Leo BUTNARU
Cobaiul
Din timpuri imemoriale, pe aceste tărâmuri s-au întâmplat multe din
cele pe care fiinţele de pe alte planete şi le mai doresc şi astăzi. Adică,
s-au realizat noiane din visele, ipotezele, speranţele ce păreau, la început,
demenţă curată, dacă nu chiar stare paranoică incurabilă, acest s-au realizat însemnând că aici, pe
aceste meleaguri, ale noastre, până şi virtualitatea a devenit realitate. Spre
exemplu, dimineţile, o parte din populaţia din metropolă şi nu numai – vreau să
spun, în genere din localităţile de orice rang, – partea asta de populaţie nu
mai merge la muncă în chip… real, adică – nu doreşte să se folosească de
transportul public, – de metrou, să zicem; partea aceasta de populaţie,
fracţionată în mii şi mii de indivizi, pur şi simplu se tele-cyber-reportează,
în mod virtual – virtualitatea a devenit realitate, – se tele-cyber-reportează
la serviciu. Adică, doar se gândeşte, ca scop, că trebuie să ajungă la locul de
muncă şi, chiar în fracţiune de timp în care se gândeşte asta, – hop! – se şi
pomeneşte la birou, în laborator, la aero-tele-report, cosmo-tele-drom, în vreo
seră fantastic de frumoasă prin tot ce creşte în ea, la grădiniţă, şcoală,
superioară şi hiper-superioară, la… la toate locurile care pot fi numite de
muncă se pomenesc fiinţele cvasi-reale-cvasi-virtuale de pe tărâmurile noastre.
Mijloacele mass-media de pe aici scriau că preferinţa telereportării
faţă de mijlocul obişnuit de deplasare are ca motivaţie şi un factor psihologic, generalizat în cazul
miilor şi miilor de locuitori, – factor special, destul de delicat, am putea
spune. Vorba e că, fiind foarte sensibili, până la posibilitatea de a recepta
starea de spirit a celorlalţi co-meleagişti1,
dimineţile ei sunt deranjaţi de ceea ce – în transportul public, pe străzi,
oriunde – le recepţionează sensibilitatea conştiinţei lor
hiper-cyber-sensibile. E un dezastru să simţi, să ştii cu ce sentimente
apăsătoare merg cei mai mulţi co-meleagişti la serviciu! Cum s-ar spune, se duc acolo de
parcă ar avea ştreangul de gât!... Nu, nu le arde lor de serviciu, însă
existenţa impune nevoinţele ei… Prin urmare, este îngrozitor să te pomeneşti în
această stare aproape generalizară de nervozitate… temperată, tăinuită, dar nu
şi de propria ta sensibilitate afectată foarte neplăcut de negativitatea
animozităţii faţă de ceea ce înseamnă loc de muncă, de nedorinţa de a merge
acolo, la serviciu…
Bineînţeles, intensitatea acestei stări de spirit transmisibilă de la
ins la ins în mijloacele de transport în comun este cea mai intensă în orele
dimineţii, de aceea, vă spuneam, unii locuitori de pe la noi preferă să se
tele-cyber-reporteze la serviciu în singurătate şi, să zicem, autonomie emoţională,
decât să suporte agresiunea încărcăturii negative emise de semenii lor chinuiţi
de gândul de a merge – şi azi! – la corvoadă… Adică: of, mamă, iar mă-nhamă…
Însă după orele de vârf, înaintând spre amiază, încetul cu încetul, o
atare stare de negativitate scade considerabil, pentru că cei rămaşi în afară, în oraş, au cu totul şi cu
totul alte sentimente, alte stări de spirit, unele destul de agreabile – să
zicem a celora care au făcut cumpărături reuşite sau care pur şi simplu se
plimbă, aflaţi în concediu sau în turism; a celor care intră în sau ies din cafenele,
baruri, sau – pardon – bordeluri…
Iar seara… Seara e greu de definit starea pe care ai putea-o lega de
reperele date mai sus, cele de dimineaţă, pentru că seara cei mai mulţi orăşeni
se tele-cyber-reportează în masă, grăbiţi să ajungă acasă, să scape cât mai
curând – într-o fracţiune de clipită! – de ceea ce înseamnă loc de muncă…
Eu însă, fiind reprezentantul unei profesii libere, adică şi a unui
„loc de muncă” benevol şi cu plăcere asumat, nu sunt influenţat de atare stări
de negativitate, decât în măsura în care ele îmi pot fi de imbold pentru a le
descrie, a le transfigura sub aspect psiho-artistic, pentru ca să le fac parte
componentă în vreo naraţiune, în vreo nuvelă sau, pur şi simplu, într-un text
oarecare sau, şi mai simplu, – în textualism, inter(planet)textualism ş. a. Chiar
aşa e, precum v-aţi dat seama: eu sunt un om al scrisului, al mărturisirilor
personale, dar – fără falsă modestie fie spus – mai sunt „specialist” şi în
recondiţionarea artistică a mărturisirilor semenilor mei, a timpurilor în care
vieţuim. Astfel că, dimineţile, neforţat să merg, obligatoriu, la serviciu,
uneori mă plimb prin oraşul cu străzile aglomerate suportabil, dat fiind că,
precum vă spunea, o parte din populaţie preferă să se tele-cyber-reporteze,
pentru a nu-şi face, involuntar, transfuzie de stări negative legate de
nedorinţa de a merge la serviciu.
Însă, într-o dimineaţă, starea mea de spirit a fost ca şi… aruncată în
aer, făcută praf! Fusese revoltător ceea ce aveam să văd, ceva de o cruzime
inimaginabilă în civilizaţia noastră atât de avansată, sub aspect
cyber-tehnic-digital, dar, indiscutabil, degradată sub aspectul moralei,
carităţii.
La intrarea în grădina publică centrală, chiar în faţa monumentului lui
Molumb Descoperitorul de Lumi care, în vremi imemoriale, „ne descoperise” şi pe
noi, se afla plasat un cub uriaş, transparent, în care se vedea o fiinţă, în
orice caz – foarte vag asemănătoare nouă, aborigenilor, înveşmântată într-un
scafandru, transparent şi el. În aceeaşi clipită, fără a mă osteni să întreb de
cineva din preajmă ce se întâmplă, m-am conectat la reţeaua socială entropică
şi, „vânturând” în conştiinţă un infinit număr de fişiere, am dat de cel care
conţinea explicaţia ce mă interesa. Mai bine zis, informaţia o „extrăgeam” din
ceata celor câtorva inşi care se holbau la cubul-prinsoare transparentă şi
fiinţa în scafandru ce se afla în ea, captând frânturi din convorbirea dintre
ei.
– Ce-i asta? întreabă unul.
– O nouă izbândă a molumbismului2 nostru.
– Adică?
– O nouă captură menită experienţelor de laborator ce pot da rezultate
senzaţionale. Cel din scafandru se zice că ar fi un… un… om, aşa ceva… da, om…
De pe o oarecare planetă bicisnică Pământ… Aşa, Pământ, cică, s-a reuşit să se
afle chiar de la cobai… Aproape un primatoid…
– Om… Pământ… Să vezi!... Şi ce-i cu el?
– Cică rasa lor, am aflat eu din reţeaua entropiei noastre sociale…
– Reţeaua socială entropică, îndrăznesc să vă corectez, interveni un
altul din gloată.
– Fie… Nu e mare diferenţă…
La acest moment, în conştiinţa mea, în firea mea
cvasi-reală-cvasi-virtuală am mai „frunzărit” un noian de fişiere, găsindu-l
tocmai pe cel, la care se referea gloata din preajma cubului. Informaţia era
următoarea: Omul e dintr-o rasă de aproape primitivi, dar care, de mii de ani,
tinde să atingă nivelul de civilizaţie, de tele-cyber-reportaţie şi progres de
care beneficiem noi. Ipoteza credibilă, elaborată în urma unor analize
molimbistice3 de ultimă oră, e că rasa, zisă umană, de pe zisa
planetă Pământ, nu are nicio şansă să atingă nivelul de civilizaţie
molumbistică, ce a cunoscut o dezvoltare impetuoasă în special după sosirea pe
meleagurile noastre a marelui erou civilizator, conchistadorul Molumb
Descoperitor de Lumi. Ceea ce nu înseamnă că experimentele neurono-psihice,
celularo-entropice, molumbo-protocronice4 vor fi sistate. Din
contră, acest cobai, ce îşi spune om, poate să ne ofere date senzaţionale
despre sorgintea propriilor noastre vise, năzuinţe, speranţe; despre propria
noastră libertate cyiber-liberă de gradul zece…
Derutat, dezolat, am închis fişierul infam! Ăştia, comeleagiştii, iar o dau cu libertatea… Aici, la noi, totul ce
termină – chiar şi un discurs despre bucatele tradiţionale – cu invocarea
libertăţii. Nu se mai satură…
Pentru că asta e sau doar asta se doreşte să se creadă: noi suntem atât
de liberi, încât nu mai ştim de ce suntem liberi – în sens dublu: De ce (pentru
ce) suntem liberi? De ce (de cine) suntem liberi?
Suntem atât de liberi, încât nu ştim de e bine, de e rău că suntem atât
de cyber-liberi. Suntem atât de volnici, încât, iată, putem ţine în
captivitate, în cuburi transparente, pe alţii. Suntem atât de liberi, încât
avem nevoie de cobai… O libertate care îţi dă senzaţia că tu,
molumbo-protocronistul, cu întreaga ta seminţenie nu aţi reuşit şi nu veţi
reuşi nicicând să evadaţi din laboratorul de cobai al hiper-civilizaţiei
noastre… voastre…
Enervat, revoltat, am dat fuga la marketul din colţ, procurând un
atomizor şi, revenind la cubul transparent, am început să pulverizez, febril,
pe el o dâră de vopsea: „Libertate Omului!”
Pe o altă latură a cuştii am pulverizat: „Ruşine, molumbiştilor!”
Chiar dacă îmi dau perfect seama că acţiunea mea nu va avea niciun
cyber-efect, fie şi de importanţă locală, meleagistică…
_______________
1.
Co-meleagişti – noţiune
verbocreată, derivată din: meleag, –
aidoma modelelor mai vechi, tradiţionale, spre exemplu: conaţional.
2. Molumbism
– de la numele eroului Molumb Descoperitorul de Lumi.
3. Molumbistic
– derivat de asemenea din numele Molumb.
4. În concepţia sau doar tendinţa politică cvasi-oficială,
molumbo-protocroniştii sunt băştinaşii cei mai băştinoşi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu