Ciocârlia – cântă
hipodromul din Longchamp.
Toate automobilele
Pădurii Boulogne sunt „în mâinile femeilor”.
Câmpul cosit –
miroase a ţărm de ocean.
Plopul piramidal –
praştie avântată ca o pasăre.
În inima pădurii –
turma de automobile.
Portativele cu note
ale zgârie-norului pe fundalul muntelui împădurit.
Privii peste umăr,
încercând să mă feresc din calea biciclistului ce goneşte, însă acesta lipsea…
dar auzind că el mă ajunge din urmă – m-am speriat şi mai mult… până, în
sfârşit, şi, deja, concomitent cu apariţia uimirii, – chiar călcam peste el.
Biciclistul pedala
pe sub mine: un burlan subteran.
O fărâmă de scoarţă
de stejar – se dovedi să aibă aripioare, fiind şi săltăreaţă.
Păsăruica – se
prăbuşi dinaintea copacului cu o reverenţă de salt mortal.
Cineva se
străduieşte să-şi prefacă automobilul – în orgă.
Stejarul are dureri
de cap – şi-a pus pe frunte o compresă îmbibată cu oţet.
Cum mai contravin
aceste suprafeţe turtite, alungite, uscate, împuşcând cu orizonturile
–automobilelor: cu verticalităţile a tot ce e viu care respiră, se hrăneşte, se
trage spre soare!
Plante – în poziţia
cocoşilor gata să se ia la harţă.
Grădinarul –
sărează verdeţuri proaspete.
Mierlei – i-a
năboit diareea prin gâtlej.
SCĂRILE DE MARMURĂ ALE SENEI
Barja mausoleu
acvatic… Sicriul căpitanului Nemo iese la suprafaţă.
Barca cu motor – cu
sărituri mici urcă treptele de cristal.
Sunetul solemn,
metalic – al sirenei de vapor.
Sena: marmoreană,
scara principală a Île-de-France.
O barcă cu motor,
deşartă – zdrăngăneşte impasibilă la banjo.
Aceleaşi, eternele
fiere de călcat – netezesc Sena.
Gigant invizibil:
alunecă pe patine marca „Nourmis” în lungul râului.
Sena – muşama
strâmbă, boţită.
Stalactita
luminoforă – trecu pe pod râul.
Necurmată înşiruire
– a negrelor, funerarelor sarcofage pe drumul de pietriş sticlos, prin urechea
de ac a ecluzei de la
Suresnes – spre cimitir.
Botul barjei
„neumplute” – se-arată din apă ca un bocanc vechi.
Vela – timpanul
unei frunze forfecate de insecte vorace.
Vela – harpă
eoliană, paravan femeilor ce ies din scaldă.
POTPURIU
Batistele pentru
suflat nasul – trosnesc ca rufele întinse la ger.
Cucurigu – cântă
apeductul.
Cu ochelarii,
precum Arhimede, – eu aprind flăcări în cer.
Zidul celui
întemniţat – tabla jocului de dame, piesele căreia sunt găuri de la cuie –
mişcată de forţa privirii mele.
De sub picior,
coaja de portocală – o zbughi fricoasă spre perete.
Pe gât,
hermafroditului i se umflă o mamelă de muiere.
De spaimă – nici nu
am înţeles cuvântul rostit de uşă.
Odată cu flegma –
scuipai o ploşniţă.
Coşuri, băşici din
cântecele şi scrisorile ruseşti:
Însă eu pe altul îl
iubesc şi voi fi palidă pe vecie
Aici bietul nostru
Evgheni,
Înşfăcând pe Şap şi
ceva kuhavk* de pe pământul răzmuiat, –
Neamânat, ca în
uitare, o tuli spre casă.
Pe-o clipă –
felinarul scăpără prin pieptul insului ce-mi apăru în cale.
De la atingerea
trupului meu, peretele – uşa vagonului, se strânse convulsiv, se alungi,
sforţându-se să-alunece aiurea.
Stradă bărbierită.
______________________
*Serghei Şarşun recurge la un voit talmeş-balmeş în
„citarea” inexactă a clasicilor A. Puşkin şi I. Krîlov. În limba rusă nu există
cuvintele „Şap” şi „kuhavk”, ele provenind din confuzia şi contaminarea
noţiunilor „Кушак и шапку” (chimir
şi căciulă), iar „bietul Evgheni” (aluzie la Oneghin al lui Puşkin) e confundat cu „bietul
Foka” (de la Krîlov ).
