POEME DE BORIS PASTERNAK

În prezentarea şi traducerea lui 

Leo BUTNARU                                                                           

S-a născut la Moscova în familia pictorului L. Pasternak şi a pianistei R. Kaufman. În casa lor veneau frecvent scriitori, muzicieni, printre care L. Tolstoi, A. Skriabin, V. Serov. În copilărie, B. Pasternak ia lecţii de pictură, apoi, în anii 1903-1908, se pregătea serios pentru o carieră de compozitor. Studiază filosofia la Universitatea din Moscova (1909-1913), un semestru aflându-se la Universitatea din Marburg (Germania), frecventând cursurile celebrului filosof  G. Cohen. După absolvirea universităţii se dedică activităţii literare. Începuturile poetice i se orientează spre simbolism, însă în 1914 intră în grupul futurist „Centrifuga”. Sinteza simbolist-avangardistă se remarcă în primele-i două cărţi – „Gemene în nori” (1913) şi „Peste bariere” (1917). Personalizarea sa „canonică” este evidentă în a treia carte, „Sora mea – viaţa” (1922), care ar reprezenta, parcă, un jurnal din vara anului 1917, vară dintre două revoluţii şi, se poate spune, două Rusii. Însuşi autorul definise un atare discurs poetico-filosofic drept „intimizarea istoriei”. De aici încolo B. Pasternak devine un protagonist al poeziei ruse, influenţa sa remarcându-se în creaţia mai tinerilor confraţi P. Antokolski, N. Zaboloţki, N. Tihonov, A. Tarkovski şi K. Simonov. La rându-i, cel mai apropiat dintre poeţii contemporani considera a-i fi V. Maiakovski (din prima perioadă de creaţie).

În concepţia  lui Boris Pasternak, futurismul înseamnă acţiune novatoare în domeniile obişnuitelor manifestări ale vieţii sub semnul eternităţii. În articolul programatic „Pocalul negru”, poetul îşi formula crezul (de etapă) astfel: „Deci permiteţi-i impresionismului în miezul metaforei futurismului să fie un impresionism etern. Transformarea vremelnicului în veşnic prin intermediul clipei limitative – acesta e adevăratul sens al abreviaţiei futuriste”.

În 1927 Pasternak părăseşte LEF-ul (Frontul de Stânga al Artei), adică şi avangardismul, orientându-se în albia unui neo-clasicism de o distinctă individualitate, în cazul său echivalentă, incontestabil, cu originalitatea. Între anii 1946-1955 scrie una din principalele sale cărţi, romanul „Doctorul Jivago”, în care sunt abordate eternele ecuaţii viaţă-moarte, întemeierea existenţei umane pe/în cultură şi istorie, rolul artei şi naturii întru depăşirea dezarmoniilor pe care le cauzează moartea, războiul, revoluţiile etc. Romanul nu este acceptat de editurile sovietice, apărând, în 1957, în Italia, după care urmează versiunile engleză, franceză, germană, suedeză. În 1958 lui B. Pasternak i se acordă Premiul Nobel, fapt ce declanşează în URSS o furibundă campanie denigratoare la adresa autorului. Drept (strâmb!) rezultat, este exclus din Uniunea Scriitorilor, la un stadiu incipient punându-se pe rol chiar un dosar ce stipula „trădarea de patrie”. B. Pasternak refuză premiul. (Printre altele, în „Declaraţia TASS” din 2.11.1958 – ca în timp de război, nu? – se spunea: „În cazul în care B. L. Pasternak va dori să părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială şi poporul pe care le-a calomniat în opul său antisovietic „Doctorul Jivago”, organele oficiale nu-i vor crea piedici. I se va oferi ocazia să plece din Uniunea Sovietică şi să încerce personal toate «minunăţiile raiului capitalist»”. Astfel, se anticipa un alt caz – cel al lui Soljeniţîn.) Diploma şi medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul scriitorului.

Boris Pasternak este şi unul din redutabilii traducători din opera lui Shakespeare, Goethe, Verlaine, din poezia gruzină.

*      *     *

Februar. Fă rost de cerneală şi plângi!

De februar scriind în bocet hohotitor,

Cât huruitoarea moină de care-ncerci să fugi

Arde-a primăvară neagră, învăluitor.

Fă rost de trăsură, pe grivne, vreo şase,

Prin zvon de clopot şi roţi bătând din talere

Să te transferi în loc, unde ploi tumultoase

Ca cerneluri şi lacrimi sunt mai sunătoare.

Unde, precum pere, fructe carbonizate,

Din copaci puzderia de grauri, risipitor,

Va cădea-n băltoace, spre-a prăbuşi uscate

Tristeţi neogoite-n adâncul ochilor.

Sub ea, prin nea, peticele de pământ negresc,

De ţipete vântu-i răscolit ca de brăzdar,

Şi, cu cât mai sporadic, cu atât mai firesc

În hohotul de plâns se leagă versuri, răsar.

1912

IARNĂ

Lipesc obrazul de-un crater-pâlnie

Răsucit ca al iernii melc ciufut.

„La loc! Cine nu vrea – la o parte!”

Zgomot-freamăt, talmeş-balmeş, tumult.

„Deci – în «mare se-agită»? În nuvelă

Ce se-nfăşoară precum garoul,

Unde prind rând, fără a se pregăti?

Deci – în viaţă? Deci în subiectul

Despre final indecis? Despre glumă,

Râset, vălmăşeală, alergare?

Deci – marea se agită, se calmează,

Neinteresată de vâltoare?”

Acesta ar fi vuietul de scoică?

Prejudecăţi de mari odăi tihnite?

Certându-se cu propria sa umbră,

Duduie focul cu obloane izbite?

Se-nalţă suflul venirii în fire,

Priveşte în jur – îl prinde plânsul.

Muşcat de fornăitul caretelor,

În negru nor goneşte imprudentul.

Şi ne-nlăturate înzăpeziri

Se târăsc spre geam, prind a-l râvni.

La un pahar de piatră-vânătă

Nimic nu se-ntâmplă, nici poate fi.

1913, 1928

               NOAPTE DE IARNĂ

Viscolea, viscolea pe întregul pământ,

Jur-împrejur de zare.

Pe masă ardea lumânare, pâlpâind,

                                         Ardea o lumânarea.

Cum, verile, gâzele în roiuri multe

Tot spre flacără zboară,

Fulgii măşcaţi se împletiră în curte

La rama de geam, neclară.

Viforniţa lipea pe sticla lucioasă

Cercuri, săgeţi bizare.

O lumânare ardea, pâlpâind, pe masă,

Ardea o lumânare.

Tavanului albiu umbre tremurate

Îi prindeau faţa toată,

Ca braţe şi picioare încrucişate,

Ca răscruce de soartă.

Cu pocnete rare cădea pe duşumea

Pereche de pantofiori,

Când ceara în lacrimi fierbinţi picura

Peste rochia cu flori.
 

Şi totu-n bezna-nzăpezită se pierdea,

Albă încenuşare.

Pe masă-o lumânare ardea, pâlpâia,

Ardea o lumânare.

Din ungher trecea suflu spre lumânare

Şi fiorii fremătau,

Cum ale unui heruvim aripi care

Cruciform se arătau.

Întreg februar fusese viscolitor,

Şi în continuare

Pe masă-ardea lumânare, pâlpâitor,

Ardea o lumânare.

1946