luni, 6 aprilie 2015

UN POET AL AVANGARDEI: SEMION KIRSANOV




                                                                                              

LA PORTRETUL LUI HLEBNIKOV. SALUT!

Hlebnikov! Hlebnikov!
Uite asta – da!
Strânsă, de jos,
Îi e boţită buza.
Cupa luminoasă
A frunţii – înălţând
Peste statura-i lungană,
Iată marele
Creier – capcană!


  ALADIN ÎN FAŢA COMORII


Porţile stau grele, neclintite, surdo-oarbe la rugătorii ochi,
la roua lor de lacrimi.
Deschide-te, Sesam!
Te rog foarte mult – deschide-te, Sesam!
Ei, ce te costă, – hai, deschide-te, Sesam!
Bine, fie, mă-ntorc, să nu văd cum...
Iar tu deschide-te, Sesam.
Cui îi spun  – „deschide-te, Sesam”?
Deschide-te sau, în caz contrar, te deschid eu!
Ei, de ce m-ai chinui, – hai, deschide-te, Sesam, Sesam!
Am o uriaşă rugăminte: fii drăguţ, fii bun,
n-ai putea tu
să te deschizi, Sesam?
Sesam, deschide-te!
Număr până-la trei: unu – deschide-te, Sesam,
doi, deschide-te, Sesam, trei...
Zău că nu se cade să te comporţi în felul ăsta cu omul,
eu întârzii, sunt foarte grăbit, Sesam, ei, Sesam, deschide-te!
Nu, nu pe multă vreme, ci aşa, doar deschide-te
şi-ndată închide-te la loc, Sesam...



                                  *       *       *
 
 Numărul
    versului
la examenul
     de circ
               arena sentimentelor şi gândurilor mele
   desfăcând
al sigurelor picioare
                                     e
                                               f    r
                                            m      e   
                                          u            n
                                        c                 ţ
                                      r                     i
                                     i                         a
                                   c                             r     
     pe firul rândului de poezie
         acrobat pe frânghie
              clătinându-mă
                     merg
                gong  song
              mag          flag
                                  aur                   laur
                              cerc                           trec
                            salt                                     asalt
                         mortal                                     total
                     un ţel                                               de-oţel
                   colos                                                               jos
          Viaţă-aţă! Muşchi struniţi! Scrâşnet de dinţi, ţipăt icnit!
            Viaţa
                         toată
privind
      în abis
                  până-n
                               aortă
                                         sângele-i
                                                         jar dens!
                        Viaţa
                                  toată
                                           intrare,
                                                        dans-
                                                                  balans!
                                                                              Allez-y!
                                                                                            Autor-
                                                                                                           de-vers!
                                                                                                           
                                                                                             
 VIS ÎN VIS   
1

Eu strigasem noaptea-ntreagă.
Nimeni n-a auzit,
nimeni nu a venit.
Şi am murit.

2

Am murit.
Nimeni n-a auzit,
nimeni nu a venit.
Iar eu strigasem noaptea-ntreagă.

3

– Eu am murit! –
strigasem noaptea-ntreagă.
Nimeni n-a auzit,
nimeni nu a venit...


MACULATOR

Acestea au fost scrise pe maculator, „pe negru”,
abia după aceea fiind modificate
(odifi-ca, modi-ca, modi-te...) –
subliniate, haşurate, tăiate şi, precum o pată, condensate;
acestea au fost – ca începutul de supliciu,
înainte cu o clipă – ca o încleştare de cârcel,
iar mai apoi
transcrise din nou, trecute pe curat
şi reduse la ceva neimportant.
Acestea au fost încondeiate pe maculator, „pe negru”,
unde mai mult decât pe curat semnificau.
Maculatorul – asemeni unei cunoştinţe întâmplătoare,
nedeschisul cuvânt cu prefixul „neo”,
când dintr-o dată-ncepe neordinarul,
altfel zis – extraordinarul:
neo-ziua, neo-viaţa, neo-lumea, neo-noi,
imprevizibila, surprinzătoarea întâlnire în faţa
necunoscutei uşi – Julieta şi Romeo.

Brusc – cotidianul se curmă!
Începea viitorul
noilor ochi, noilor buze, noilor braţe, noilor întâlniri,
brusc buzele îşi recăpătau tandreţea şi vocea,
inima – capacitatea de-a bate, de-a se zbate.
Ca pe o nouă regiune sau domeniu, sferă
a însăşi vieţii deschise dintr-o dată.
Dintr-o dată nu mai trebuie să mergi
nici cu diverse treburi, nici acasă,
dintr-o dată se termină cu moartea şi stingerea,
fiind numai necesar – doar dragostei supunându-te –
să te uimeşti de existenţa generală
şi să ţii
şi să strângi în mâini această întâlnire,
din ele lăsând să-ţi cadă
lucrurile celelalte – inopinate, toate...

Astea toate fuseseră scrise pe file
de mărimi diverse, rupte dintre cine ştie ce coperte...
Şi de ce-ar fi totul atât de corect pe curat,
ajustat, ordonat, chitit şi ales,
atât de încărcat cu versuri stinse
după amănunţită lectură şi emendaţie?
Şi când începui a şterge literele
pentru o mai deplină verosimilitate –
prinse întregul, întregul prinse să piardă
toate ale sale, toate ale mele, toate celelalte,
şi murea caietul meu maculator,
murea adevărul ştersăturilor neglijent, primordial,
încât lumea ce părea atât de imprevizibilă şi strălucitoare
şi pe care a-ţi fi putut-o vedea şi voi –
lumea aceasta păli, şi eu
rămân a fi vinovatul de cuvintele ce n-au mai venit, –
toate astea au fost
ca întâlnirea a două fiinţe
care au trecut una pe lângă cealaltă,
ca iubirea ce a respins iubirea.


*     *     *

Nu mai există moarte.
Moarte nu mai există.
Nu mai  există.
Nu există.
Nu.

Nu mai există moarte.
Există-al zorilor aer.
Îngusta zare.
Şi există roua de pe roze.

Şuviţe de chihlimbar
pe scoarţa pinilor.
O piatră în nisip.
Există nou început
de celulă-n zămislire de petală.
Moarte nu mai există.

Nu mai există moarte.
Amiaza se arată a fi toridă,
fâneaţa – aş aţipi puţin.
Soarele curând va încheia
jumătatea căii sale.

Din fire fine fi-va
nodul împletit –
va plesni albul cocon,
floarea-grâului se va desface.
Nu mai există moarte.

Moarte nu mai există!
S-a născut un greier
acum vreo cinci minute –
un omuleţ ciudat,
verde şi năsos:
cântul său
un fel de buzer
despre cum acum
vreo cinci minute
murit-am eu...
Nu există moarte!
Moarte nu mai există!
Nu există!

Nu!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu