joi, 31 martie 2016

REGULAMENT PENTRU PRELUNGIREA AGONIEI




Leo BUTNARU
                                                    Poeme din 2015

Îngăduitor

Dumnezeu e atât de îngăduitor, încât
îi iartă până şi pe cei care îi rostesc
sau îi scriu numele cu greşeli.
                                              În genere
Dumnezeu nu se amestecă în chestia asta
cu scrisul – la o adică
Atoatecreatorul nu e un învăţător zelos de clase primare
care
serile
corectează teancuri de caiete.

Şi nici consilierii Săi nu se întâmplă să spună
să zicem
despre poeţi sau prozatori:
– Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce scriu!


La poarta cetăţii

…Când trecusem pe lângă idealul polis grecesc
la poarta lui închisă văzui un grup de inşi care lăcrimau
unii chiar plângeau în hohote.

I-am întrebat ce li s-a întâmplat
iar unul
(probabil mai marele înlăcrimaţilor)
spuse tânguios:
„Platon ne-a alungat din cetate…”
„A-a, sunteţi poeţii!”, zic eu.
„Nu, prozatorii”, preciză necăjitul.

Pe scurt
când mă întorceam de unde fusesem plecat
la respectiva poartă închisă
văd parcă acelaşi
sau parcă alt grup de înlăcrimaţi.

Intrând din nou în vorbă
aflai că de data aceasta erau filosofii…


Paradox la Geneză

1

Dumnezeu a creat omul foarte fragil
astfel acordându-i mare avans de încredere.

2

Dumnezeu a creat omul atât de neputincios
pentru că a crezut în puterile lui…


Trunchiul din Copou

Nu există o altă variantă:
odată şi odată
se va sfârşi şi teiul lui Eminescu din Copou.

Probabil
tulpina îi va fi tăiată segmente
în ideea de a fi repartizate pe la muzeele de literatură
sau pur şi simplu de patriotism.

Atunci ar putea apărea un moment ce dă de gândit: pe
trunchiul proaspăt retezat
să urce vrun mititel – o furnică
sau o vaca-domnului întâmplătoare
care
în câteva clipe
alergând mărunt-mărunt
să treacă peste cele cam cinci sute de inele cu
de-or trece anii….


miercuri, 30 martie 2016

AŞTEPTÂNDU-L PE MANDELŞTAM (Avanpremieră)


                             Editura „ALFA”, Iaşi

 

Traducere, prefaţă,

                tabel cronologic şi note de           

                        Leo BUTNARU



*     *      *

Şuviţă de miere aurie pe sticlă se prelingea
Indolent şi îndelung, încât gazda reuşi să spună:
– În trista Tauridă, unde soarta ne-a adus, ne-adună,
Nu ne plictisim, – pe urmă peste umăr privi undeva.

Oriunde slujbele lui Bahus, de parcă singuri pe pământ
Sunt paznicul şi câinele – oricât mergi, pe nimeni nu mai vezi.
Ca butoaiele, se cotilesc zi după zi, pe pante verzi.
Departe-n coliba vocii – nu-nţelegi, nu răspunzi un cuvânt.

După ce-am băut ceaiul, ieşirăm în grădina ruginie,
Ca pleoapele pe ochi sunt lăsate-ntunecate perdele.
Pe lângă albe colonade-am mers să vedem viţele grele,
Unde-n sticlă de văzduh e scăldată montana insomnie.

Eu am spus: via vieţuieşte ca o veche bătălie,
Unde călăreţi bucălaţi se bat în formaţii buclate;
În pietroasa Tauridă ştiinţele Eladei – toate
În aceste rânduri generoase de viţă ruginie.

În odaia albă, ca vârtelniţa, se-aude liniştea,
Miroase-a oţet, a vopsea, a stropi de vin din hrubă adus.
Ţii minte, la greci: soţia dragă multor inşi din est şi-apus
Nu Elena – o alta, – ce mult tot ţesea şi tot destrăma?

Lână de aur, pe unde ai fi? Lână – de aur ecuaţii...
Cale îndelungată vuiră grele talazuri înspumate,
Şi, părăsind corabie, vele trudite pe mările toate,
Odiseu reveni în Ithaca doldora de vremuri şi spaţii.

1917

sâmbătă, 26 martie 2016

DIN CARTE NOUĂ (Ed. 24:Ore, Iaşi, 2016)





Din metropolă

Uneori se întâmplă să mai şi ies
din metropola sufletului meu
în provinciile din jurul său – Bucureşti
Moscova
Paris
Chişinău…


Libertatea interioară

Libertatea interioară… imensă…

Probabil
ea se absoarbe din exterior
unde
din păcate
pare să rămână tot mai puţină libertate…


Spre atelier

Pe lângă plopii fără soţi
pe aceeaşi ulicioară
Hyperion îşi ducea computerul la reparat.
De după gard
verişoară-sa de-a treilea Cătălina l-a întrebat:
„Ai auzit de Eminescu?”
„De cine?”
„De tat-o”.
„Nu”, a răspuns Cătălin,
continuându-şi calea atât de lungă
până la atelierul din
satul vecin.


Târâş

O fi chiar cum spune pediatria – că
mersul în patru labe
ajută copilul să-şi întărească musculatura
şi este primul mod de a se descurca pe cont propriu.

…Nu ar mai fi de adăugat decât că
descurcându-se deja pe cont propriu
în orice direcţie s-ar târî
copilul se târăşte spre viitor.


Posibila amânare

În ziua judecăţii de apoi
când pe cealaltă lume vor suna miliardele de deşteptătoare
unii dintre muritorii puşi pe lista candidaţilor la înviere
vor încerca să-şi amâne trezirea
crezând că trebuie să meargă la muncă…


vineri, 25 martie 2016

EXERCIŢII DE POSTERITATE




Leo BUTNARU

POSTERITATEA ŞI DREPTATEA 
LA TOATE TIMPURILE

– Posteritatea ocupă un loc important în proiectele dumneavoastră? Scrieţi ceea ce scrieţi şi cu gândul la urma pe care o lăsaţi pentru viitorime?
– Să fim rezonabili: cei care ne vor urma în timp, la o distanţă de 50 de ani, să zicem, vor avea deja altfel de sensibilitate decât cea specifică, în mare (pe cât se poate generaliza, dar nu se poate, totuşi, prea mult), timpurilor pe care le vieţuim noi; oarecât altfel decât trăirile contemporanilor noştri. E greu de presupus în ce măsură vor concorda cu poezia de ieri, de azi sufletul, intelectul, caracterul, preocupările, dar şi… dotările hiper-digital-electronizate ale urmaşilor şi nu se ştie dacă va mai fi unul de molcum entuziasm trans-epocal versul lui Stănescu „dulcea mea antichitate dintr-un secol viitor”. Ba putem presupune că chiar noţiunea de „entuziasm” va fi un arhaism de care rar cine ar putea să-şi amintească. Să zicem, şi în timpurile noastre, se fac totuşi progrese, avansări evidente în cunoaşterea umană, dar parcă această cunoaştere mai că nu are nimic cu ceea ce acum câteva decenii se înţelegea prin vibrantul suflu al entuziasmului, „avântului, însufleţirii, fervenţei, înflăcărării, patosului, înaripării” etc. Deja, în progresul uman e mai mult rutină, decât bucuria descoperirii, sau – vă aduceţi aminte? – a uimirii, a fascinaţiei.
– Ce aţi dori să nu lipsească nicidecum din fişa dumneavoastră inclusă într-un, să zicem, Dicţionar universal? (o carte, un gând, o obsesie, o izbândă etc.)
    – Provocaţi uşoara lipsă de modestie, nu? Dacă ar fi vorba cu un adevărat de un „Dicţionar universal”, care se va referi la arta întregului „sat global” (McLuhan), nu aş avea şi alte pretenţii, dacă acolo, la pagina X, va fi scris pur şi simplu: Leo Butnaru, scriitor român.
– Descrieţi-vă (ca scriitor şi ca om) prin cinci substantive; apoi prin cinci adjective.
– Pentru a evita uşor incomodanta situaţie de a vorbi eu însumi despre mine, mi-am amintit că unii colegi m-au portretizat, văzându-mă „de la o parte”, astfel că propun ca respectivele substantive şi adjective să fie identificate în trei excerpte, pe care le reproduc aici.
„Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău şi de bine, adică într-o lume din scoarţă de măr domnesc plutind pe creasta valurilor ce le înalţă Prutul. Se vrea gladiator de destine, dar nu ştie să şi-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat (Fănuş Neagu).
„Leo Butnaru este un luptător. L-am cunoscut rostindu-se ca un fin intelectual, l-am văzut dansând, dezlănţuindu-se frenetic, trăind bucuria dansului. Un anume savoir-vivre îi luminează chipul şi versul… Constituţia sa fizică şi spirituală exprimă tandreţe şi forţă. Intransigent cu sine, intransigent cu ceilalţi, iubitor de sine, dar iubitor de prietenie. Trăieşte totul cu intensitate, încât ai crede că până şi supărarea îi face plăcere. Toate aceste însuşiri şi defecte fac din Leo Butnaru un poet veritabil, ce îmbină, în proporţii care dau verbului prospeţime, ironia cu liricul, lucidul cu dramaticul” (Adi Cusin).
„Poetul însuşi emană o energie debordantă, indică un spirit dezinhibat, ludic. Mâinile şi picioarele sale muşchiuloase, ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice, trădează forţă şi vitalism, barba scurtă ca de satir înmuiată în prima cărunteţe pare să personifice ironia şi persiflarea, iar limba-i izvoditoare de calambururi şi şolticării verbale se află non-stop în regim de replică” (Arcadie Suceveanu).
– S-a întâmplat să se scrie într-o cronică la cărţile dumneavoastră o frază/o sintagmă pe care o asumaţi fără rest?
– Voi da trei fraze, deoarece pentru un scriitor din stânga Prutului mai este necesar un exerciţiu de situare, să zic aşa. Se va înţelege de ce chiar din cele trei fraze.
 „(Hypatiei) Leo Butnaru i-a dedicat un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...” (Cezar Ivănescu, Bucureşti). 
„Numele său este rostit cu consideraţie cel puţin în trei capitale – Chişinău, Bucureşti, Moscova” (Kiril Kovalgi, Moscova);
„Alchimist solitar, raţionalist şi ingenuu, cu o viziune filozofică asupra existenţei, hrănindu-se cu «iluzia necesară» a scrisului, extrăgându-şi poezia din minereuri lingvistice topite în creuzete livreşti, alternând cu aceeaşi potenţare între poet, prozator şi eseist, între publicist şi traducător, Leo Butnaru este prin excelenţă un poet al texistenţei, fascinat deopotrivă de spiritul bibliotecii şi de realitatea «reală», un remarcabil creator de valori artistice contemporane” (Arcadie Suceveanu, Chişinău).
– Care e lucrul cel mai neconform cu realitatea (în opinia dumneavoastră, fireşte) care s-a scris despre dumneavoastră?
            – Că aş fi făcut parte din aşa-zisa „generaţie a ochiului al treilea” (N. Dabija, L. Lari…). Însă, peste ani, exegeţii au revenit, definindu-mă drept inter-generaţionist, una din explicaţii reieşind şi din următoarele opinii ale lui Kiril Kovalgi: „Poezia sa e modernă cu desăvârşire, e toată într-un format al contemporaneităţii. Se pare că ea ar fi trebuit să fie afină căutărilor semenilor şi confraţilor săi. Dar nu! Leo Butnaru e categoric individual (personalizat). În poemele sale se îmbină organic şi fericit ceea ce s-ar părea că reprezintă calităţi incompatibile – gândirea metaforică, receptarea emoţional-plastică a lumii şi ironia şfichiuitoare, uneori dură până la sarcasm. Ba zborul inspiraţiei, ba înţepătura ingenioasă. Leo Butnaru e, concomitent, şi clasic, şi avangardist”.
– Există un scriitor al cărui urmaş vă consideraţi, măcar în parte? Dar vreun scriitor tânăr pe care credeţi că l-aţi putea socoti, la o adică, urmaşul vostru?
            – Am citit, ba chiar am studiat creaţia multor mari poeţi ai lumii de pe întregul mapamond. Le sunt recunoscător tuturor, în egală măsură şi Zeiţei Sintezelor (dacă o fi una), care a supravegheat în subconştientul meu, în firea mea alchimia personalizării propriei mele literaturi, constituirii caracterului şi stilului meu de poet, de beletrist.
            În ce priveşte mai tinerii confraţi… Ani de zile, cam din 1974 până prin 1997, din redacţiile ziarelor şi revistelor la care am funcţionat am scris mii de scrisori de îndrumare, de posibilă dumerire întru poezie, proză, literatură în general, adresate celor care râvneau să ajungă scriitori. Pe cei care consideram că merită, i-am publicat, ulterior unii chiar ajungând poeţi. Apoi, aproape două decenii, la biblioteca „Transilvania” din Chişinău, am moderat cenaclul literar-artistic „Perpetuum”, prin care au trecu mulţi tineri care scriau versuri. Posibil, unii dintre ei au învăţat, au deprins anumite lucruri de la mine. Urmaşi însă nu-mi pot fi din simplul considerent că un poet se maturizează doar atunci, când îşi confirmă personalitate, individualitate, neasemănarea cu alţi poeţi.

marți, 22 martie 2016

PROTESTATARUL ŞI ORGA

SUNT ÎN AŞTEPTAREA UNEI NOI CĂRŢI DE POEME - ED. 24 ORE, IAŞI..
Reproduc un poem din ea. (De fapt două: şi cel de pe coperta 4.)




SE CAUTĂ UN GENIU
 

În baza experienţei noastre istorice
deja nu încape îndoială că
dimineaţă de dimineaţă
cineva se trezeşte cu gândul
să aibă motiv să-l numească pe un concetăţean
ruşinea poporului român. Aşa
la scară mare: ruşinea poporului român.

Pentru a avea efect respectiva invectivă
bineînţeles că cel ce va fi numit ruşinea poporului român
trebuie să fie un personaj cunoscut
ba chiar foarte cunoscut –
în caz contrar ce rost
ce efect are
să-l numeşti pe un oarecare
ruşinea poporului român?

Ah, de s-ar găsi ad hoc vreun geniu
care să fie numit chiar aşa: ruşinea poporului român!

Efectul e garantat sută la sută
cel puţin
până la următorul val de democratizare.

7.XII.2015


UN MARE POET DE LIMBĂ FRANCEZĂ




Soarele şi apa

Apa mea nu ascultă
apa mea cântă ca o taină
Apa mea nu cântă
apa mea exultă ca o taină
Apa mea lucrează
străbătând radios stufărişul până-n laptele zâmbetului
Apa mea e un copil mic
apa mea e un surd
apa mea e un gigant care-mi ţine pe piept un leu

O vin
vastitate imensitate
pentru biserica privirii tale complice şi somptuoasă


Tam-tam I

Lui Benjamin Péret

în acelaşi fluviu de sânge al pământului
în acelaşi sânge al soarelui spart-ţăndări
în acelaşi sânge a o sută de cuie ale soarelui
în acelaşi sânge al sinuciderii animalelor în foc
în acelaşi sânge al cenuşii sângelui sării sângelui sângiurilor dragostei
în acelaşi sânge incendiat de pasărea foc
bâtlani şi ulii
avântaţi spre-nălţimi incineraţi de ele


Spirale

noi mergem

atârnă preşuri de papură

(călăul a uitat să-şi facă ultima toaletă)
noi mergem

braţe frumoase atârnând ca ferigile şi fluturând a despărţire
când nimeni nu aude noi mergem

ierburi înalte rup inima exact în momentul în care phoenix renaşte
din cea mai înaltă flacără care o devoră
noi mergem noi coborâm arborii îşi ascund faţa

şi visele lor în scheletul braţelor fosforescente

cercurile pâlniilor se închid din ce în ce mai repede
acesta e capătul infernului
noi ne târâm noi înotăm

noi înfăşurăm tot mai strâns adâncurile pământului
ranchiunele oamenilor resentimentele raselor

şi resacuri abisale ne aruncă

într-un hăţiş de liane

de stele şi de frisoane

sâmbătă, 19 martie 2016

Lupta negrilor într-o pivniţă, noaptea



Alphons Allais, "Dreptunghiul..." - pardon! - 
"Lupta negrilor într-o pivniţă, noaptea" (1882)


 Dacă nu ar fi intervenit elementul literar, fie acesta înglobat într-un simplu titlu de tablou, ce reprezintă un banal dreptunghi monocrom, pictat de francezul Alphonse Allais în anul 1882…
Da, dacă autorul nu i-ar fi pus titlu, acel „tablou”, ca de la sine, s-ar fi „autointitulat”, pe înţelesul celor ce dădeau cu ochii de el, drept ceea ce era : „Dreptunghiul negru”. Însă autorul l-a literaturizat, botezându-l uşor metaforic, cu destul umor (avan-post-modernist, s-ar putea spune): „Combat de nègres dans une cave, pendant la nuit”  („Lupta negrilor într-o pivniţă, noaptea”). Fără acest titlu (…plin de literatură), ceea ce Kazimir Malevici avea să dea, în 1915, drept „Pătratul negru”, putea fi calificat drept cvasi-plagiat. Adică, rusul de origine poloneză nu a schimbat decât figura geometrică, încolo prioritatea „artistică”, stilul, concepţia, culoarea etc. aparţinându-i franţuzului, care a fost şi scriitor, de la care s-a revendicat dadaismul, suprarealismul. Iar în pictură – conceptualismul, suprematismul. E drept, a punctat literar-metaforic şi Malevici, subintitulându-şi pătratul negru „icoană neînrămată a timpului meu”.
Să se mai spună cumva, că pictura (de orice fel sau… în nici un fel) nu este beneficiara literaturii!

Kazimir Malevici, Pătratul negru", 1915