vineri, 31 octombrie 2014

O "COSMOGRAMĂ" DIN



            Leo BUTNARU
Cobaiul

Din timpuri imemoriale, pe aceste tărâmuri s-au întâmplat multe din cele pe care fiinţele de pe alte planete şi le mai doresc şi astăzi. Adică, s-au realizat noiane din visele, ipotezele, speranţele ce păreau, la început, demenţă curată, dacă nu chiar stare paranoică incurabilă, acest s-au realizat însemnând că aici, pe aceste meleaguri, ale noastre, până şi virtualitatea a devenit realitate. Spre exemplu, dimineţile, o parte din populaţia din metropolă şi nu numai – vreau să spun, în genere din localităţile de orice rang, – partea asta de populaţie nu mai merge la muncă în chip… real, adică – nu doreşte să se folosească de transportul public, – de metrou, să zicem; partea aceasta de populaţie, fracţionată în mii şi mii de indivizi, pur şi simplu se tele-cyber-reportează, în mod virtual – virtualitatea a devenit realitate, – se tele-cyber-reportează la serviciu. Adică, doar se gândeşte, ca scop, că trebuie să ajungă la locul de muncă şi, chiar în fracţiune de timp în care se gândeşte asta, – hop! – se şi pomeneşte la birou, în laborator, la aero-tele-report, cosmo-tele-drom, în vreo seră fantastic de frumoasă prin tot ce creşte în ea, la grădiniţă, şcoală, superioară şi hiper-superioară, la… la toate locurile care pot fi numite de muncă se pomenesc fiinţele cvasi-reale-cvasi-virtuale de pe tărâmurile noastre.
Mijloacele mass-media de pe aici scriau că preferinţa telereportării faţă de mijlocul obişnuit de deplasare are ca motivaţie şi un  factor psihologic, generalizat în cazul miilor şi miilor de locuitori, – factor special, destul de delicat, am putea spune. Vorba e că, fiind foarte sensibili, până la posibilitatea de a recepta starea de spirit a celorlalţi co-meleagişti1, dimineţile ei sunt deranjaţi de ceea ce – în transportul public, pe străzi, oriunde – le recepţionează sensibilitatea conştiinţei lor hiper-cyber-sensibile. E un dezastru să simţi, să ştii cu ce sentimente apăsătoare merg cei mai mulţi co-meleagişti  la serviciu! Cum s-ar spune, se duc acolo de parcă ar avea ştreangul de gât!... Nu, nu le arde lor de serviciu, însă existenţa impune nevoinţele ei… Prin urmare, este îngrozitor să te pomeneşti în această stare aproape generalizară de nervozitate… temperată, tăinuită, dar nu şi de propria ta sensibilitate afectată foarte neplăcut de negativitatea animozităţii faţă de ceea ce înseamnă loc de muncă, de nedorinţa de a merge acolo, la serviciu…
Bineînţeles, intensitatea acestei stări de spirit transmisibilă de la ins la ins în mijloacele de transport în comun este cea mai intensă în orele dimineţii, de aceea, vă spuneam, unii locuitori de pe la noi preferă să se tele-cyber-reporteze la serviciu în singurătate şi, să zicem, autonomie emoţională, decât să suporte agresiunea încărcăturii negative emise de semenii lor chinuiţi de gândul de a merge – şi azi! – la corvoadă… Adică: of, mamă, iar mă-nhamă…
Însă după orele de vârf, înaintând spre amiază, încetul cu încetul, o atare stare de negativitate scade considerabil, pentru că cei rămaşi în afară, în oraş, au cu totul şi cu totul alte sentimente, alte stări de spirit, unele destul de agreabile – să zicem a celora care au făcut cumpărături reuşite sau care pur şi simplu se plimbă, aflaţi în concediu sau în turism; a celor care intră în sau ies din cafenele, baruri, sau  – pardon – bordeluri…
Iar seara… Seara e greu de definit starea pe care ai putea-o lega de reperele date mai sus, cele de dimineaţă, pentru că seara cei mai mulţi orăşeni se tele-cyber-reportează în masă, grăbiţi să ajungă acasă, să scape cât mai curând – într-o fracţiune de clipită! – de ceea ce înseamnă loc de muncă…
Eu însă, fiind reprezentantul unei profesii libere, adică şi a unui „loc de muncă” benevol şi cu plăcere asumat, nu sunt influenţat de atare stări de negativitate, decât în măsura în care ele îmi pot fi de imbold pentru a le descrie, a le transfigura sub aspect psiho-artistic, pentru ca să le fac parte componentă în vreo naraţiune, în vreo nuvelă sau, pur şi simplu, într-un text oarecare sau, şi mai simplu, – în textualism, inter(planet)textualism ş. a. Chiar aşa e, precum v-aţi dat seama: eu sunt un om al scrisului, al mărturisirilor personale, dar – fără falsă modestie fie spus – mai sunt „specialist” şi în recondiţionarea artistică a mărturisirilor semenilor mei, a timpurilor în care vieţuim. Astfel că, dimineţile, neforţat să merg, obligatoriu, la serviciu, uneori mă plimb prin oraşul cu străzile aglomerate suportabil, dat fiind că, precum vă spunea, o parte din populaţie preferă să se tele-cyber-reporteze, pentru a nu-şi face, involuntar, transfuzie de stări negative legate de nedorinţa de a merge la serviciu.

Însă, într-o dimineaţă, starea mea de spirit a fost ca şi… aruncată în aer, făcută praf! Fusese revoltător ceea ce aveam să văd, ceva de o cruzime inimaginabilă în civilizaţia noastră atât de avansată, sub aspect cyber-tehnic-digital, dar, indiscutabil, degradată sub aspectul moralei, carităţii.
La intrarea în grădina publică centrală, chiar în faţa monumentului lui Molumb Descoperitorul de Lumi care, în vremi imemoriale, „ne descoperise” şi pe noi, se afla plasat un cub uriaş, transparent, în care se vedea o fiinţă, în orice caz – foarte vag asemănătoare nouă, aborigenilor, înveşmântată într-un scafandru, transparent şi el. În aceeaşi clipită, fără a mă osteni să întreb de cineva din preajmă ce se întâmplă, m-am conectat la reţeaua socială entropică şi, „vânturând” în conştiinţă un infinit număr de fişiere, am dat de cel care conţinea explicaţia ce mă interesa. Mai bine zis, informaţia o „extrăgeam” din ceata celor câtorva inşi care se holbau la cubul-prinsoare transparentă şi fiinţa în scafandru ce se afla în ea, captând frânturi din convorbirea dintre ei.
– Ce-i asta? întreabă unul.
– O nouă izbândă a molumbismului2 nostru.
– Adică?
– O nouă captură menită experienţelor de laborator ce pot da rezultate senzaţionale. Cel din scafandru se zice că ar fi un… un… om, aşa ceva… da, om… De pe o oarecare planetă bicisnică Pământ… Aşa, Pământ, cică, s-a reuşit să se afle chiar de la cobai… Aproape un primatoid…
– Om… Pământ… Să vezi!... Şi ce-i cu el?
– Cică rasa lor, am aflat eu din reţeaua entropiei noastre sociale…
– Reţeaua socială entropică, îndrăznesc să vă corectez, interveni un altul din gloată.
– Fie… Nu e mare diferenţă…
La acest moment, în conştiinţa mea, în firea mea cvasi-reală-cvasi-virtuală am mai „frunzărit” un noian de fişiere, găsindu-l tocmai pe cel, la care se referea gloata din preajma cubului. Informaţia era următoarea: Omul e dintr-o rasă de aproape primitivi, dar care, de mii de ani, tinde să atingă nivelul de civilizaţie, de tele-cyber-reportaţie şi progres de care beneficiem noi. Ipoteza credibilă, elaborată în urma unor analize molimbistice3 de ultimă oră, e că rasa, zisă umană, de pe zisa planetă Pământ, nu are nicio şansă să atingă nivelul de civilizaţie molumbistică, ce a cunoscut o dezvoltare impetuoasă în special după sosirea pe meleagurile noastre a marelui erou civilizator, conchistadorul Molumb Descoperitor de Lumi. Ceea ce nu înseamnă că experimentele neurono-psihice, celularo-entropice, molumbo-protocronice4 vor fi sistate. Din contră, acest cobai, ce îşi spune om, poate să ne ofere date senzaţionale despre sorgintea propriilor noastre vise, năzuinţe, speranţe; despre propria noastră libertate cyiber-liberă de gradul zece…
Derutat, dezolat, am închis fişierul infam! Ăştia, comeleagiştii, iar o dau cu libertatea… Aici, la noi, totul ce termină – chiar şi un discurs despre bucatele tradiţionale – cu invocarea libertăţii. Nu se mai satură…
Pentru că asta e sau doar asta se doreşte să se creadă: noi suntem atât de liberi, încât nu mai ştim de ce suntem liberi – în sens dublu: De ce (pentru ce) suntem liberi? De ce (de cine) suntem liberi?
Suntem atât de liberi, încât nu ştim de e bine, de e rău că suntem atât de cyber-liberi. Suntem atât de volnici, încât, iată, putem ţine în captivitate, în cuburi transparente, pe alţii. Suntem atât de liberi, încât avem nevoie de cobai… O libertate care îţi dă senzaţia că tu, molumbo-protocronistul, cu întreaga ta seminţenie nu aţi reuşit şi nu veţi reuşi nicicând să evadaţi din laboratorul de cobai al hiper-civilizaţiei noastre… voastre…
Enervat, revoltat, am dat fuga la marketul din colţ, procurând un atomizor şi, revenind la cubul transparent, am început să pulverizez, febril, pe el o dâră de vopsea: „Libertate Omului!”
Pe o altă latură a cuştii am pulverizat: „Ruşine, molumbiştilor!”
Chiar dacă îmi dau perfect seama că acţiunea mea nu va avea niciun cyber-efect, fie şi de importanţă locală, meleagistică…
_______________
1. Co-meleagişti – noţiune verbocreată, derivată din: meleag, – aidoma modelelor mai vechi, tradiţionale, spre exemplu: conaţional.
2. Molumbism – de la numele eroului Molumb Descoperitorul de Lumi.
3. Molumbistic – derivat de asemenea din numele Molumb.
4. În concepţia  sau doar tendinţa politică cvasi-oficială, molumbo-protocroniştii sunt băştinaşii cei mai băştinoşi.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu