ÎN CURS DE APARIŢIE LA EDITURA "CARMIDES"
* * *
Peste oraşe diferite stelele sunt la fel
Imposibilitatea spaţiului
În pârâu un ciob de oglindă posedă soarele
Se vede peste o mie de verste
Ca nişte legiuni celeste frunzele umede
Freamătă tihnit
Cu aripile verzi
Într-o astfel de zi nu e departe până la cer
Direct din tramvai
Liniştită la-nfăţişare
Sinilie la înfăţişare
Grădina Hesperidelor sacre fecioare
Oare chiar niciodată nu aţi râvnit să fiţi curaţi?
* * *
Lui Viktor Mamcenko
Vorbeau doi într-o cameră peste lume
Prin geam se vedea o casă de un alb aprins
Pe pereţi erau ferestrele tablourilor – mai multe
Privelişti ale apusurilor
Iar sub duşumea se zbătea adânc o inimă acoperită de gheaţă
Ambii se căinau se autocondamnau
Şi-şi spuneau că feţele negre
Se atinseseră de file albe
Că în negrul vânt al tristeţii
Jalnicii lor îngeri ai plânsului părăsiră cornişa îngustă
Sus în ceruri stătea neşansa lor
Despre care
Tihnit în pădurea de aur
Medita sihastrul într-o groapă de piatră acoperită de cetini
El număra inelele de aur
Ale lanţului cu care pământul este atârnat de cer
Şi vedea că ele erau deja mai multe
* * *
În lumea înălţimilor era înspăimântător de linişte
Acolo timpul asculta abisul
Jos era-nspăimântător de linişte
Printre grohotişurile răului
Doar departe şi arare se năştea câte un sunet
Şi tot atunci se tupila
Într-o spaimă mortală
Doamne ce tihnit e acolo-n lumile înalte
Ce puţin bine
Cum mai tac toţi
Veacuri la rând geniul de sticlă
Citeşte aceeaşi pagină
Numai în faţa altarului
Clericul cântă la un pian negru
Căzând de oboseală
Răpus de somn
Dar sfântul atlet
Nu-şi ia mâinile metalice de pe claviatură
Toate sunetele dăruindu-ni-le
Pentru ca tăcerea să nu sărute eternitatea
* * *
Rotindu-ne lent în sensul timpului
Abandonând eternitatea vederii
Noi intrarăm în salonul de fier
Luminaţi de surâsul dispreţuitor
Culcându-ne obosiţi
Şi adormind îndată.
Cine ne cheamă?
Parcă am fi auzit un glas.
Ar fi trâmbiţa ceţii –
Ar fi cântecul violetelor –
Ar fi vioara de zăpadă?
Nu. E mila –
E zângănitul lanţului de fier –
E cântecul de ocnaş al gărilor
Susurat de glasul obosit al toamnei.
O, înduraţi-vă
O, părăsiţi lumea
O, muriţi împreună cu noi
Blestemaţi revărsările zorilor
Timpul cântă-ncet la flaut
Tace, râde
Va trezi roua
Şi în codru fi-va fericire.
* * *
Cine ţine minte căderea de cord
Înspăimântătoarea-nfrigurare a pereţilor de sticlă
De parcă s-ar fi rupt din benă
Un fluviu al îngrozitoarelor evenimente
Şi deja venea timpul
Şi deja se apropia clipa –
Tu ţii minte, tu vezi, tu ştii
Uiţi, tu dormi
Şi dintr-o dată ferocitatea se retrage
Se desfac gheare ciudate
Străinul se culcă pe pământ
Şi nu mai năzuieşte la nimic
El deja nu mai ţine minte viaţa
Doarme adânc în ploaia rece
Întorcându-se cu faţa în humă
* * *
Năluciri în sferele fulgerelor
Fulguraţiile nu reuşesc
Nu reuşesc să memoreze
Ce vorbeau în foc
Îngerii de-o clipă ai vieţii
Neasemuita viaţă a norilor
Mereu şi-a tot modificat greutatea
Pe înalţii munţi ai zorilor
Se odihneau ei regii
Mai apoi coborând pe pământ
Se strecurau în subsolurile caselor
Ascunzându-se în bezna galeriilor
Adormind în lanţuri negre
Nu reuşeau să memoreze
Pentru cei privaţi de memorie
Sărutaţi înaltele chipuri
Şi-nchideţi peste ele cavourile
Evitaţi să vorbiţi despre ele
* * *
E groaznic să te gândeşti: noi am întârziat
Am tot alergat prin negrele împrejurimi
Nimerind la uşi închise
Căzând cu faţa la pământ în subsoluri
Între timp acolo făceau îngropăciuni
Acolo se ţineau liturghii
De trei ori strigam la uşi închise
Şi cu ochii închişi aşteptam răspunsul
Până pe şinele de fier
Se întoarseră munţii de granit
Norii s-au lăsat în abis
Păsările se prăbuşiră-n frigul stelar
Şi precum jalnice năluci de furi
Chefuiam la intrarea-n miezul de noapte
Care îşi strălucea soarele
Aşteptând de milioane de ani
* * *
Arde salonul galben
Toţi prânzesc fără mine
„Cine va bea ceai?”
Întreabă Ladia –
Cea mai înaltă
Tânga vieţii mele.
Am atins şi bucuria
Chiar depăşind-o.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu