UN POET CE REPREZINTĂ DOUĂ AVANGARDE: LEONID CERNOV

Leonid CERNOV   (1899 – 1933)

 Poet, prozator, publicist, dramaturg şi traducător. Adevăratul nume: Maloşiicenko. A scris atât în rusă, cât şi în ucraineană, prin urmare – este revendicat de avangardele din Moscova şi Kiev, ca exponent remarcabil al imagismului.

S-a născut în oraşul Aleksandria din gubernia Herson în familia unui agent de asigurare. În gimnaziu i se dezvăluie precocele aptitudini literare. În autobiografie scria: „Învăţam prost, deoarece nu dispuneam de timp suficient, pe umerii mei ducând revista noastră umoristică ilegală. Concomitent, eram şi redactor, şi editor, scriam, desenam eu însumi, – astfel ajungând a învăţa în clasa a cincia trei ani la rând, iar în primăvara anului 1914 bunii mei îndrumători m-au alungat din gimnaziu”. După această întâmplare, Cernov pleacă la Chişinău, unde îşi încheie studiile gimnaziale. În anii 1917-1921, rătăceşte prin Ucraina, lucrând ca jurnalist, un timp studiind la facultatea de matematică, apoi la cea de drept. Joacă pe scenele a mai multor teatre. Scrie piesele „Dumnezeul lui Avraam” şi „Acţiune despre regele Maksimilian”, traduce din Molière şi L. Andreev.

În perioada anilor 1918-1921, scrie câteva volume de versuri, care rămân însă în manuscris. În toamna anului 1922, organizează un grup de imagişti ce întrunea câţiva tineri poeţi şi pictori. În 1923, la Moscova, face cunoştinţă cu reputaţii imagişti Serghei Esenin, Anatoli Mariengof şi Vadim Şerşenevici, după care pleacă la Vladivostok. Editează volumul de versuri „Sindicatul demenţilor”, de o expresivitate aparte, de o imagistică fulminantă. Este tentat şi de experienţe în sfera dinamismului sculpturii.

După călătoria în jurul lumii pe o navă maritimă, vine la Odessa, unde aderă la grupul „IugoLEF” (LEF-ul de sud), în revista căruia publică fragmente din „romanul cinematografic” (poemul) „Cooperativa idioţilor” (1924). În 1925, la Leningrad, e unul dintre membrii activi ai „Ordinului imagiştilor militanţi”. Din acest an, până la sfârşitul vieţii, a editat opt cărţi, printre care un volum de impresii de călătorie „125 de zile la tropice” (1928) şi poemul de proporţii „Frontul” (1931).

În traducerea lui Leo BUTNARU

SINDICATUL DEMENŢILOR

Se dedică prietenilor imagişti:

Viktoria Belakovskaia, Serghei Goncearov,

 Iosif Kricevski, Gheorghi Fileanski.

Hei, voi, cei cărora vă este parşiv în puturoasele apartamente

În aceste timpuri fumegoase ca nişte lumânări ieftine, –

Haideţi să fondăm, să inaugurăm

Unicul în lume

Sindicat al Demenţilor!

În astă lume mediocră, precum creierul

născutului de şapte luni,

În săptămâni

Hârâitoare ca un onanist înrăit, –

Cu scuipat peste flacăra cerii de două parale

Şi urlet de Dragoste – detunătorule, Deşteaptă-te!

Şi printre cei care atârnă zilnic ca nişte cârnaţi,

Pentru ca valuta, vagoanele şi pielea s-o vâneze, –

Noi acoperiţi de trandafiri înflăcăraţi

Şuierăm în scrâncioburile

Veselei, zbuciumatei, turmentatei Iubiri.

Şi – în loc ca-n birouri sordide asemeni ploşniţei

Să sfredelim cu capul

Plumbul dărilor de seamă, –

Flămânzi, tineri – sufletele să ni le împrietenim

Cu jonglerii de corpuri şi de inimi pascale.

În această viaţă „normală” a prostiei de oaie,

Unde-n putregaiul zilelor miasmele-s de nesuportat,

Noi suntem

Oamenii multicolori,

Bineînţeles – demenţi,

Cărora pretutindeni li se strigă: „Afară!”

.................................................................

Aşadar, s-o luăm spre soare direct prin nori,

În cer curcubeul umerilor noştri de fier să răsară,

Haideţi să fondăm, să inaugurăm – veselul, puternicul

Sindicat al Demenţilor!

(1922)

VREAU SĂ MĂNÂNC

 

 Primitiv tragic

Nemaipomenită întâmplare!

Grăbiţi-vă!

Ieftin de tot!

Deschid dugheana „Schitul poetic”.

Un imens sortiment de exaltări de creaţie!

Nu pierdeţi ocazia!

Cumpăraţi,

Cumpăraţi!...

„Reînvierea bucuriei”,

„Căutarea fericirii”.

Grăbiţi-vă, procuraţi-le la jumătate de preţ!

Pentru dumneavoastră – foarte ieftin.

Năvăliţi! Tăbărâţi!

Pentru un pfunduleţ de pâine de secară – visuri nemuritoare!

Prima dragoste – ceva mai scumpă,

În schimb – ce forţă,

Ce impetuozitate!

200 de bucăţi – cumpăraţi –  patul în care

Am petrecut cu muza prima noastră noapte.

Nu glumesc – sunt serios cu desăvârşire:

Un pud de inspiraţie – 300 de bucăţi.

Cumpăraţi!

Cumpăraţi, cât nu e târziu,

Nervi şi sânge cât se poate de proaspete!

Zaharină?

– Nu avem.

Pantaloni?

– Nu ţinem.

Nu aţi dori mai bine să luaţi craniul meu, periostul?

Este cel mai bun mobil poetic.

Vând inspiraţia –

Cu ridicata şi cu amănuntul.

Pentru dumneavoastră – jumate-de-lămâie „Dor de Cer”.

(Stimabili domni, n-ar fi cazul să nu vă mai hliziţi?)

O jumătate de pud de crupe –

Pentru „Freamătul cometelor”!

Că doar poetul are nevoie să iubească şi să mănânce.

Apropiaţi-vă!

Cumpăraţi

Chinuri de creaţie

Aproape gratis – pe un pud de crupe de mei.

Aseară abia am mâncat

Ultima pereche de pantaloni –

Tristeţe... şi soţie.

Zici de aur?

Merele?

– S-au înăcrit!

Scuzaţi, nu ţinem.

În schimb – pentru oricine:

Dementele zboruri ale genialelor gânduri,

Fulminantul foc

Al genialelor poeme.

Ce ziceţi – dracu să vă ia! – 5 funturi de pâine? –

Luaţi cu ridicata:

„Dinamo-iubire”,

„Pătratul gratiilor”,

„Diavolul în cer” –

De-o absolută prospeţime nervii şi sângele!...

........................................................................

Nu vrei, ticălosule?

Nu ai nevoie, jefuitorule?

Valea, hoitule, să râzi aiurea!!

Bubuind cu sudălmi,

Voi închide schitul –

Astfel că nici azi

Nu va fi să mănânc!

Mă duc în vizuină

Să mă umflu de foame,

Inima să mi-o ard în tristeţea mondială.

Dar ascultă-mă, ticălosule:

„Sufletul nu se va stinge,

Până nu voi simţi oţelul la tâmplă!”

..........................................................

„Iar cu ciocanul în cap –

Zi de zi.

Dar parcă eu aş fi cel ce ar scânci,

Cel ce ar boci în hohote?

Pe piatră săruta-voi urmele prostituatei

Şi voi arunca un:

„Noi

Nu mai avem ce vinde...”

(1922)

 

A IUBI

I. Luna-lampagiu

Va sări luna-apaş în albastra ceaşcă cerească,

Cu argintul norişorilor îşi va împodobi coafura,

Clătinând huliganic un felinar de aur, –

Iar în inimile oamenilor – iubirea-uvertură.

Şi încă nu va reuşi iubirea

Din sicrie

Mugurii ce se umflă (de bucurie)

Să-i crape spre ziuă, desfăcând cu zâmbetul

Bezna înaltă, –

Dar deja doi martori

Frânta, nervoasa şerpuire-a iscăliturilor –

Şi deja o căsătorie – gata,

E fabricată.

În aceeaşi noapte – al pasiunilor sale câine flămând

Caută la groapa de lături,

Unde şi urmaşul avea să se zămislească.

Iar spre dimineaţă ea – femeia – ar fi fost o prostie să plângă,

Temându-se a se-ntoarce în casa părintească.

Iar spre dimineaţă –

La geam o batistă sfâşiată noaptea trecută,

Iar la masa din Gubprodkom*, ca nişte erori –

Chiştoacele pasiunilor chinuitoare.

Un prânz inevitabil, sub pat – o oală oarecare,

Şi ei – fabricanţii de copii scâncitori.

Şi iar sare luna-lampagiu

În ceaşca cerească prinsă-n albastre inele,

Dând ca la fotbal cu piciorul în mingea focului de aur, –

Dar soţilor, supărat, ce-ar avea el a le povesti?

Poate doar – să schimbe scutecele....

II. Fără un pat pentru doi

Mic-burghez fără bretele,

Aducând iremediabil a provincie,

Obrăznicătură ignorant-fricoasă de actor,

Şmecheraş cu joben,

În ultimul joc pierzând tot ce avea:

„Dacă-i pe bani – mă însor”.

Student lungan, calicit de dreptul roman,

Nimicfăcător ideal, lingău de bucate ştiinţifice,  –

Pe sub pereţi, în cafenea, brav, strigă cât poate de tare:

„Mă însor – pentru că iubesc, orice s-ar zice”.

Ei, dar eu ce fac?

Cum să mă gândesc la această căsătorie

Cu cea care în inimă mi-e ca bisturiul vreunui chirurg, –

Dacă, nopţile, despre Numele Tău mi-e groază

Chiar numai şi cu cerneală să plâng?

De-aş fi lăsat măcar cu curentul electric al buzelor

Să mă ating de ale sânilor rubine boltite.

Mie tăcerea – îndelungată şi multă mi-ar prii,

Şi versurile de dragoste în cuşcă zăvorâte.

Draga mea, dragă!

Crezi că-mi vine uşor să suport

Gândul despre zilele de luni ale Iubirii mele?

Căci inima nu mi-e

Decât o gâzuliţă sub piatra de moară

A zilelor viitoare năvălire de steiuri surii.

Şi până nu s-au furişat – năpârliţi, bătrâni – motanii

Obişnuitelor Zile de lucru

Păsările Iubirii să le sugrume –

Arcuşul numelui Tău culege nemaiauzite arii

Din vioara sufletului meu, sublime.

Şi – pe cuvânt de onoare – n-au rost istericalele,

Răcnetele, ţipetele şi trâmbiţele de aramă, rebele.

În căutarea noilor, necunoscutelor Americi,

În oceanul trupului Tău

Rătăcesc corăbiile buzelor mele.

III. pentru că iubesc

Când cancelaristul, descompus sub mape,

Cu putreziciunea cernelii – rezultatul plictiselilor, –

Să-i mai ardă lui de iubire, înnebunit de clătinatul

Pădurilor balansatoare şi trosnetul alarmelor?

Când inginerul – tatăl săgeţilor clădirilor aţintite spre cer,

Sau vraciul – cavalerul morţii – la straja sicrielor, –

De vin şi confort şi pâine ar avea neapărată nevoie, –

La ce dracul atunci le-ai mai spune de suflet şi iubire, bieţilor?

Când un poet tihnit prins e-ntr-o poetică învârtejire,

Încât văzduhul e de foc şi e dureros să respiri omeneşte, –

Năluca iubirii abia de se zăreşte-n depărtare

Şi o muscă ţepoasă doar te enervează, fireşte.

În schimb, când lumânările-s pe neagra catifea,

Când luntrea lunii e – şi nori şi zori ce se ivesc cu-ncetul, –

Priviţi cu ce focuri este luminat

Cancelaristul – medicul – inginerul – poetul!

Acoperemântul lor – brazde stelare, lucitoare,

Aşternutul lor – sărutul ierburilor în nemărginire,

Drapelul Iubirii – astrologul dement

Pe perinele dreptului la iubire.

Iar ziua, Dragostea – ca durerea de dinţi,

Şi alcovul ei este chiar pâinea.

Însă orice răsărit – dragă, ştiu, –

E al văduvei transparent văl de doliu.

Iar când, abia atingându-mă cu buzele

Betelor litere, noaptea şoptesc numele Tău, –

Numai în aceste clipe se aude între noi

Al iubirii fir tors, înnodat auriu.

Şi când al mâinilor mele Celsius înnebunit

La soarele Sânilor tăi arată plus 100 de grade, –

Trupul ţi-e trenul expres pe şinele buzelor mele

În ziua Orientului ce flacăra-şi arde.

Iar când a patului luntre scuturată

Unduieşte în valuri de uncrop – spre zero – pe

Asfinţitul însângerat, pământesc,

Al buzele Tale şi-al buzelor mele,

Zic: „Nu mă însor – pentru că iubesc”.

(1922)

__________________ 

*Gubprodkom (Gubernskii prodovolstvennâi komitet) –  Comitetul alimentar de gubernie.

 

CÂNTAREA CÂNTĂRILOR

experienţa dinamismului sculpturii

Ţie, celei care-ai incendiat monoplanul patului meu,

Pentru ca aviatori arzând de vii –

Noi în Eternitate să zburăm,

Ţie în Evanghelia pasiunilor – „A Doua Mamă a Domnului,

Unică în Iubire printre oameni”.

Sunând, tremură dinamul trupului Tău,

Pe scaunul electric spre-a mă executa, infractor, târându-mă.

Iar eu cu firele buzelor –

Pe marmura călită,

Binecuvântez moartea şi Călăul.

În Marele ocean zbuciumat al trupului Tău

Apare al submarinului meu periscop.

Şi, dintr-o dată, –

Cometa buzelor Tale

Trecu şuierător peste piept,

Căpitanul alegându-se c-un meteor în frunte.

Însă pe culmile sânilor – de rubin turnuri de veghe –

Radioul fără fir al inimilor.

Şi ale telegrafului buzelor – disperate scânteieri:

„...corabia... focul... naufragiu.. sfârşit...”

Şi, înecându-mă cu uncropul ardorii Tale,

Fost-am mort întreaga noapte,

Scurtă precum clipa,

Iar dimineaţa – pântecul Tău, aerodromul dorinţelor,

Pe care în fiecare zi se află

Biplanul buzelor mele.

Şi bogomilii braţelor rugător şi cu însufleţire –

Abrupte-ndoituri ale buzelor înflăcărate,

Acolo, unde pe Alpii fremătătoarelor coapse –

Ca un curcubeu purpuriu

Se văd urmele dinţilor mei.

Iar ceva mai departe –

Însemnele sângerii ale sărutărilor,

Unde se ascunde dorul nopţilor mele,

Cămila buzelor

Şi ale Sicriului Domnului călcâie,

Pentru-a aprinde-acolo, hohotind de plâns, lumânarea limbii.

Proiectoarele ochilor mei şi motocicletele buzelor

În razele pletelor Tale – ca luntrea în păpuriş.

Peste faianţa chinezească-a ceştilor-rotule –

Hristos Îndureratul

În Marea Marmara a picioarelor.

Iar electromagneţii rădăcinii nasurilor noastre

Nu-i vor stăvili nici fiara, nici duşmanul.

Limba mea, ca un blindat în flăcări,

Caută salvare-n golful alunecoaselor Tale buze.

Şi colo, unde de la ceafă spre locul dintre omoplaţi

De la gât în jos

Pe-a spatelui Tău şosea –

Automobilul buzelor mele să zboare şi să cadă

Şi să atârne-n aer peste-ale coapselor valuri.

Ce zeu mi-a predestinat aceste chinuri –

Cu-a buzelor sanie de-a urca

Pe munţii umerilor înzăpeziţi?

Acolo ca şerpii nesăţioasele braţe,

Şi eu pe ele

Ars de soare să mă culc.

Înnebunit de bârfele şi molfăitul bazarului,

Pe mine de Tine

Să mă prind cu cuiele lacrimilor, –

Pentru ca-n lumea aceasta, fără-a excepta comisarii,

Să poată şi alţii a-şi creşte durerea

Şi să iubească,

Precum mie mi-e dat.

Precum Golgota Pasiunii viaţa îmi atârna,

Nu ştiu –

Din pieptul tău să sorb primăvara, –

Şi pe crucea

Însetatului tău trup

Pe mine, Hristosul,

Cu cuiele caznelor mă voi răstigni.

(1922)

ŞI TOTUŞI SE ROTEŞTE!...

  Pentru Serghei Esenin,

Anatoli Mariengof,

Vadim Şerşenevici

Pe otgoanele versurilor

Scămoşate-murdare,

Precum burlacul sufocându-se de povară şi munci blestemate,

Eu trag edecar la nu mai ştiu ce monstruoasă sărbătoare

Această barcă cenuşie a zilelor înmuiate.

Rimele dure au făcut bătături

Pe neatinsul trup

Al virginului

Suflet al meu.

De la explozia consonanţelor,

De la arsura din gâtlej

E foarte dureros să respir,

Să trăiesc e nespus de greu.

Şi totuşi eu cred în monstruoasa sărbătoare,

În colosalul soare din ochii oamenilor

Şi că peste munţii zădarnicelor secole curând

Într-o mare Bucurie va fi să domin necesara unealtă.

Şi în fiece secundă tot mai sus şi mai sus

E scămoşatul ţipăt al venelor mele aeriene:

„Nici cu un piston mecanic n-ai putea stoarce

Din cilindrul sufletului această credinţă

în Ziua aşteptată!...”

(a 1923-a iarnă)

 

DUPĂ FURTUNA PASIUNILOR

Geniului pictoriţei Viktoria Belakovskaia

Nu importă de-i aşa sau altcumva,

După fiece furtună-a pasiunilor, greu,

Corabia mea îndelung se repară

La cheiul sufletului Tău.

Şi când de la turbările din miez de noapte

Cârma e bucăţi şi velele – zdrenţuite, toate,

Calea mea totdeauna e trasată

Spre golful nostalgiei înluminate.

Însângerat de Iubirea de cândva,

Beau linişte pe umărul Tău.

La altarul ochilor Tăi

Acelaşi păcătos nebun rămân mereu.

După ce mă schingiuiră la stâlpul cruzimii,

Ei se duc, nemila tăinuindu-şi-o cumva.

Numai Tu, icoană făcătoare de minuni,

Rămâi în beznă a-mi lumina.

Iar când inima-mi este un crater – atât,

Mi-e tare credinţa, curată şi dulce:

Tu vei veni, Maică a Domnului, Tu vei veni

Întru-a mă coborî de pe cruce.

(1923)

ECHILIBRISTICA IMAGINII

(„Iarmarocul visătorilor”)

Noaptea – grajd de diamant în care noi am muls

Ugerul cerului, unde ţâţele-s în lumina stelelor.

În clopotniţele Inimii arama sunarăm

Noi – paracliserii Pasiunilor.

În abecedarele Iubirii –

Columbii caligrafiei solare,

Acrobaţii dementelor mângâieri.

Sofalele poeţilor – să se-nece cu bronz

(Al lunii rănite ochi batjocoritor).

Cardinalii Pasiunilor – Aleluia turbărilor,

Arzătorii nocturnelor dinamo-vise.

Noi – geambaşii mortalelor sărutări

Şi vagabonzi în împărăteasca Iubire!

Noi – coţcari în propriul nostru Ecleziast,

Noi – în birtul chinurilor –

Mezatul Dragostei.

Noi – ferestraiele de traforaj ale Fericirii

De-a fi descoperit exultantul Bordel!

La bazarul drojdiilor – din nou echilibrişti,

Contra molimei iluziilor –

Suntem în Teatrul Revoltelor – artiştii cei dintâi,

Fiecare cu micul său soare purpuriu

Al pieptului plescăitor!

Însă în spelunca stelară facem tandem monist –

Diavolul şi Domnul pe o singură cruce.

Noi – vagabonzii Fericirii, noi – imagiştii,

Speculanţii turbanelor, diaconii Pasiunilor,

(1923, aprilie)