scriu, mândră, către
tine.
* * *
Lui Ştefan
Acopian
De cum priveşte înspre
Ararat,
Armeanul gândeşte
automat.
(Trecând
prin preajma unui lan de bumbac recoltat, prin care se răsfira o turmă de oi):
* *
*
Mănâncă oile bumbac, –
Vă daţi seama ce lână
fac?
O
altă expresie a sa: „Colindăm de-a lungul
şi de-a destrăbălatul”.
Şi
una de-a lui Adrian Popescu:
Nu are importanţă
Precum bobul de faianţă
O "COSMOGRAMĂ" DIN
Leo BUTNARU
Cobaiul
Din timpuri imemoriale, pe aceste tărâmuri s-au întâmplat multe din
cele pe care fiinţele de pe alte planete şi le mai doresc şi astăzi. Adică,
s-au realizat noiane din visele, ipotezele, speranţele ce păreau, la început,
demenţă curată, dacă nu chiar stare paranoică incurabilă, acest s-au realizat însemnând că aici, pe
aceste meleaguri, ale noastre, până şi virtualitatea a devenit realitate. Spre
exemplu, dimineţile, o parte din populaţia din metropolă şi nu numai – vreau să
spun, în genere din localităţile de orice rang, – partea asta de populaţie nu
mai merge la muncă în chip… real, adică – nu doreşte să se folosească de
transportul public, – de metrou, să zicem; partea aceasta de populaţie,
fracţionată în mii şi mii de indivizi, pur şi simplu se tele-cyber-reportează,
în mod virtual – virtualitatea a devenit realitate, – se tele-cyber-reportează
la serviciu. Adică, doar se gândeşte, ca scop, că trebuie să ajungă la locul de
muncă şi, chiar în fracţiune de timp în care se gândeşte asta, – hop! – se şi
pomeneşte la birou, în laborator, la aero-tele-report, cosmo-tele-drom, în vreo
seră fantastic de frumoasă prin tot ce creşte în ea, la grădiniţă, şcoală,
superioară şi hiper-superioară, la… la toate locurile care pot fi numite de
muncă se pomenesc fiinţele cvasi-reale-cvasi-virtuale de pe tărâmurile noastre.
Mijloacele mass-media de pe aici scriau că preferinţa telereportării
faţă de mijlocul obişnuit de deplasare are ca motivaţie şi un factor psihologic, generalizat în cazul
miilor şi miilor de locuitori, – factor special, destul de delicat, am putea
spune. Vorba e că, fiind foarte sensibili, până la posibilitatea de a recepta
starea de spirit a celorlalţi co-meleagişti1,
dimineţile ei sunt deranjaţi de ceea ce – în transportul public, pe străzi,
oriunde – le recepţionează sensibilitatea conştiinţei lor
hiper-cyber-sensibile. E un dezastru să simţi, să ştii cu ce sentimente
apăsătoare merg cei mai mulţi co-meleagişti la serviciu! Cum s-ar spune, se duc acolo de
parcă ar avea ştreangul de gât!... Nu, nu le arde lor de serviciu, însă
existenţa impune nevoinţele ei… Prin urmare, este îngrozitor să te pomeneşti în
această stare aproape generalizară de nervozitate… temperată, tăinuită, dar nu
şi de propria ta sensibilitate afectată foarte neplăcut de negativitatea
animozităţii faţă de ceea ce înseamnă loc de muncă, de nedorinţa de a merge
acolo, la serviciu…
Bineînţeles, intensitatea acestei stări de spirit transmisibilă de la
ins la ins în mijloacele de transport în comun este cea mai intensă în orele
dimineţii, de aceea, vă spuneam, unii locuitori de pe la noi preferă să se
tele-cyber-reporteze la serviciu în singurătate şi, să zicem, autonomie emoţională,
decât să suporte agresiunea încărcăturii negative emise de semenii lor chinuiţi
de gândul de a merge – şi azi! – la corvoadă… Adică: of, mamă, iar mă-nhamă…
Însă după orele de vârf, înaintând spre amiază, încetul cu încetul, o
atare stare de negativitate scade considerabil, pentru că cei rămaşi în afară, în oraş, au cu totul şi cu
totul alte sentimente, alte stări de spirit, unele destul de agreabile – să
zicem a celora care au făcut cumpărături reuşite sau care pur şi simplu se
plimbă, aflaţi în concediu sau în turism; a celor care intră în sau ies din cafenele,
baruri, sau – pardon – bordeluri…
Iar seara… Seara e greu de definit starea pe care ai putea-o lega de
reperele date mai sus, cele de dimineaţă, pentru că seara cei mai mulţi orăşeni
se tele-cyber-reportează în masă, grăbiţi să ajungă acasă, să scape cât mai
curând – într-o fracţiune de clipită! – de ceea ce înseamnă loc de muncă…
Eu însă, fiind reprezentantul unei profesii libere, adică şi a unui
„loc de muncă” benevol şi cu plăcere asumat, nu sunt influenţat de atare stări
de negativitate, decât în măsura în care ele îmi pot fi de imbold pentru a le
descrie, a le transfigura sub aspect psiho-artistic, pentru ca să le fac parte
componentă în vreo naraţiune, în vreo nuvelă sau, pur şi simplu, într-un text
oarecare sau, şi mai simplu, – în textualism, inter(planet)textualism ş. a. Chiar
aşa e, precum v-aţi dat seama: eu sunt un om al scrisului, al mărturisirilor
personale, dar – fără falsă modestie fie spus – mai sunt „specialist” şi în
recondiţionarea artistică a mărturisirilor semenilor mei, a timpurilor în care
vieţuim. Astfel că, dimineţile, neforţat să merg, obligatoriu, la serviciu,
uneori mă plimb prin oraşul cu străzile aglomerate suportabil, dat fiind că,
precum vă spunea, o parte din populaţie preferă să se tele-cyber-reporteze,
pentru a nu-şi face, involuntar, transfuzie de stări negative legate de
nedorinţa de a merge la serviciu.
joi, 30 octombrie 2014
LERMONTOV - 200
Mihail LERMONTOV (1814 – 1841)
Cântec rusesc
1
Zăpada cade smocuri, nu se cerne.
De ce frumoasa tânără se teme
Să coboare din pridvor,
S-aducă apă de izvor?
Ca un popă ce sicriu-l duce,
Aşa viforul cântec îşi zice
Din izvoade,
Pe când sub lemnul de poartă,
Dulăul nărăvos lanţul şi-l roade
Şi latră…
2
Dar nu lătrat de câine-n lume,
Nu urlet de vifor a-ngropăciune
Trezeşte frică
În ochi ei de sticlă:
Drăguţul ei înmormântat cândva,
Mai alb ca neaua se va-nfăţişa
Pe înserate
Ca să-i spună: „Tu m-ai înşelat”
Şi inelul de logodnă, nesperat,
Să i-l arate!...
(1830)
* * *
Adio, deci, Rusie nespălată,
Ţară de domni, tărâm al robilor,
Rămâneţi voi, mundire-albastră pată,
Şi tu popor umil, supusul lor.
Caucazul, poate, ca un zid înalt
Mă va feri de zbirii tăi tehui,
De ochiul lor oriunde la vânat,
De-auzul lor – pe urmele oricui.
(1841)
În româneşte de Leo Butnaru
miercuri, 29 octombrie 2014
"CONTRAFORT" - 20 DE ANI
„O stare de spirit” – aşa se intitula editorialul
primul număr al revistei Contrafort
care apărea în octombrie 1994, încercând să răspundă aşteptărilor unei
generaţii noi de scriitori basarabeni – generaţia optzecistă –, „surata” mai
mică în ani a Generaţiei ’80 din România, de care ne simţeam apropiaţi şi
solidari în opţiuni estetice şi existenţiale. Odată cu primul număr al Contrafortului,
enunţam şi programul publicaţiei, pe care, ulterior, l-am sintetizat în două
teze: promovarea spiritului critic şi sincronizarea cu literatura română
contemporană. O revistă a creaţiei literare, o oglindă a vieţii culturale, o
arenă a dezbaterilor intelectuale şi civice pe teme de larg interes pentru un
public cultivat şi exigent.
Contrafort
şi-a dorit, prin
obiectivele sale, să completeze cu o „verigă basarabeană”, de respiraţie nouă –
alături de Sud-Est Cultural –, salba
de publicaţii de prim-plan ale culturii române: România literară, Contrapunct
(prima serie), Convorbiri literare,
Revista 22, Dilema, Orizont
(Timişoara), Echinox (Cluj-Napoca)
ş.a. Dar şi circuitul publicaţiilor din exilul românesc, cum au fost Agora şi Meridian (redactate de Dorin Tudoran în Statele Unite). Ulterior,
atunci când elanurile tinereşti au trebuit să se încline în faţa vârstei
biologice a redactorilor săi (atent supravegheată de tot felul de „amici” din
lumea literară), am redefinit Contrafortul
drept „revistă de literatură şi dialog intelectual”, păstrând liniile
directoare ale programului nostru şi deschiderea faţă de toţi creatorii
valoroşi din Basarabia şi România.
La ceas aniversar, „după 20 de ani” de la lansarea
Contrafortului, invităm câţiva
scriitori, colaboratori ai noştri de o parte şi alta a Prutului, să participe
la o anchetă consacrată acestui moment important din biografia revistei, o
anchetă mai degrabă reflexiv-evocativă. Lecţiile vieţii, inclusiv nefericita
ruptură care a intervenit în 2013 (sistarea sprijinului financiar de către ICR) dând peste cap regimul firesc de
apariţie a revistei – episod ale cărui consecinţe le resimţim şi azi –,
spulberă, descurajează orice „abur festivist”, făcându-ne să privim cu un
optimism moderat aventura ce se întinde în faţă.
– Cum v-aţi simţit în paginile
„Contrafortului” şi ce înseamnă pentru Dvs. colaborarea cu revista noastră?
Leo Butnaru: M-am simţit şi mă simt primit cu prietenie,
colegialitate, dar şi cu generozitate la „Contrafort”, unde, de ani mulţi deja,
semnez o rubrică permanentă, „Cosmograme”, dar şi grupaje de poeme sau texte de
opinie. Pentru un scriitor, e un noroc să aibă posibilitatea de a colabora la
această revistă temeinică, serioasă, apreciată fără echivoc drept una dintre
cele mai valoroase publicaţii ale contemporaneităţii/ spiritualităţii
panromâneşti. Publicaţie de o orientare modernă, înnoitoare, însă care respectă
principiile clasice: valoarea
textelor, excluderea autorilor întâmplători, conceptul general de structurare
redacţională elevat. Onorându-şi numele, inclusiv în simbolismul său
(consolidare, întărire), „Contrafortul” este expresia sui generis a unui nivel înalt de ctitorie cultural-artistică,
estetică de certă particularizare, când sunt îmbinate generozitatea
cu criteriul valoric, solicitudinea cu rigurozitatea. Însă trebuie subliniat că
această revistă modernă, elitară nu este doar un catalizator al modificărilor
de conştiinţă artistică, un barometru al esteticului, ci are şi o implicaţie
socio-ideatică în ceea ce anticii numeau res
publica, periodic lansând chestionare/ sondaje tematice incitante, astfel punând umărul şi la construcţia
comuniunii naţionale. Astfel că, prin complexitatea activităţii sale,
„Contrafort” rămâne a fi un modul şi model de referinţă în complexitatea
istoriei literare, socio-culturale româneşti contemporane, contribuind la
crearea şi reflectarea acesteia, având asigurată deja o nişă de arhivă ce va
atrage investigatorii din viitor, pe care îi vor interesa versantele, de
împlinire şi de continuare, a două secole, XX – XXI. La distanţă în timp, se va
înţelege importanta contribuţie a contrafortiştilor
la configurarea totuumului spiritualităţii româneşti, în care revista noastră
propulsează evenimente şi elemente din, în primul rând, Moldova Estică, spaţiu
ultragiat de istorie, însă mereu vital prin creaţie, în creaţie, cu o anumită
specificitate, cu nuanţări ceva mai altfel,
însă fără a reclama rabat axiologic. Graţie „Contrafortului”, toate astea devin
mai dinamice, mai accentuate, ca ideaţie, semantică şi valoare.
duminică, 26 octombrie 2014
UN MARE POET AMERICAN în revista
* * *
Negrii călăreţi veniră dinspre mare.
Zângăneau din suliţe şi scuturi,
Şi din copite potcovite, din pinteni mai băteau,
Cu urlete sălbatice în fluturări de plete
Învălurate-n vânt pe când goneau:
Astfel porni năvala Păcatului.
* * *
În pustiu
Văzui o creatură goală, bestială, care,
Chircită la pământ,
Îşi ţinea propria inimă în mâini
Şi muşca, înfuleca din ea.
Am întrebat: „Amice, e gustoasă?”.
„Amară e, vai ce amară e!”, răspunse creatura;
„Dar îmi place
Că este amară
Şi încă pentru că-i inima mea”.
* * *
Dumnezeu a creat corabia lumii cu mare atenţie.
Cu deosebită măiestrie modelă coca şi potrivi pânzele,
Deja ţinea în mâini cârma,
Fiind gata să o ducă la bun sfârşit.
Şi se-ndreptă din spate Dumnezeu,
Privind cu mândrie la cele făcute.
Dar, într-o nefastă clipă, din greşeală cineva-L strigă
Şi Dumnezeu se-ntoarse să vadă despre ce-i vorba.
Prinzând momentul, nava alunecă pe apă, lin, neauzit,
Viclean pornind a se-ndepărta pe căi necunoacute.
Astfel, etern lipsită de cârmă,
Ea pluteşte pe mări, din întâmplare
Intrând şi în portul progresului,
Supusă fără-a se-mpotrivi
Capriciilor oricărui vânt prostesc.
Şi mulţi din cei aflaţi în ceruri
Mai râd şi-acum pe seama acestei întâmplări.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)