UN DIALOG CU PETRE ANGHEL

A trecut la cele veşnice, în grija Universului mereu renăscător, prietenul nostru, poetul şi prozatorul Petre Anghel (3.II.1944 - 3.IV.2015). L-am cunoscu în iulie 1993 la Chişinău, ne-am împrietenit, am realizat şi un dialog, pe care îl reproduc aici; dialogul intitulat atât de sugestiv:

                   
                 „SUNT UN OM GRĂBIT CARE E SPERIAT DE TIMP”

– Stimate coleg Petre Anghel, eşti directorul revistei „Avanpost” ce are ca generic o sintagmă memorabilă: „…un vis al inteligenţei libere”. Ce ar însemna în concepţia dumitale inteligenţa liberă? Când va deveni acest vis realitate?

– Vreau să fac precizarea că sintagma îi aparţine lui Titu Maiorescu, ceea ce poate se ştie mai puţin. Vorbind despre inteligenţă liberă, cred că ar fi cazul să încercăm cel puţin o separare pe verticală şi una pe orizontală. Pe verticală, adică din punct de vedere istoric. Eu cred că intelectualul adevărat este liber în orice împrejurare, în orice regim, în orice context şi este firesc să fie aşa, pentru că instrumentul lui de lucru este gândul. Or, se ştie, din fericire pentru omenire, încă nu s-a reuşit să se închidă gândul. După aceea, pe orizontală, cred că suntem liberi de la individ la individ în măsura în care ne propunem acest lucru şi mai ales în măsura în care avem un concept exact despre libertate. Artistul în special şi intelectualul în general nu poate trăi în afara libertăţii. Sigur că şi aici trebuie să intervină un criteriu al limitării şi acest criteriu este simplu şi, din fericire, descoperit de civilizaţiile vestice, mai ales: a fi liber înseamnă de fapt a respecta şi libertatea celuilalt. Deci un individ poate să facă orice cu o singură condiţie: să respecte ca şi celălalt individ, ca şi semenii lui să aibă acest drept.

– Intelectualii noştri fac dovada acestui respect reciproc?

– Eu cred că ei ştiu ce-i libertatea. Am o părere foarte bună despre intelectuali nu pentru că ei ar avea nevoie să-i susţin sau să aibă în mine un avocat. A fost o tendinţă pornită din propaganda comunistă, uneori făţişă, alteori mai subtilă, mai subersivă, aceea de-a arunca tot răul din regimurile totalitare pe seama intelectualilor. Vreau să spun că a şi prins. Eu însumi, probabil şi dumneata, am fost uneori întrebat de-a dreptul: „Domnule, da’ce fac intelectualii?”. Personal, am zâmbit în faţa acestei întrebări. Ce să facă? Intelectualii gândesc. Socialismul
l-au construit muncitorii. La pământ, forţat, au renunţat ţăranii. Regimurile totalitare au fost concepute de politruci. De ce să fie intelectualii întrebaţi ce fac? Intelectualii chiar trăiau în libertate. Şi vreau să spun că, spre cinstea lor, în vremurile cele mai grele. Subliniez – sub stalinism, sub ceauşism intelectualii adevăraţi (deşi e aproape un pleonasm să vorbesc despre intelectualii adevăraţi, căci nu pot exista şi intelectuali neadevăraţi) şi-au găsit rostul, au gândit asupra sensului existenţei, asupra destinului lor, asupra destinelor popoarelor din care fac parte. Deci ei şi-au îndeplinit misiunea. Însă nu e mai puţin adevărat că au fost şi intelectuali care au abdicat de la menirea lor pentru avantaje materiale, au intrat în angrenajul puterii. Dar eu zic că acest gen de intelectuali trebuie să ne intereseze mai puţin pentru că, transferând implicit discuţia în planul poeziei şi ajungând obligatoriu la Eminescu care, sigur, a fost un mare intelectual, dar în primul rând este simbolul poeziei româneşti şi prin extensie al poeziei universale – el a făcut poezie şi pe noi nu ne interesează că pe timpul lui erau poeţi mediocri sau erau absolvenţi de facultăţi care ţineau cu liberalii sau ţineau cu conservatorii, sau vindeau ţara bulgarilor, sau se ocupau de afaceri în loc să se ocupe de destinul României. Pentru noi simbolul este Eminescu, nu este intelectualul.

– Fiindcă veni vorba (şi) despre poezie… L-am văzut pe Petre Anghel reacţionând cam ironic, cam amical-veninos, zicea el, la tentativele unor  poeţi de a-şi citi versurile în public. Dumneata, dragă coleg, ai debutat ca poet şi chiar ai editat un volum de versuri, Duhul pământului?

– Sigur, stimate domn, am îmbătrânit şi vârsta are avantajul de a-ţi oferi şansa detaşării. În plus, eu fiind un poet ratat – şi asta o spun fără falsă modestie – sunt un poet ratat, pentru că nu am avut iluzia că pot fi cel mai mare poet al neamului meu, şi-atunci am renunţat la poezie, or, de la această autoexigenţă (sper că se simte autoironia în glas) îmi permit să cer poeţilor şi poeziei să se păstreze într-un cadru mai discret, pentru că poezia este intimitate. Dar, oricum, reacţiile mele erau reacţii de prietenie, de acid nevitriolat al omului matur faţă de omul tânăr, pentru că poeţii, indiferent de vârsta lor, rămân nişte copii mari.

– De la poezie – la eseu (Mihai Ralea, vocaţia eseului, 1973), de la eseu – la proză (romanul Fratele nostru Emanuel, 1976”), şi de aici încolo – la foarte multă proză… Ce e cu nestatornicia asta de genuri literare a lui Petre Anghel?

– Nu, nu cred că este vorba de o nestatornicie şi nici, cel puţin, despre un drum, mai anevoios, al găsirii. Deci am fost tânăr, l-am iubit pe Eminescu, am iubit poezia populară şi m-am socotit poet. După Duhul pământului am considerat (nu este important dacă având sau neavând dreptate) că experienţa mea de viaţă, trăirile mele mentale nu pot încăpea în poezie sau ar fi indecent să le dau o formă poetică – sunt prea personale, şi atunci am apelat la proză. Înainte de-a apela la proză însă am simţit nevoia să-mi formez uneltele critice, să fiu exact în a exprima o convingere, un sentiment, o cunoştinţă din domeniul istoriei, al economiei, al sociologiei şi asta a fost rostul studiului despre Mihai Ralea, el însuşi un mare intelectual, din păcate ratat în sensul superior şi compromis prin abdicare în faţa puterii, dar valoarea lui intelectuală nu poate fi contestată şi mai ales marea lui cultură şi marea lui luciditate hrănită la cartezianism. După aceea, aşa cum ai observat, am intrat cu forţă (raportat la forţa mea) în domeniul romanului. Şi aici m-am stabilit definitiv. N-am scris, de exemplu, nuvele sau schiţe, am scris doar romane, şi cred că aici este locul meu, asta este cărarea pe care aş putea să alerg într-o eventuală concurenţă cu confraţii mei de astăzi sau de mai târziu.

– Te-a durut când Marian Popa a scris că Fratele nostru Emanuel este un roman oarecare?

– M-a durut pentru el; mai exact – pentru ideea de critică. Romanul Fratele meu Emanuel nu este un roman oarecare, iar eu pot vorbi cu detaşare pentru că chiar nu mai ştiu nimic despre acest roman, acum. În primul rând, este un roman al meu ca autor foarte tânăr, în al doilea – este o formulă inedită, în al treilea rând – este un roman care creşte din marea proză interbelică. Marian Popa ar fi avut dreptul să spună că e un roman prost, şi eu nu m-aş fi supărat. Ar fi avut dreptul să spună că e un roman ratat, şi iarăşi nu m-aş fi supărat. Spunând că este un
roman oarecare, mi-a deranjat credinţa mea în obiectivitatea criticului sau istoricului literar. Ajungând aici, trebuie să-ţi fac o mărturisire echivalentă cu o gafă: eu am o părere foarte proastă despre critica şi istoria literară în general, despre critica şi istoria literară românească în special. Evident, aici nu intră marile spirite – Maiorescu, Lovinescu, Călinescu, Vladimir Streinu etc. Însă critica de după război, până astăzi, este una compromisă. În faţa mea ea nu are nici un fel de autoritate. O critică literară academică, pretins ştiinţifică, o critică literară care şi-a permis să-l impună pe A. Toma în detrimentul lui Arghezi sau în detrimentul lui Blaga, fără să-şi facă mea culpa, atunci când a putut, e o critică iremediabil pierdută în ochii mei. Sigur că de aici eu trag şi anumite ponoase. Se duce o anumită politică a contestării, a uitării mele. Eu însă sunt un zăpăcit frumos şi nici nu devin mai talentat, dacă mă laudă cineva, nici nu devin mai insignifiant, dacă nu mă laudă cineva. De altfel, sunt autor care scrie pentru el, nu pentru critica literară.

– Înclin să cred că aprecierile asupra criticii şi istoriei literare le face nu doar scriitorul, ci şi profesor-doctorul Petre Anghel…

– Da, sigur. Sunt şi eu doctor în filologie, ştiu cum se scrie o carte, ştiu cum se scrie o cronică şi, să-mi fie iertat, nu este o mare filozofie. Este altceva să scrii un volum de versuri, este altceva să scrii o piesă de teatru, este cu mult mai mult să scrii un roman şi numai în acest spaţiu putem vorbi despre literatura adevărată, despre creaţie. Iar criticii literari sunt şi ei pe lângă literatură, foarte necesari, evident, într-o cultură, dar să nu-şi facă iluzia că ei sunt cei care ţin pe umeri destinul unei literaturi, fie ea rusească, americană sau românească.

– Ştiu că ai reeditat două romane din multele pe care le-ai scris cu ani în urmă. Care sunt ele?

– Am reeditat Fratele nostru Emanuel, romanul de debut, şi Oaspeţii bătrânului Catul, care face parte dintr-un ciclu de romane despre contemporaneitate… Eu fac efortul să nu fiu megaloman, dar în acelaşi timp nu-mi place nici modestia. Am chiar şi o teorie: că numai proştii sunt modeşti aşa cum numai îngâmfaţii sunt proşti. Deci vin cu o precizare care mie îmi face o mare plăcere şi care îmi dă încredere în destinul meu, atât cât este, literar: am reeditat aceste cărţi fără să le recitesc şi pot să-mi reeditez orice carte în orice clipă fără să fie nevoie să modific vreun rând în ea.

– Să facem loc printre noi şi altora, mai-marilor în ale literaturii şi culturii române sau, altfel spus, să ne apropiem noi de ei… Ştiu că eseul despre Ralea ţi-a prilejuit o fericită întâlnire cu Constantin Noica…

– Am avut printre alte daruri dumnezeieşti şansa de a cunoaşte cel puţin trei mari bărbaţi ai spiritualităţii româneşti – pe Constantin Noica, Marin Preda şi Petre Ţuţea. Constantin Noica mi-a făcut realmente onoarea, şi nu e o vorbă de complezenţă, de a-mi citi câteva cărţi cu creionul în mână şi de a face adnotări pe marginea lor, invitându-mă să mă certe; verbul  a certa era folosit, aşa cum preciza el, numai cu oamenii care îi erau dragi. În urma primei noastre întâlniri am rămas prieteni, câtă prietenie poate exista între doi oameni de pregătiri diferite, de vârste diferite, cu biografii diferite.

Constantin Noica trebuie repus în locul pe care îl merită. El este nu numai un mare filosof, ci eu îndrăznesc să spun că este singurul gânditor postbelic. Este nu numai un iubitor de cultură, dar este – lucru rar – creator de şcoală într-o perioadă în care regimul făcea tot posibilul ca şcoala, cartea să se constituie între nişte limite dirijate. Noica a avut puterea să strângă în jurul lui nişte oameni pe care i-a iubit, i-a stimat sau în care a crezut şi cărora le-a oferit exemplul propriului său destin şi propriilor sale preocupări. Era un om de o seriozitate exemplară, cu o relaţie specială în faţa timpului. Nu-şi permitea să risipească nici o clipă. Era un om foarte tânăr spiritual. Era un spectacol, o surpriză fascinantă să vezi un om la 70 de ani, la 75 de ani, la 80 de ani interesându-se de orice. Întâlnindu-se cu un matematician, îi cerea să-i explice nu ştiu ce concept filosofic prin viziunea lui de matematician. La fel cu un fizician, la fel cu un chimist, la fel cu un agronom. Avea o mare capacitate de a asculta, de a scormoni, de a învăţa, ceea ce, din păcate, este un lucru foarte rar. Noi toţi, nefiind de statura lui Constantin Noica, preferăm să vorbim despre noi. Noica nu vorbea despre el, nici despre cărţile lui, nici despre anii lui de detenţie, nici despre greutăţile prin care a trecut.

– Să observăm că numele Noica inserează şi pronumele colectiv noi. Ar fi şi aici vreo semnificaţie…

– El mi-a dat o etimologie specială şi cred că reală a numelui lui. Susţinea că-l cheamă Noíca (accentul pe I) şi că acesta este un feminin de la Noíca (accentul pe prima silabă). Avea puterea de a se autoironiza cu un zâmbet iezuit, foarte frumos, şi, dacă-l întrebai ceva de viaţa lui, de biografia lui, de cărţile lui, prefera să coboare cel puţin cu o treaptă şi să se ia puţin peste picior cu o superioritate filosofică. Deci el era dintr-o familie foarte bună, dar niciodată nu spunea asta. Susţinea că este fiu de arendaş. Susţinea că nu are nimic de-a face cu burghezia şi nobilimea română. În realitate, avea. Făcea asta nu pentru că se jena de înaintaşii lui, ci pentru că nu vroia să trăiască prin alţii. Nu vroia să aducă argumente în favoarea personalităţii lui numărul de hectare pe care le moştenise de la părinţi, profesorii de la care învăţase carte. Avea argument suprem propriul lui comportament şi propria lui operă, vorbind cu ironie şi despre cărţile lui. Îmi amintesc, de exemplu, că
mi-a trimis odată o scrisoare pe care a semnat-o: Constantin Noica, autor de articole. Ei, într-o perioadă când toţi absolvenţii de la „Ştefan Gheorghiu” semnau „doctor în filologie” şi Ceauşescu era academician şi nevasta lui nu ştiu ce savant de renume mondial…

– prim-academician…

– Pentru cine avea urechi de auzit acest „autor de articole” era o palmă subţire.

– Îmi vorbeai şi de modesta existenţă materială a lui Noica, de acel meniu fix de 7,5 lei pe care îl comanda la o cantină obişnuită…

– Am avut fericirea, prin meseria mea de ziarist, atât cât putem spune că a existat în ultimii 50 de ani această profesie…

– O ştie mai bine profesorul Petre Anghel care ţine prelegeri la o facultate de ziaristică…

– Am zis doar: prin cât putem spune că a existat în ultimii 50 de ani această profesie, am avut noroc să cunosc multă lume din diverse
medii sociale. Adevăratul este că am şi căutat să cunosc lume. Fiind prozator, îmi plac oamenii. Trebuie să-i iubesc. Îi iubesc, cu calităţile şi defectele lor. Dar n-am cunoscut în această imensitate de persoane nici un om care să pună semnul egal între vorbă şi faptă, aşa cum făcea Constantin Noica. Ei, că el Propovăduia oamenilor din jur abstinenţa, mersul la bibliotecă, dispreţul faţă de valorile materiale, pentru case, pentru confort, pentru maşini, pentru funcţii sociale, în timp ce el chiar aşa trăia. Locuinţa lui era locuinţa unui sihastru. De altfel, eu îl consider pe el ultimul călugăr al culturii române. Deci camera în care locuia, într-un apartament de două camere, avea o dormeză, un raft cu câteva cărţi şi o planşetă pe care o punea pe genunchi de câte ori scria.

– Iar la Păltiniş, să ne aducem aminte, în cămăruţa aceea de 8 metri pătraţi, scria pe pat…

– Singurul lux pe care şi-l permitea era o ţigară Kent din când în când. Şi asta nu pentru că nu-i permiteau posibilităţile materiale, dar era un om care-i dădea trupului exact cât merita, adică foarte puţin – şi foarte mult spiritului. De altfel, tot chipul lui emana spiritualitate. Era slab, fără să fie neputincios sau bolnăvicios; era slab, cu faţa ascuţită, cu nasul puţin acvilin de pasăre de pradă; o privire totdeauna la pândă şi o blândeţe puţin jucată – structural el nu era un om blând, pentru că era un om inteligent. Oamenii inteligenţi nu sunt blânzi. Sunt oameni blânzi în urma raţionamentului şi dragostei. Dar inteligenţa nu este blândă. Inteligenţa este rece. Noica ştia care-i calitatea oamenilor din jurul lui şi, deşi putea fi civilizat, nu avea nici un motiv să piardă timpul cu banalităţile altora.

– Se zice că foarte mulţi oameni căutau să-l abordeze.

– Da. Dar el ştia a scăpa uşor de musafirii nepoftiţi. Aş vrea, chiar dacă lungesc povestea, să amintesc testul pe care-l folosea el. La uşa lui băteau foarte mulţi tineri şi oameni mai în vârstă, unii care aveau ceva de spus, alţii nerealizaţi, alţii numai aşa, să poată povesti nevestelor şi soacrelor că l-au cunoscut pe Noica. Noica îi primea, pentru că, am spus, era receptiv la nou şi avea, după modelul lui Socrate şi al lui Platon, o mare dragoste faţă de tineri. Dar trebuia să facă o selecţie. Însă testul era foarte simplu. La prima întâlnire îl întreba pe interlocutor dacă ştie limba greacă. Evident, interlocutorul spunea că n-o ştie, căci nu avea de unde s-o ştie. Noica spunea: „Nu e nici o nenorocire, mă ofer să-ţi dau gratuit 30 de ore de limbă greacă, după care vei avea cunoştinţele necesare să înveţi singur mai departe. Iar după ce înveţi limba greacă, te întorci la mine şi vom lucra împreună”. Ei, este limpede că 99 la sută fugeau. Dânşii credeau că se duc la Noica la o cafea şi să-şi spună poveşti şi să-i arate maestrului cât de deştepţi sunt ei. Dar Noica vroia să ştie dacă eşti capabil să înveţi şi să porneşti de la temeliile culturii universale sau nu. Dacă nu erai capabil, atunci singur te eliminai.

– Îmi mărturiseai că lucrezi la o carte despre actualitate. Ce-ai mai putea spune despre ea?

– Vreau să-ţi spun că eu sunt un hoţ. Eu scriu despre actualitate, hrănindu-mă din tiparele vechi ale culturii. Îmi pare rău că trebuie s-o spun eu şi alţii n-au observat. O să observe peste 112 ani…

– Adică, iarăşi fără falsă modestie vorbind…

– Cam aşa… Toate cărţile mele vin din Biblie, vin din basmul românesc sau vin din Shakespeare. Acest roman la care lucrez, care se cheamă Pui de năpârci, are de asemenea conotaţii adânci în Sfânta Scriptură, deşi, în realitate, el este inspirat de anii premergători revoluţiei şi va veni până în zilele noastre. Este un roman rău. Sau poate chiar tezist. Eu cred că bătrânii, şi aici mă includ şi pe mine, sunt vinovaţi faţă de tineri.

– Şi bătrânul Noica?

– Da, şi Noica se considera vinovat faţă de tineri. Şi în mod concret se considera vinovat, şi dădea acest exemplu, faţă de Alexandru Palelologu. Chiar a scris că regretă foarte mult că i-a stricat destinul lui Alexandru Paleologu, Paleologu intrând în închisoare datorită prieteniei cu Noica şi cărţilor pe care i le-a împrumutat. Sigur că era mai puţin vinovat şi nu el este tipul clasic de bătrân.

– Atunci să revenim la tipurile de tineri şi bătrâni din Pui de năpârci.

– Aşadar eu cred că bătrânii sunt vinovaţi faţă de tineri. O dată, prin educaţia pe care le-o dau şi care este o educaţie incorectă: îi învaţă să fie înţelepţi înainte de vreme, îi învaţă să fie potoliţi, îi învaţă să fie obedienţi, slugarnici. Nu-i învaţă că trebuie să muncească, că trebuie să aibă relaţii cu dumnezeirea şi cu valorile mari şi nu cu puterea şi cu şefii lor direcţi. Ei, şi din când în când bătrânii îi fură pe tineri.

– Afirmăm fără să exemplificăm?

– Ba nu. Un caz concret este cazul revoluţiei. Să ne aducem aminte că imediat după decembrie ’89 toţi ne grăbeam, bolborosind cu spume la gură, să ne uimim ce tineret minunat avem, cum au avut ei curajul să iasă în piaţă cu piepturile goale, cum s-au sacrificat ei pentru noi, cum au umplut ei cimitirul eroilor. Ceea ce este adevărat. Dar am uitat foarte repede chestia asta şi, cât am putut, pe posturi noi am pus mâna şi acum tinerii iar ne sunt antipatici – că sunt gălăgioşi, că nu vor să muncească, nu vor să ne asculte. Iar suntem tutorii  lor, iar nu-i lăsăm să-şi facă o lume pentru ei. Şi aceste convingeri ale mele se vor reflecta în romanul Pui de năpârci, care este chiar un roman al răzbunării – de ce nu? – pe generaţia matură; pe generaţia matură, dacă vreţi, dintotdeauna, nu doar de acum. Fiindcă chiar este un motiv de meditaţie. Mai ales în cadrul spiritualităţii româneşti. Ce se întâmplă cu noi? Suntem străluciţi ca elevi. Suntem străluciţi ca studenţi. Avem exemplare excepţionale din rândul elevilor de liceu şi al studenţilor; se prezintă strălucit la toate  olimpiadele. Suntem aproape pe primul loc în lume şi, mai târziu, clacăm.

– Dar dacă ne-am lua după promisiunile juneţii studioase…

– … ar trebui, să zicem, ca toate Premiile Nobel să fie obţinute de români. Dar asta se întâmplă numai în faza de start. Pe urmă se întâmplă ceva care scapă şi intrăm în mediocritate, devenim banali, rămânem nişte amintiri, nişte foste speranţe… Eu vreau în cărţile mele să depistez acest moment de cădere, să-l judec aspru, să-l acuz, ca să ne trezim, să găsim o formă de-a ajunge la maturitate.

– De-a ajunge la maturitate nu oarecum, ci valoroşi.

– Exact. Pentru că suntem superbi ca lăstari, ca lujeri, ca portaltoi şi după aceea nu reuşim să dăm recolta pe care promiteam. Deci să vedem a cui este vina.

– La 50 de ani (de fapt, mai are şase luni până a-i împlini), Petre Anghel se consideră şi el bătrân, precum afirmase ceva mai sus?

– Dumnezeule… Eu trăiesc o frumoasă dramă: mă consider bătrân de la 25 de ani. De asta m-am însurat de tânăr, am copii mari. Şi de la 25 de ani nu mai am iluzia tinereţii. Ştiu că am 25 de ani fiindcă apelez la matematică. Altfel, pot spune că am 70 sau 80 de ani. Fiindcă-s cel de acum 20 de ani. Şi m-aş bucura să fiu acelaşi şi peste 20 de ani. Pentru mine vârsta nu are importanţă, pentru că m-am obişnuit cu maturitatea precoce, m-am obişnuit şi cu bătrâneţea  şi, dacă îmi ajută Dumnezeu, sper să mă obişnuiesc şi cu ideea morţii.

– Din cele spuse până aici, ar reieşi că ai şi dumneata o anumită vină faţă de tineri.

– Da, am o vină faţă de tineri în sensul că am puţină răbdare cu ei. Eu sunt un prost pedagog, deşi sunt profesor universitar. I-aş vrea şi pe ei mai repede intraţi pe un făgaş. Vina de care vorbeam mai înainte, despre realizare, le aparţine şi lor în egală măsură, dar cum ei sunt mai cruzi, trebuie să luăm noi vina asupra noastră. Este mai vinovat magistrul decât elevul. Aşadar am şi eu o vină faţă de tineri. Nu am răbdare să le explic în amănunt ce cred eu despre ei; nu am răbdare să le îndrum până la sfârşit paşii. Şi este drept, eu sunt un om grăbit care e speriat de timp. Sunt un om grăbit care e nemulţumit de realizările, de împlinirile vârfurilor culturii româneşti, şi-atunci trăiesc şi această dramă de a vrea să fac tot şi bine.

– Crezi că în noul dumitale roman s-ar putea întreţese şi motive sau teme basarabene?

– În mod sigur. Pentru mine Basarabia este o veche obsesie. Ar trebui să mă psihanalizez, să-mi fac cercetări istorice şi să descopăr de unde vine. Probabil, eu fiind oltean, oi fi având un strop de sânge din Basarabi şi sunt legat, prin nişte fire pe care încă nu le-am depistat, de acest pământ. Vreau să mărturisesc cu toată dragostea că pentru mine Basarabia este o obsesie cu mult înainte de revoluţie. Într-un roman publicat înainte de decembrie ’89 am vorbit amănunţit despre Unirea Basarabiei cu România, am dat citate întregi din documentele de la 1918. Basarabia va intra obligatoriu în acest roman, pentru că, repet, voi veni cu acţiunea chiar până în momentul discuţiei noastre şi, din punctul meu de vedere, problema Basarabiei este nerezolvată sau, aşa cum s-a rezolvat, s-a rezolvat foarte prost. Eu nu vreau să facem politică în această discuţie şi nu pentru că mi-ar fi teamă de politică, ci pentru că nu sunt un profesionist al politicii. Dar, privind lucrurile din perspectivă, ceea ce s-a întâmplat în ultimii trei ani este jenant; este o joacă de copii nescuzabilă. Au fost momente prielnice dăruite de Dumnezeul Istoriei în care România şi Basarabia aveau şansa să rezolve tranşant această problemă dureroasă, dar mai-marii puterii n-au făcut-o. N-au făcut-o din laşitate, n-au făcut-o poate din nepricepere, poate din prea multă raţiune. Cert este faptul că n-au făcut-o. Istoria nu te întreabă de ce n-ai făcut. Este limpede pentru mine ca prozator că în ultimii trei ani n-a existat un bărbat care să aibă puterea să-şi asume această mare răspundere a unificării celor două ţări. Să nu ne facem iluzii, să nu ne jucăm cu vorbele: nu există două state, nu există două popoare, nu există două destine. România nu poate exista decât ca Românie întregită. Restul este un trup handicapat. Moldova nu poate exista ca stat. Dacă nu ştiu ce politician se mulţumeşte să fie şef peste un pseudostat, asta este treaba lui, dar asta nu este treaba poporului român. Poporul român şi statul român în esenţa lui, în entitatea lui deplină nu poate avea linişte atâta timp cât un metru este în afara graniţelor lui administrative. Acelaşi lucru se poate spune şi despre
Bulgaria, şi despre unguri, şi despre Mozambic, despre oricine. Eu nu sunt un naţionalist şovin. Dar eu ştiu că sunt câteva noţiuni cu care nu se glumeşte. Nu se glumeşte cu dumnezeirea, nu se glumeşte cu destinul ţării, nu se glumeşte cu teritoriul naţional. Or, din păcate, noi nu glumim, dar ne facem că nu ştim despre ce este vorba. Este vorba despre un lucru foarte simplu. Teritoriul românesc, pentru care au sângerat părinţii noştri, bunicii noştri, bunicii lor, este împărţit artificial pentru nişte vanităţi meschine ale unor oameni. Dar nu înseamnă nimic indivizii pe lângă poporul român. Trebuie să ajungem la Petre Ţuţea şi să subscriem la spusele lui, „Nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el.”

– Grăbitul prozator Petre Anghel, precum a mărturisit că este, în sferele literaturii, ca nivel şi valoare, tinde spre al nouălea cer sau se mulţumeşte cu al şaptelea, cu al optulea cer?

– În privinţa asta, chiar dacă te sperii, chiar dacă se supără cineva…

– De unde ai scos-o că aş fi sperios sau supărăcios?

– Oricum, trebuie să declar că sunt lipsit total de modestie şi că pe mine nu mă interesează decât miza mare. În fond, din punctul de vedere al raţionamentului comun, eu mă consider un sacrificat; un sacrificat de bună voie şi un sacrificat frumos. Adică pe mine nu m-au interesat şi nu mă interesează bunurile materiale, nu mă interesează poziţia socială, nu mă interesează politica, în ciuda faptului că, dacă aş fi vrut, aş fi răzbit în aceste sectoare şi aş putea să răzbesc şi acum. Sunt convins că dacă m-aş apuca de politică – aş fi un bun politician, şi dacă m-aş apuca de afaceri – aş şti să fac bani. Dar pe mine nu mă interesează decât literatura. Iar literatura nu mă interesează decât în măsura în care eu pot deveni un mare scriitor. Dacă destinul meu va hotărî ca eu să fiu un scriitor de mâna a doua, eu de dincolo de mormânt nu voi avea nici un fel de bucurie. Pe scurt: pariul meu este pariul unui orgolios. Vreau să fiu sau un scriitor mare, sau restul nu contează.

– Ai enumerat atâtea lucruri care nu te interesează. Dar pe Petre Anghel ca preşedinte al Asociaţiei „Societatea de mâine” ce-l interesează?

– Pe preşedintele Asociaţiei „Societatea de mâine” îl interesează exact ce ar spune titulatura decodificată a acestei societăţi. Deci mă interesează să formez nişte tineri pe care ziua de mâine să-i găsească pregătiţi. Vezi, dragă prietene, noi, românii, trăim multe drame şi una din ele este relaţia noastră cu trecutul. Suntem prea mult orientaţi spre trecut şi prea puţin spre ziua de mâine. Toţi vorbim despre noi, aducând argumente din cele întâmplate ieri. Toţi facem relaţie ieri-astăzi, când normal e să facem relaţie azi-mâine…

– Zicea şi B.P. Haşdeu, în „Ioan Vodă cel Cumplit”, pare-se, că vezi, Doamne, moldovenii de peste secole mai continuă încă să sărbătorească victoriile lui Ştefan cel Mare…

– Da, dar nu ne încălzeşte. Cred că ar fi bine din când în când să mai uităm cine ne-au fost părinţii şi să vedem cine suntem noi. Şi, mai ales, să ne gândim cine vor fi urmaşii noştri. Este limpede cine a fost Ştefan cel Mare. Noi nu suntem nişte nebuni să contestăm nişte stânci de granit pe care nu le poate contesta decât Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu o face, pentru că încă iubeşte acest pământ. Aşadar noi ştim cum să-l iubim şi cum să-l venerăm pe Eminescu. Ştim cum să-l venerăm pe Ştefan cel Mare. Ştim cum să-l venerăm, să zicem, pe regele Ferdinand. Dar să şi învăţăm de la ei. Să fim demni de ei. Şi demni de ei nu suntem cădelniţându-i, nu numai scriindu-le poezii ocazionale de ziua naşterii. Nu. Ci cunoscându-le opera, activitatea, cunoscându-le virtuţile şi în felul acesta socotindu-i părinţii noştri, îmbărbătându-ne şi lăsând mai departe aceste structuri copiilor noştri. Este un text foarte frumos la Apostolul Pavel care spune: „Mergeţi pe urmele mele, întrucât şi eu merg pe urmele  lui Isus Hristos”. Pavel nu şi-a dedicat viaţa povestirii vieţii lui Isus Hristos, dar şi-a dedicat-o trăirii ca Isus Hristos. Prin asta este urmaşul lui Hristos: nu apropiindu-se de el prin cuvinte frumoase şi prin lozinci, ci încercând să-l imite. Iar noi, în lumea creştină, dacă vrem să fim urmaşii Apostolului Pavel, trebuie să trăim şi să gândim ca el. Deci făcând un transfer de exemplificare, dacă vrem să fim demni de Ştefan cel Mare, trebuie să ne purtăm ca Ştefan cel Mare. Trebuie să-i învăţăm pe copiii noştri ce înseamnă Ştefan cel Mare. Şi ce înseamnă el? Un om curajos, un om care a pus interesele plăieşilor deasupra intereselor lui; un om care, ducându-se la război, ştia că putea să rămână fără tron, dar să rămână Moldova. Asta înseamnă Ştefan cel Mare.

– Crezi că într-adevăr oamenii deosebit de dotaţi se pot ridica dintr-o mizerie existenţială la o glorie spirituală?

– Cred, şi cred că asta e singura lor menire.

– Să reflectăm şi la relaţiile dintre noi, colegii întru literatură. Panait Istrati susţinea că cei mai buni dintre scriitorii prieteni sunt ca nişte femei clevetitoare. Poate că afirmaţia e cam dură, dar te-aş ruga să te referi la comentariile neoficiale pe care şi le fac reciproc scriitorii amici.

– Noi românii, avem o mare calitate care este, în acelaşi timp, şi un mare defect. Suntem foarte inteligenţi şi această inteligenţă se manifestă sub forma oralităţii. Ştim să mânuim cuvintele. De aici şi calitatea deosebită a literaturii române. Concomitent, această vocaţie a argumentării, a vorbirii, a povestirii se transformă într-un mare defect, într-o inactivitate.

– Vorba aia: plăcerea discursului în gol la români…

– Ei, fiind greu să dai cu târnăcopul, fiind greu să stai la masa de scris, fiind greu să pictezi sau să exersezi şapte ore din Bach, e mai uşor şi plăcut să vorbeşti. Iar dacă vorbeşti, trebuie să vorbeşti despre tine. Şi, vorbind despre tine, trebuie să-i minimalizezi pe ceilalţi. Hai să recunoaştem că românul, când vorbeşte despre semenii lui, este sclipitor. Îşi pune tot geniul în îndeletnicirea asta. Este un mare portretist, este un mare desenator în aquaforte inimitabil. Un scriitor francez sau un scriitor american, să zicem, dacă vrea să-l conteste pe un confrate de-al lui, spune că este prost sau că este netalentat. Ei nu! Noi avem scenarii frumoase, noi aducem argumente, ne consumăm, facem pamflet. Sigur că şi aici este vorba de o copilărie, de o nematurizare a noastră. Ar trebui să ne consumăm geniul în scris şi acestor insatisfacţii, răutăţi, deziluzii, şicane prieteneşti să le dăm o formă artistică în opera noastră.

– Dar, din păcate, ne place să ne minimalizăm unii pe alţii…

– Şi, ceea ce este trist, e că o facem fără dreptate. Fiindcă, de cele mai multe ori, oamenii despre care vorbim sunt de valoare. Şi-acum trebuie să-ţi spun că şi eu mă surprind vorbind acidulat despre oameni pe care-i iubesc şi-ţi mărturisesc că noaptea am insomnii. Reconstitui ce s-a întâmplat şi-mi pare rău. Cu alte cuvinte, mă ia gura pe dinainte şi de dragul unei fraze, de dragul unui portret, de dragul povestirii unei scene îmi nedreptăţesc prietenii, chiar şi familia; îmi nedreptăţesc confraţii şi trebuie să fac un efort disperat ca să revin la matcă, să las literatura asta orală şi să-i iubesc pe oameni, cum, de fapt, îi iubesc în adâncul sufletului meu. Da, e trist. Adică, nu-l ponegreşti, îl caricaturizezi pe om ca peste un timp să-ţi zici: eu, de fapt, îl iubesc pe acesta. Bun, îl iubeşti, dar atunci ce-ai avut cu el? Căci celălalt, interlocutorul, abia aşteaptă să audă o vorbă despre un confrate, căci nici el nu e mai breaz decât mine.

– Să sperăm că această sinceră şi înduioşătoare, aproape, pocăinţă va ajunge şi la urechile unor foşti-nedreptăţiţi ai excesului nostru în ale portretizării… Iar în continuare ţi-aş propune să revenim la un alt mohican al spiritualităţii româneşti, la Petre Ţuţea. În revista „Avanpost” am remarcat reproducerea unui autograf pe care Petre Ţuţea ţi l-a acordat în anul 1974…

– Petre Ţuţea este fratele geamăn al lui Constantin Noica. Este fiul risipitor. Ei au fost prieteni în tinereţe şi au fost amândoi elevii lui Nae Ionescu. Au foarte multe puncte comune. Au fost însă două temperamente total diferite. Ţuţea era prin excelenţă, cum se ştie, un tip care-şi consuma geniul în oralitate. El nu putea dialoga. Era o iluzie să încerci să dialoghezi cu el, nu te asculta. Şi era o pierdere din partea ta să încerci să intervii în  discuţie. Ţuţea era un spectacol. Şi era omul cu cea mai mare originalitate de gândire din câţi am cunoscut. Trebuie să-ţi spun că la Petre Ţuţea erau fascinante şi prostiile. Pentru că nu spunea numai lucruri adevărate şi axiome. Dar felul în care făcea el o constatare, felul în care formula un adevăr era de o originalitate excepţională. Nu putea lua nimic de-a gata. Pentru el, în planul culturii, nu era nimic sfânt. Fără să fie cinic. Nu era nimic sfânt în sensul că nu era nimic de neatins. Putea reinterpreta tot. Putea vorbi, să zicem, două ore în continuu elogiindu-l pe Antonescu şi alte două ore – distrugându-l. Îmi închipui că a moştenit ceva de la Caragiale mi-l închipui să pună inteligenţa în sprijinul unei idei, chiar dacă acea idee era eronată. Ţuţea putea să vorbească admirativ despre viaţa lui şi mai departe să vorbească dispreţuitor. Ceea ce interesează însă mai mult este faptul că el nu a fost atât de steril cum s-a crezut. Lumea cunoaşte un Petre Ţuţea care venea la Uniunea Scriitorilor îmbrăcat prost, flămând, dornic să întâlnească pe cineva căruia să-i poată vorbi. Este adevărat. Dar asta era o dată pe săptămână. În rest, el se ducea acasă şi şase zile citea şi scria. Şi, iată, s-a dovedit că după moartea lui au rămas foarte multe cărţi. Iar dedicaţia la care te referi este pe o carte pe care mi-a oferit-o mie şi soţiei mele, un manuscris de circa 400 de pagini, un tratat despre teatru care uimeşte prin puterea de sinteză, prin cunoştinţele filosofice, economice, sociale, prin trimiterea exactă, cu citate, la marii gânditori ai ultimelor veacuri. Departe de  mine gândul de-a face din el un zeu. Cartea este sub spiritul lui oral. Dar este cartea unui intelectual şi a unui creator, cartea unui om familiarizat cu termenii filosofiei, ai psihologiei. Ar trebui mai degrabă de acest aspect să ne apropiem când ne îndreptăm spre Petre Ţuţea. Să vedem ce putem învăţa de la el. Şi, în ultimă instanţă, să realizăm odată şi odată ce a însemnat intelectualul interbelic. Aş zice chiar că, în general, suntem doar absolvenţi de facultăţi. Ei ştiau greceşte, ca să se descurce într-un text, ştiau latineşte, ştiau limba germană, erau familiarizaţi cu filosofii germani, aveau cunoştinţe trainice de ştiinţe exacte. Ca să nu vorbim în gol, hai să ne amintim de Camil Petrescu, să vedem cu ce uşurinţă se învârteşte el – nu scriitorul, care de asemenea e de valoare incontestabilă, ci autorul de texte filosofice, autorul de estetică, autorul de tratate despre teatru, directorul unei reviste de matematică.

– Pare aproape incredibil…

– Or, noi acum am citit (sigur că exagerez, iată, iar devin pamfletar) abia acum am citit trei poezii de Eminescu şi ne credem specialişti în Eminescu. Ei, nu putem fi specialişti în Eminescu dacă nu ştim limba germană, dacă nu ne-am pus la curent cu filosofii secolului al XIX-lea de la care s-a hrănit Eminescu, dacă nu ştim ce roc au jucat profesorii pe care i-a avut Eminescu. Altfel, suntem nişte recitatori din Eminescu! Ştim şi noi: „A fost odată ca-n poveşti, / A fost ca niciodată”. Suntem la nivelul elevului de şcoală elementară. Să nu ne facem iluzii. Adică trebuie să ne trezim odată şi să ştim că harul intelectualului este cartea. Şi noi încă n-am digerat bine aceste cărţi.

– Tratatul despre teatru al lui Petre Ţuţea va fi editat?

– Da, şi cred că în mai puţin de jumătate de an va fi pe piaţă şi voi avea grijă să ajungă şi în Basarabia.

– Cum ar putea să se integreze intelectualii basarabeni în Asociaţia „Societatea de mâine”?

– Foarte simplu. Răspunsul este rapid şi categoric. Această societate, fiind condusă de mine – mi-am rezervat în mod dictatorial dreptul de a decide – deci orice intelectual din Basarabia poate deveni automat membru al „Societăţii de mâine” fără să aibă nici un fel de obligaţie. Pentru asta îi stau la dispoziţie sediile, biblioteca, galeria „Avanpost” pentru artă pe care o patronează „Societatea…”; i se păstrează întreaga opţiune politică şi culturală. Pentru că, de fapt, noi nu suntem altceva decât un club de intelectuali. Nu cerem nimănui să gândească şi să opteze ca noi.

                                                                                    Chişinău, 12 iulie 1993