marți, 1 noiembrie 2016

UN POET CE REPREZINTĂ DOUĂ AVANGARDE: LEONID CERNOV




Leonid CERNOV   (1899 – 1933)

 Poet, prozator, publicist, dramaturg şi traducător. Adevăratul nume: Maloşiicenko. A scris atât în rusă, cât şi în ucraineană, prin urmare – este revendicat de avangardele din Moscova şi Kiev, ca exponent remarcabil al imagismului.
S-a născut în oraşul Aleksandria din gubernia Herson în familia unui agent de asigurare. În gimnaziu i se dezvăluie precocele aptitudini literare. În autobiografie scria: „Învăţam prost, deoarece nu dispuneam de timp suficient, pe umerii mei ducând revista noastră umoristică ilegală. Concomitent, eram şi redactor, şi editor, scriam, desenam eu însumi, – astfel ajungând a învăţa în clasa a cincia trei ani la rând, iar în primăvara anului 1914 bunii mei îndrumători m-au alungat din gimnaziu”. După această întâmplare, Cernov pleacă la Chişinău, unde îşi încheie studiile gimnaziale. În anii 1917-1921, rătăceşte prin Ucraina, lucrând ca jurnalist, un timp studiind la facultatea de matematică, apoi la cea de drept. Joacă pe scenele a mai multor teatre. Scrie piesele „Dumnezeul lui Avraam” şi „Acţiune despre regele Maksimilian”, traduce din Molière şi L. Andreev.
În perioada anilor 1918-1921, scrie câteva volume de versuri, care rămân însă în manuscris. În toamna anului 1922, organizează un grup de imagişti ce întrunea câţiva tineri poeţi şi pictori. În 1923, la Moscova, face cunoştinţă cu reputaţii imagişti Serghei Esenin, Anatoli Mariengof şi Vadim Şerşenevici, după care pleacă la Vladivostok. Editează volumul de versuri „Sindicatul demenţilor”, de o expresivitate aparte, de o imagistică fulminantă. Este tentat şi de experienţe în sfera dinamismului sculpturii.
După călătoria în jurul lumii pe o navă maritimă, vine la Odessa, unde aderă la grupul „IugoLEF” (LEF-ul de sud), în revista căruia publică fragmente din „romanul cinematografic” (poemul) „Cooperativa idioţilor” (1924). În 1925, la Leningrad, e unul dintre membrii activi ai „Ordinului imagiştilor militanţi”. Din acest an, până la sfârşitul vieţii, a editat opt cărţi, printre care un volum de impresii de călătorie „125 de zile la tropice” (1928) şi poemul de proporţii „Frontul” (1931).

În traducerea lui Leo BUTNARU


SINDICATUL DEMENŢILOR

Se dedică prietenilor imagişti:
Viktoria Belakovskaia, Serghei Goncearov,
 Iosif Kricevski, Gheorghi Fileanski.

Hei, voi, cei cărora vă este parşiv în puturoasele apartamente
În aceste timpuri fumegoase ca nişte lumânări ieftine, –
Haideţi să fondăm, să inaugurăm
Unicul în lume
Sindicat al Demenţilor!

În astă lume mediocră, precum creierul
născutului de şapte luni,
În săptămâni
Hârâitoare ca un onanist înrăit, –
Cu scuipat peste flacăra cerii de două parale
Şi urlet de Dragoste – detunătorule, Deşteaptă-te!

Şi printre cei care atârnă zilnic ca nişte cârnaţi,
Pentru ca valuta, vagoanele şi pielea s-o vâneze, –
Noi acoperiţi de trandafiri înflăcăraţi
Şuierăm în scrâncioburile
Veselei, zbuciumatei, turmentatei Iubiri.

Şi – în loc ca-n birouri sordide asemeni ploşniţei
Să sfredelim cu capul
Plumbul dărilor de seamă, –
Flămânzi, tineri – sufletele să ni le împrietenim
Cu jonglerii de corpuri şi de inimi pascale.

În această viaţă „normală” a prostiei de oaie,
Unde-n putregaiul zilelor miasmele-s de nesuportat,
Noi suntem
Oamenii multicolori,
Bineînţeles – demenţi,
Cărora pretutindeni li se strigă: „Afară!”
.................................................................
Aşadar, s-o luăm spre soare direct prin nori,
În cer curcubeul umerilor noştri de fier să răsară,
Haideţi să fondăm, să inaugurăm – veselul, puternicul
Sindicat al Demenţilor!

(1922)


VREAU SĂ MĂNÂNC

 

 Primitiv tragic


Nemaipomenită întâmplare!
Grăbiţi-vă!
Ieftin de tot!
Deschid dugheana „Schitul poetic”.
Un imens sortiment de exaltări de creaţie!
Nu pierdeţi ocazia!
Cumpăraţi,
Cumpăraţi!...

„Reînvierea bucuriei”,
„Căutarea fericirii”.
Grăbiţi-vă, procuraţi-le la jumătate de preţ!
Pentru dumneavoastră – foarte ieftin.
Năvăliţi! Tăbărâţi!
Pentru un pfunduleţ de pâine de secară – visuri nemuritoare!

Prima dragoste – ceva mai scumpă,
În schimb – ce forţă,
Ce impetuozitate!
200 de bucăţi – cumpăraţi –  patul în care
Am petrecut cu muza prima noastră noapte.

Nu glumesc – sunt serios cu desăvârşire:
Un pud de inspiraţie – 300 de bucăţi.
Cumpăraţi!
Cumpăraţi, cât nu e târziu,
Nervi şi sânge cât se poate de proaspete!

Zaharină?
– Nu avem.
Pantaloni?
– Nu ţinem.
Nu aţi dori mai bine să luaţi craniul meu, periostul?
Este cel mai bun mobil poetic.
Vând inspiraţia –
Cu ridicata şi cu amănuntul.

Pentru dumneavoastră – jumate-de-lămâie „Dor de Cer”.
(Stimabili domni, n-ar fi cazul să nu vă mai hliziţi?)
O jumătate de pud de crupe –
Pentru „Freamătul cometelor”!
Că doar poetul are nevoie să iubească şi să mănânce.

Apropiaţi-vă!
Cumpăraţi
Chinuri de creaţie
Aproape gratis – pe un pud de crupe de mei.
Aseară abia am mâncat
Ultima pereche de pantaloni –
Tristeţe... şi soţie.

Zici de aur?
Merele?
– S-au înăcrit!
Scuzaţi, nu ţinem.
În schimb – pentru oricine:
Dementele zboruri ale genialelor gânduri,
Fulminantul foc
Al genialelor poeme.

Ce ziceţi – dracu să vă ia! – 5 funturi de pâine? –
Luaţi cu ridicata:
„Dinamo-iubire”,
„Pătratul gratiilor”,
„Diavolul în cer” –
De-o absolută prospeţime nervii şi sângele!...
........................................................................
Nu vrei, ticălosule?
Nu ai nevoie, jefuitorule?
Valea, hoitule, să râzi aiurea!!
Bubuind cu sudălmi,
Voi închide schitul –
Astfel că nici azi
Nu va fi să mănânc!

Mă duc în vizuină
Să mă umflu de foame,
Inima să mi-o ard în tristeţea mondială.
Dar ascultă-mă, ticălosule:
„Sufletul nu se va stinge,
Până nu voi simţi oţelul la tâmplă!”
..........................................................
„Iar cu ciocanul în cap –
Zi de zi.
Dar parcă eu aş fi cel ce ar scânci,
Cel ce ar boci în hohote?
Pe piatră săruta-voi urmele prostituatei
Şi voi arunca un:
„Noi
Nu mai avem ce vinde...”

(1922)

 

A IUBI


I. Luna-lampagiu

Va sări luna-apaş în albastra ceaşcă cerească,
Cu argintul norişorilor îşi va împodobi coafura,
Clătinând huliganic un felinar de aur, –
Iar în inimile oamenilor – iubirea-uvertură.

Şi încă nu va reuşi iubirea
Din sicrie
Mugurii ce se umflă (de bucurie)
Să-i crape spre ziuă, desfăcând cu zâmbetul
Bezna înaltă, –
Dar deja doi martori
Frânta, nervoasa şerpuire-a iscăliturilor –
Şi deja o căsătorie – gata,
E fabricată.

sâmbătă, 29 octombrie 2016

UN SUPRAREALIST RUS LA PARIS

  ÎN CURS DE APARIŢIE LA EDITURA "CARMIDES"



*      *     *
 
Peste oraşe diferite stelele sunt la fel
Imposibilitatea spaţiului
În pârâu un ciob de oglindă posedă soarele
Se vede peste o mie de verste
Ca nişte legiuni celeste frunzele umede 
Freamătă tihnit
Cu aripile verzi
Într-o astfel de zi nu e departe până la cer
Direct din tramvai
Liniştită la-nfăţişare
Sinilie la înfăţişare
Grădina Hesperidelor sacre fecioare
  Oare chiar niciodată nu aţi râvnit să fiţi curaţi?
 
 
*      *      *
 
                                                             Lui Viktor Mamcenko
 
Vorbeau doi într-o cameră peste lume
Prin geam se vedea o casă de un alb aprins
Pe pereţi erau ferestrele tablourilor – mai multe 
Privelişti ale apusurilor
Iar sub duşumea se zbătea adânc o inimă acoperită de gheaţă
Ambii se căinau se autocondamnau 
Şi-şi spuneau că feţele negre
Se atinseseră de file albe  
Că în negrul vânt al tristeţii 
Jalnicii lor îngeri ai plânsului părăsiră cornişa îngustă
Sus în ceruri stătea neşansa lor
Despre care
Tihnit în pădurea de aur
Medita sihastrul într-o groapă de piatră acoperită de cetini
El număra inelele de aur
Ale lanţului cu care pământul este atârnat de cer
  Şi vedea că ele erau deja mai multe
 
 
*      *       *
 
În lumea înălţimilor era înspăimântător de linişte
Acolo timpul asculta abisul
Jos era-nspăimântător de linişte
Printre grohotişurile răului
Doar departe şi arare se năştea câte un sunet
Şi tot atunci se tupila
Într-o spaimă mortală  
Doamne ce tihnit e acolo-n lumile înalte
Ce puţin bine
Cum mai tac toţi
Veacuri la rând geniul de sticlă 
Citeşte aceeaşi pagină 
Numai în faţa altarului
Clericul cântă la un pian negru
Căzând de oboseală
Răpus de somn
Dar sfântul atlet
Nu-şi ia mâinile metalice de pe claviatură
Toate sunetele dăruindu-ni-le
Pentru ca tăcerea să nu sărute eternitatea
 

luni, 24 octombrie 2016

DINTR-O RECENZIE APĂRUTĂ LA MOSCOVA



EXTRASE  

Книга румынского поэта, прозаика, эссеиста, переводчика Лео Бутнару — настоящий подарок для любителей истинной поэзии. Безо всякой натяжки о его стихах можно сказать словами из его же миниатюры: это  вселенная, беременная поэзией, это поэзия, беременная вселенной.

 (Cartea lui Leo Butnaru, poet, prozator, eseist şi traducător român e un adevărat dar pentru adevăraţii iubitori de poezie. Fără a exagera, versurile autorului cad sub incidenţa propriilor cuvinte dintr-o miniatură a sa: ele sunt „universul gravid de poezie, care e poezia gravidă de univers.)

Признаюсь честно, мне очень импонирует дар Лео Бутнару доносить свою мысль до читателя максимально ясно, "просто" (я не случайно беру это слово в кавычки, так как в простоте и есть необычайная сложность задумки и исполнения). Так это сейчас редко в современной поэзии!

[Recunosc sincer că mă impresionează harul lui Leo Butnaru de a-i transmite gândul său cititorului maximul de clar, de „simplu” (deloc întâmplător iau între ghilimele acest cuvânt, dat fiind că în simplitate există o extraordinară complexitate a revelaţiei şi interpretării ei (artistice)].

Лео Бутнару, несомненно, владеет "магией метафоры", подчеркивающей изысканную парадоксальность его поэтического языка.

(Incontestabil, Leo Butnaru e un virtuos al „magiei metaforei”, ceea ce şi subliniază paradoxalitatea limbajului său poetic.)

в книге есть блестящий образец и "сложной" поэзии, что подчеркивает многогранность таланта Лео. Имею в виду "Портреты Фриды, писанные с самой себя" — произведение, стоящее на уровне той высокой гениальности, которая присуща картинам самой удивительной художницы.

(…în carte există şi o splendidă mostră de poezie „complicată”, ceea ce scoate în evidenţă manifestarea multilaterală a talentului lui Leo. Mă refer la „Portretele de sine ale Fridei” – operă ce stă la acelaşi nivel de genialitate, caracteristic tablourilor uimitoarei pictoriţe.)

Olga Denisova,

Literaturnîe izvestie, nr. 8/ 2016, Moscova

integral, recenzia e aici: 
http://litiz.ru/nomer.php?id=17040

vineri, 21 octombrie 2016

POEME NIPONE






 HAIKU MODERN

…În fine (de mai mult timp deja acest „în fine), chiar şi oarecum rigizii japonezi, care susţineau că metafora e non grata în poezia lor de formă tradiţională, au cedat presiunilor necesităţilor de înnoire a genului haiku, de diversificare a registrului stilistic, tehnic, cromatic al acestuia. Tomizawa Kakio  (1902–1962) a resimţit influenţa poeţilor simbolişti, încercând să exprime spleenul / angoasa modernilor şi să introducă, în manieră occidentală, abstracţiunea, metafora, analogicul. Iar până la el, Nakatsuka Ippekiro (1887–1946)  a introdus stilul vorbit în haikuurile sale, eliberate de obligativitatea celor 17 silabe. El e considerat fondatorul haikuului în formă liberă. A scris haiku în formă liberă şi (mereu) tânărul (1961 – 1987) Sumitaku Kenshin. Apoi descătuşarea prozodică a haikului a continuat cu Nagata Kōi (1900 – 1997), poet de un stil foarte personalizat, uneori obscur, legat de imageria decrepitudinii, singurătăţii, fragilităţii omului şi lumii lucrurilor care-l înconjoară. De asemenea, acest autor a insistat în promovarea aspectului comic, ironic în reflecţiile despre om şi lume. Nakamura Kusatao (1901–1983) şi-a exprimat nemulţumirea faţă de tendinţele ce încurajau diletantismul şi reîntoarcerea la tradiţia rigidă, fiind primul care a valorificat ideile haikuului care integrează realitatea socială, reflecţiile filosofice şi spiritul unei emoţii poetice autentice, opuse lirismului convenţional şi academismului rigid. Acestă modernizare a haikuului m-a şi încurajat să traduc unele mostre din contemporaneitatea sa. Am făcut-o prin intermediul limbii franceze, deoadrece... deocammdară, nu cunosc... japoneza...

L. B.

în prezentarea şi traducerea lui Leo BUTNARU



Kakimoto TAE (n. 1928)

*     *     *
Vara trecu.
Ridic storurile
Nu privesc la nimic.

*     *    *
Un drapel roşu
Pe o stradelă din Nara
Şi luna-n cerul zilei.

*     *     *
Printre crizanteme
Îmi trec mâinile peste obraji
Ce aspre sunt.

*     *     *
Durere de dinţi.
Evident, în câmp
Prajii sunt verzi.

*     *     *
Arm ridicat rămăşiţele
Unui greier.
Din apa în care căzuse.

*     *     *
Au înflorit lotuşii.
Eu sunt alături de un elefant
Cu urechile scorţoase.

*     *     *
Albul
Picioarelor pline de noroi.
Ţărm de primăvară.

*     *     *
Aproape de mine un fluture iernatic.
Marele clopot al templului
Se leagănă uşor.

miercuri, 19 octombrie 2016

DIN "CARTEA LEOLOGISMELOR"




Leo BUTNARU

·  De îndelung călărit al pegasului poţi avea hemoroizi precum cavaleriştii obişnuiţi.
·  Cine nimereşte mai des după gratiile închisorii – întrebarea sau răspunsul?
·  În general, Muzeul Figurinelor de Ceară e un fel de Adevăr de Ceară.
·  Din oarece greşeală, uneori omul poate crede că-i fericit.
·  Există cărţi atât de voluminoase (unele şi consistente), încât ai putea să le cuprinzi pe după umeri, ca pe un prieten. Spre exemplu, „Istoria literaturii române” a lui George Călinescu.
·  La casa nouă, nici nu ştii la ce să dai drumul mai întâi – pisicii sau unei lacrimi…
·  Pustiu: ce de-a nisip şi niciun struţ!
·  Furtuna magnetică mişcă uşor mandibulele celor cu dinţi metalici.
·  Anunţ: „Spun poveşti pe credit. Şeherezada”.
·  Inimaginabil ce se poate întâmpla cu/ în imaginaţia (omului)!
·  Îmi vine în minte soarele… pentru că mintea omului e vastă, cât cosmosul…
·  Logic vorbind, Ziua de Apoi e chiar Noaptea de Apoi.
·  Ruinele nu se lasă – arată a materiale de construcţie, vor să redevină casă.
·  De obicei, când imaginea cuiva apare în oglinda istoriei, ea nu-i mai poate apărea şi în oglinda obişnuită.
·  Cele mai gustoase sunt fructele şi legumele mâncate înainte ca mintea ta să reuşească a le infecta cu atenţionări din wikipedia.
·  Precum sunt organizate albinele, furnicile, probabil şi ele se gândesc la salvarea lumii, ştiind că, dacă ar dispărea lumea, dispar şi ele.
·  Teatrul, cum a venit, aşa a şi plecat, dar subiectele pieselor lui Caragiale au rămas să facă ravagii în sat.
·  Care ar fi considerate ruinele cele mai celebre? Ale Troei? Cele de pe Acropole?... Dar vă imaginaţi ce ar însemna ruinele Mausoleului lui Lenin?!
·  Alcoolul nu uneşte artistul cu arta, ci cu poporul.
·  Marijuana nu apropie creatorul de artă, ci de tineret.
·  Omul este imprevizibil chiar faţă de sine, iar alter ego ar fi modalitatea de a te ţine la o distanţă nepericuloasă pe tine – de tine însuţi.
·  Parlamentul mi-e prieten, dar mai prieten mi-e adevărul.
·  Şi totuşi, a fost o speranţă slabă: a murit prima.
·  Speranţele degresate ale grăsanilor.
·  Precum rădăcinile, adevărul nu e obligatoriu să fie frumos.
·  Scopul scuză mijloacele… care sunt tot mai puţine, mai puţine… criză economică, asta e…
·  Nu este exclus ca, după ce Artemis l-a transformat pe Aktaion în cerb, care a fost sfâşiat de ogari, ea, zeiţa trufaşă, să fi devenit Muma Pădurii.
·  Păpuşile ca păpuşile, când le înclini, spun „Ma-ma! Ma-Ma!”, însă asta e cu defect de fabrică: înjură de mamă!
·  Talentul nu e ca banii care se pot schimba pe alţi bani. Talentul nu are o valoare de schimb, ci una unică, absolută.
·  Uneori, ca să nu fugi de pe câmpul de bătaie – nu alerga spre el.
·  Sigur, mă împac cu gândul că… Deoarece e mai uşor să te împaci cu gândul, decât cu sentimentul.
·  După ce i s-a realizat visul şi-a dat seama că de fapt nu era visul lui.
·  Tu crezi că ierbii nu-i place să se vadă în oglindă? Fă-ţi pantofii lună!
·  Asta e: odată ce există bandă rulantă, există şi contrabandă rulantă (pe Mercedesuri, BMW-uri, Toyota atc.)
·  Nu o dată, leşinul e cădere în nesimţire din prea multă simţire.
·  Pentru ca să scrii proză, trebuie să ai măcar o concepţie cât de vagă despre poezie.
·  Între ruine şi dărâmături există o mare deosebire. Spre exemplu, ruinele pot fi Acropole, Capitoliu; în genere pot fi Grecia sau Roma Antică, pe când dărâmăturile nu sunt decât ceea ce sunt: dărâmături.
·  De fapt cucul e un Nevermore discret, ceva mai redus, dar nu cu mult, decât cel al corbului.
·  Nu pot suporta nici chiar propriul destin, dacă el încearcă să mi se urce în cap. La cap – mai merge…
·  Am să-ţi trimit o casetă video ca să vezi cum n-am ochi să te văd.
·  Buget şi bujie: Când suntem bugetaţi – avem ceva bani. Când suntem bujietaţi – avem scânteia.
·  TrOrfeul de Aur.
·  Acest personaj literar e atât de obişnuit, încât, la capitolul originalitate, mai că fiecare cititor îi este superior.
·  Fructieră pentru mărul discordiei.
·  Cel mai greu e să scrii partea introductivă la introducere. Şi tot aşa, în descreştere…
·  De la Marele Drum al Mătăsii – la drumul otova al celofanului spulberat pe toate drumurile.
·  Doamnă, cam tragi mult la cântar. Nu este exclus să ai o piatră pe inimă…                                       
·  În raport cu alter ego eu nu sunt decât o minoritate personală.
·  Când, în mijlocul unei naţiuni predominante, încetezi să te mai simţi minoritar, înseamnă că ai devenit personalitate.
·  Ce ochi vii ai! Ca nişte aşchii de viaţă.
·  Sentimentul nu poate fi confundat cu nimic altceva decât cu presentimentul. Ba chiar viaţa noastră întreagă e mai mult presentimente decât sentimente.
·  Viaţa omului este o permanentă înşiruire de întârzieri. Din acest motiv unele întârzieri nici nu se mai întâmplă.
·  Ce a fost uitat – uitat rămâne. Reînnoirea memoriei e pentru viitor, nu pentru trecut.
·  Scrisul din Basarabia nu înseamnă o ţidulă într-o sticlă aruncată în marea literaturii române; mai curând literatura din Basarabia înseamnă însăşi sticla ce ocroteşte scrisul.
·  Depinde pe ce mâini cazi: ar putea să te înalţe!
·  Cu cât timpurile sunt mai grele, cu atât mai uşoare devin femeile.
·  O fi el că fericiţii nu au nevoie de ceasornice. Dar totuşi, oare câte fuse orare sunt pe durata raiului?
·  De când li s-a furat marea, basarabenii au mare rău de mare.
·  Te umflă râsul. Te-ar putea dezumfla râsu-plânsu.
·  Când spune că nu minte, mincinosul rămâne consecvent cu sine însuşi.
·  Acestui politician feroce şi omniprezent i se poate spune: omul-Haită.
·  Conform coloraturii penetului unele păsări parcă ar purta sutien. Amintiţi-vă care anume…

duminică, 16 octombrie 2016

POLEMIC, DESPRE ANTOLOGII ŞI ONESTITATE

ANTOLOGII NOI, SOLIDARITATE ŞI PROBLEME VECHI

(fragment dintr-un interviu abia rostit)

S-ar putea spune că nici până astăzi nu s-a produs o – cum să zic? – unificare în evaluarea exegetică a scriitorilor de aceeaşi vârstă, ca generaţie, sau de vârste diferite, dar uniţi de ceea ce se numeşte o generaţie estetică, de pe ambele maluri ale Prutului.
– Din păcate, cam aşa stau lucrurile, răzleţite… Când am început să pătrundem şi noi în literatura română, criticii importanţi de la Bucureşti încetaseră să mai citească literatură pentru documentare, contare, evaluare. Nu mai citeau pentru aşa ceva nici ce se edita în dreapta, nici ce se edita în stânga Prutului. Era absolutul drept al domniilor lor cum procedează, de unde, pentru unii, mai întâi, proiecte şi angajamente politice de partid, după care au venit funcţii mai mult sau mai puţin importante socio-culturale sau diplomatice. Redutabilii exegeţi se opriseră la vrafurile de fişe, presupun, despre literatura română, pe care, „topindu-le” în studiile şi portretele de autori comentaţi până la acel moment, purcedeau la elaborarea istoriilor literaturii române. Astfel că unii scriitori din stânga Prutului, nefiind citiţi până la acel moment, nici nu au intrat în respectivele tomuri. Şi nu e strop de rea intenţie când spun că, în fine, istoriile scrise în dreapta Prutului, fără scriitorii pruto-nistreni, nu sunt împlinite. Unde mai punem că în ele au intrat destui autori din dreapta Prutului care sunt inferiori celor mai buni colegi ai lor de la Chişinău. E o stare de fapt şi nu una care să provoace nemulţumiri, animozităţi etc. Cu timpul, lucrurile au început a se mai aşeza, mai multe dicţionare de literatură editate la Bucureşti dând şi informaţii despre fenomenul literar din stânga Prutului, despre scriitorii din Estul Moldovei/ României istorice. În istoria sa, Ioan Holban a introdus mai multe portrete ale scriitorilor de la Chişinău.
– Plus vechea problemă a antologiilor panromâneşti, din multe lipsind poeţii foarte buni din stânga Prutului…
– Da, un plus ca un… minus… Să dau un exemplu relativ recent: a apărut, în variantă bilingvă (cu traducere în engleză) ceea ce se numeşte „Antologia de poezie a Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2015”, incluzând 31 de poeţi „aleşi de Uniunea Scriitorilor”, care, se zice în scurtissima precuvântare, „sunt chiar şeherezadele tranziţiei”. Ei bine, şi aici e rău: nu este inclus niciun poet român din stânga Prutului, chiar dacă, exact în primăvara acestui an, într-o competiţie cu confraţi redutabili din dreapta Prutului, echipa Filialei Chişinău a câştigat Turnirul de Poezie de la Balcic, organizat de USR! Păi, din cei care au fost „învinşi” există în enciclopedie, însă dintre învingători – ba! În schimb, există o autoare de care, în tot timpul tranziţiei (luat de măsurător în precuvântare) şi până la el, cam nimeni nu a ştiut ceva de doamna respectivă, inclusă – să vezi! – atât de „brusc!” – chiar printre cei mai importanţi, cei mai barosani, „cei aleşi de Uniunea Scriitorilor”. Plus că – un uriaş minus: ce fel de poetă română e doamna, dacă publică în această „antologie” un text al ei în… limba engleză, care nu are varianta originalului acestei selecţii – româna? Ce a povestit cititorilor, literaturii române timp de 25 de ani, ba chiar mai mulţi, îndărăt, această Şeherezadă, care nu a apărut cu texte nu că în cărţi, ci barem în presă?
Pentru a îndreptăţi astfel de bizarerie, e dat un argument: „Câteva (texte – n. m.) au fost scrise direct în limba engleză, lucru care se întâmplă din ce în ce mai des la poeţii români de la o vreme încoace”. Chiar aşa, tot mai des?... Nu-mi vine a crede… Iar dacă sunt autori din România care scriu în engleză, – să fie sănătoşi! Însă dânşii deja nu mai sunt autori români. Aşa înţeleg eu.
 Dar nici în similara Antologia 2014 nu fusese introdus vreun poet redutabil de la noi!  
Aşadar, pe vechi, stăm prost cu principiile, criteriile de antologare… Apoi stăm prost nu doar cu valorizarea, ci şi cu onestitatea… Pentru că, dacă valorizezi incorect, ori eşti incompetent, ori neonest…
Cine ştie, poate cineva dintre cei 31 de colegi incluşi în antologie s-o fi gândit să cedeze spaţiul pentru un text de-al lor vreunui poet bun din stânga Ptrutului… Da, nu este exclus să se fi gândit … Dar… Poveste veche: nu până la capăt şi nu suficient de generos s-o fi gândit…
Pentru că antologatorii pruto-danubieni, uneori şi ei autori ai antologiilor pe care le regizează cum le regizează, nu sunt corecţi cu poeţii pruto-nistreni, unii dintre care, fără îndoială, sunt superiori negeneroşilor, egoiştilor, poate că chiar infatuaţilor, aroganţilor. E drept, aceste anti-calităţi, numite ultimele aici, nu prea sunt exteriorizate, însă uneori pot fi citite pe chipul vreunui coleg, ce se arată mereu nemulţumit sau doar plictisit de viaţă şi literatură. De propria viaţă şi de literatura altora. El, plictisit, din nou lăsând să se înţeleagă că dânsul, în persoană şi creaţie, ar un fel de magistru, de mentor, de expert infailibil, ce ia 10 pe toate liniile (versurilor pe care le comite).
Dar s-a solidarizat cineva dintre colegii din dreapta Prutului cu opiniile pe care le-aţi emis referitor la trecerea cu vederea a poeţilor români valoroşi din stânga Prutului?
– Am publicat părerea mea pe FB, primul dintre colegi intervenind Liviu Ioan Stoiciu, care a scris: „Sigur, Poete Leo, poeţii de dincolo de Prut fac parte din aceeaşi mare literatură scrisă în limba română... Apropo: voi, când publicaţi antologii ale Uniunii Scriitorilor din Moldova, publicaţi în ele şi poeţi din România?” Eu l-am pus la curent că, spre exemplu, în „Cartea Poeziei”, care se editează anual la Chişinău, sunt incluşi şi colegi din dreapta Prutului. Din câte ştiu, la editura „Cartier” urmează să apară o antologie (poate un florilegiu, să zicem; pentru că nici cea de la USR nu e, totuşi, o antologie, ci o selecţie-florilegiu), traduceri în rusă, în care sunt incluşi şi unii poeţi din Ţară. Dar, pe de altă parte, din USR fac parte şi circa 100 de transpruteni, pe când în USM nu există membri din dreapta Prutului. Nu poate fi vorba de o paritate... perfectă.
Apoi Liviu reveni pe FB la problema cu antologia USR, subliniind că „E impardonabil că poeţii basarabeni nu sunt cuprinşi în general în antologii şi în istorii literare din România”.
Poetul Vasile Dan subliniază că: „Nu există decât o singură literatură română. În rest: discuţii critice legitime, gusturi, opţiuni (corecte sau incorecte, argumentate sau arbitrare, în cunoştinţă de cauză sau infatuat ignorante, relaxate sau complexate)”.
Dacă e se „extrag” solidaritatea din accesările şi aprecierile acestei postări pe FB, printre cei care sunt de acord cu nedumeririle mele sunt poeţii Ioan Matiuţ, Ion Cristofor, Paulina Popa, Paul Eugen Baniciu, Francisca Ricinsky…
Însă, înainte de toate, problema îi vizează chiar pe autorii, poeţii din stânga Prutului care, cu excepţia Silviei Caloianu, Călinei Trifan şi a lui Vitalie Răileanu, ca şi în alte cazuri, nu au reacţionat, rămânând în expectativă, probabil. O fi şi ceva poltronie la mijloc, iar pe de margini  poate chiar ceva laşitate, presupun. Pentru că, se gândesc dânşii, un semn de solidaritate pe FB ar putea să aibă urmări nefaste pentru glorioasa lor carieră poetică; urmări ce li s-ar putea trage de acolo, „de la centru”, unde, obligatoriu, numele lor va fi înregistrat şi introdus în condica neagră… Dacă ar fi să judece chiar aşa, sigur că o dau grav în prostie…
Dar să sperăm că nu e chiar asta din urmă.
– Să sperăm… La un moment dat, am avut un schimb de mesaje cu Maria Şleahtiţchi. Iniţial, discutam ceva politică, economie, întrebându-se colega mea cine suntem noi, ca popor şi caracter. Eu însă i-am propus să restrângem noţiunea de noi, ca naţiune, rezumând-o, la acel moment, la noi, la scriitori, amintind că, vreo 2-3 zile în urmă, eu publicasem pe FB o nedumerire, intitulată „Antologie nouă, probleme vechi”, în răstimpul trecut convingându-mă că iubiţii noştri colegi tac mâlc (chiar dacă eram sigur că văzuseră postarea; unora le-o trimisesem personalizat): tac, de parcă nici nu ar exista. „Au caracter, probabil...”, conchideam. La care Maria îmi răspunde că, da văzuse postarea, „dar mi se pare, cum să zic? umilitor şi nedemn – cam aşa – să tot spunem că sunt şi aici poeţi, de vreme ce «negociatorii de imagini şi valori» de pe Dâmboviţa cred că nu sunt şi chiar dacă, prin absurd, vor fi fiind, nu vor să ştie de ei. Nu vor şi asta-i tot. Cum zici tu – povestea e veche. Nu e mai bine să scrii, dincolo de canoane şi antologii? Eu cred că este o soluţie de luat în seamă”.

Oricum, şi aceasta e o poziţie, deja. Şi are rezonul ei. Însă eu cam cunosc dedesubturile, „caracterele” şi mă gândesc şi la altceva...