UN MARE POET AMERICAN în revista

*     *     *

Negrii călăreţi veniră dinspre mare.

Zângăneau din suliţe şi scuturi,

Şi din copite potcovite, din pinteni mai băteau,

Cu urlete sălbatice în fluturări de plete

Învălurate-n vânt pe când goneau:

Astfel porni năvala Păcatului.

*     *     *

În pustiu

Văzui o creatură goală, bestială, care,

Chircită la pământ,

Îşi ţinea propria inimă în mâini

Şi muşca, înfuleca din ea.

Am întrebat: „Amice, e gustoasă?”.

„Amară e, vai ce amară e!”, răspunse creatura;

„Dar îmi place

Că este amară

Şi încă pentru că-i inima mea”.

*     *     *

Dumnezeu a creat corabia lumii cu mare atenţie.

Cu deosebită măiestrie modelă coca şi potrivi pânzele,

Deja ţinea în mâini cârma,

Fiind gata să o ducă la bun sfârşit.

Şi se-ndreptă din spate Dumnezeu,

Privind cu mândrie la cele făcute.

Dar, într-o nefastă clipă, din greşeală cineva-L strigă

Şi Dumnezeu se-ntoarse să vadă despre ce-i vorba.

Prinzând momentul, nava alunecă pe apă, lin, neauzit,

Viclean pornind a se-ndepărta pe căi necunoacute.

Astfel, etern lipsită de cârmă,

Ea pluteşte pe mări, din întâmplare

Intrând şi în portul progresului,

Supusă fără-a se-mpotrivi

Capriciilor oricărui vânt prostesc.

Şi mulţi din cei aflaţi în ceruri

Mai râd şi-acum pe seama acestei întâmplări.

*     *     *

Era în toi sângeriul vuiet al războiului.

Pământul se făcu negru şi pustiu.

Femeile boceau,

Copiii se-mprăştiau speriaţi.

Şi-atunci venise unul care pricepea-n atare lucruri.

Şi întrebă: „De ce se-ntâmplă asta?”.

După care milioane de oameni se-nghesuiau să-i răspundă.

Şi se ridică o nemaipomenită hărmălaie în atâtea limbi.

Dar răspunsul clar nu a fost găsit.

*     *     *

Au fost mulţi cei îngrămădiţi în procesiune,

Fără să ştie încotro se-ndreaptă.

Însă şi succese, şi nenorociri

Între ei le împărţeau egali în toate.

Printre ei era un om ce căuta o cale nouă.

Dar el se rătăci prin hăţişuri de netrecut,

Unde, până-la urmă, se prăpădi-n singurătate.

Ceilalţi recunoscură că dânsul avusese curaj.

*     *     *

Odată am văzut cum munţii înfuriaţi

Se aliniaseră-zid în front.

În faţa lor, spre a-i înfrunta, stătea un om mic

Ce n-ar fi fost mai mare decât un degete de-am meu.

Eu am zâmbit şi-am întrebat vecinul:

„Să izbutească oare?”

„Bineînţeles”, îmi răspunse acela.

„Străbunii săi i-a-nvins de mai multe ori”.

Şi-atunci am înţeles ce-nseamnă străbunii virtuoşii,

Cel puţin pentru un om micuţ

Contra căruia stau munţi înfuriaţi.

*     *      *

Am văzut un om ce alerga să-atingă orizontul;

Cerc după cerc îşi tot accelera goana.

Lucrul acesta mă cam nelinişti

Şi i-am spus omului:

„Ceea ce faci este inutil.

Niciodată nu vei izbuti”.

„Minţi!” strigă el,

Alergând mai departe.

*     *     *

Mai mulţi muncitori

Construiră o mare sferă de piatră

Chiar în vârful muntelui.

Apoi coborâră cu toţii în vale,

De unde priviră spre rezultatul muncii lor.

„E grandios”, au conchis cu toţii,

Plăcându-le obiectul de sus.

Dar deodată sfera prinse-a se rostogoli,

Apropiindu-se de ei fulgerător,

Strivindu-i în amestec de pământ şi sânge.

E drept, unii din ei au mai apucat să ţipe.

*     *    *

Am întâlnit un clarvăzător

Care avea în mâini

Cartea înţelepciunii.

„Domnul meu”, i-am spus,

„Lasă-mă să citesc şi eu acolo”.

„Copile…”, începuse a-mi răspunde.

„Domnul meu”, am grăbit eu vorba,

Să nu crezi că-aş fi un copil oarecare,

Pentru că deja cunosc atât de multe

Din cele ce le-aveţi scrise în carte.

Da, destul de multe”.

Clarvăzătorul zâmbi,

Apoi deschise carte

În faţa mea. Dar ciudat: a trebuit

Să vieţuiesc atât, ca să orbesc îndată.

*     *     *

Rătăceam printr-un pustiu.

Şi am strigat disperat:

„Ah, Doamne Dumnezeule, scoate-mă de-aici!”.

Iar o voce a spus: „Dar nu e niciun deşert!”.

Am strigat: „Fie cum zici, dar, iată –

Nisip, arşiţă, orizont pustiu”.

Vocea a spus: „Dar nu e niciun deşert!”.

*      *      *

Eram în întuneric;

Nu puteam să-mi văd cuvintele

Şi nici dorinţele inimii.

Apoi, dintr-o dată izbucni o lumină mare.

„Lăsaţi-mă din nou în întuneric”.

*     *     *

O mulţime de diavoli roşii fugiră din inima mea,

Împânzind pagina pe care scriam.

Ei erau atât de mărunţi-mărunţi,

Încât i-aş fi putut nimici cu vârful de peniţă.

Mulţi alţii ca ei se bălăceau în cerneală.

Era ciudat

Să scriu cu-astfel de mâzgă roşie

Despre lucruri ieşite din inima mea.

*     *      *

„Să gândeşti întocmai ce gândesc eu”, spuse bărbatul.

 „Sau eşti îngrozitor de parşiv,

Eşti o broască”.

Gândindu-mă un timp la ce auzisem,

I-am răspuns: „În acest caz mai bine-i să fiu broască”.

*     *     *

Înţeleptul ţinea o prelegere strălucită.

În faţa sa a puse două obiecte, zicând:

„Să admitem că acesta e diavolul,

Iar istălalt sunt eu”,

Şi se-ntoarse cu spatele la clasă.

Est timp, un elev poznaş

Schimbă cu locul simbolicele lucruri.

Întorcându-se, înţeleptul continuă:

„Acum să zicem că diavolul va fi acesta,

Iar eu, invers, istălalt”.

Elevii din bănci se-njunghiau a râde,

Bucuroşi de-atare joc confuz.

Însă înţeleptul tot înţelept rămase.

*     *     *

Prietene, deja cărunta-ţi barbă atinge pământul.

De ce stai, împăvărat de gânduri?

La ce mai speri în ale tale zile

Tot mai ofilite?

Cu ochii tăi bătrâni

Mai speri oare să vezi

Marşul triumfal al Dreptăţii Lumii?

Prietene, nu aştepta! Ci du-ţi

Alba, lunga barbă mai departe

Şi bătrânii ochi, pentru-a vedea

Meleaguri mult mai primitoare.

*     *     *

Drumeţul

Care găsise calea spre Adevăr,

Deodată-ncremeni de uimire:

Calea era-ncleştată de bălării, de ierburi încâlcite.

„Mda”, spuse el,

„Din câte se vede, pe aici

Demult n-a mai trecut nimeni”.

Ceva mai târziu, dânsul văzu

Că fiece fir de iarbă e un cuţit.

„Ei bine”, murmură dânsul în fine,

„Fără-ndoială, există şi alte drumuri”.

*      *      *

Omul îi spuse universului:

„Domnule, eu exist!”.

„Cu toate astea”, răspunse universul,

„Încă nu înseamnă că eu

Aş avea vreo obligaţiune faţă de tine”.