FELICITĂRI ŞI MULŢUMIRI AUTORILOR, COLEGILOR, PRIETENILOR!
vineri, 20 ianuarie 2017
luni, 9 ianuarie 2017
O CARTE-ECOU, O CARTE-OMAGIU
Primul meu interviu l-am publicat încă pe când
eram student, la început de iunie 1970. De atunci, am avut şansa de a dialoga
cu zeci de personalităţi ale literaturii române, şi nu numai, ulterior cele mai multe
convorbiri intrând în volumele „Răspuns şi răspundere” (1989), „Spunerea
de sine” (1994), „Prezenţa celuilalt” (1997), „Micşorarea distanţei” (2004) şi
„Răspund, deci exist” (2008).
Şi iată, azi, volum-ecou „Voci din Câmpiile
Elizee” care, înainte de toate, e un omagiu adus minunaţilor mei colegi, cei
mai mulţi dintre ei şi prieteni, plecaţi pe tărâmul neuitatelor umbre. Un volum
cu vocile (…scrise) ale unor scriitori importanţi care, pe parcursul unui sfert
de secol, au răspuns noianului de întrebări, pe care le-am tot izvodit, pornind
de la creaţia, de la destinul lor. Cred că multe din aceste pagini intră în
contextul general al istoriei literaturii române, fiind mărturii-document, ce
conţin momente relevante din starea scrisului artistic contemporan de pe ambele
maluri ale Prutului, atestând integritatea spirituală românească.
Printre protagoniştii adunaţi la colocviul acestei
cărţi sunt scriitori a cărei operă e de o certitudine axiologică indiscutabilă:
Ioan Alexandru, Alexandru Balaci, Cezar Baltag, Aureliu Busuioc, Matei Călinescu,
Mircea Ciobanu, Anatol Ciocanu, Gheorghe Crăciun, Vasile Leviţchi, Ion Miloş,
Marin Mincu, Fănuş Neagu, Mircea Nedelciu (uite că, firesc, ordinea alfabetică
amestecă generaţiile!), Octavian Paler, Sorin Preda, Ioanid Romanescu, Serafim
Saka, Mircea Sântimbreanu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Gheorghe Tomozei,
Marius Tupan, George Ţărnea, Radu G. Ţeposu, Laurenţiu Ulici, Gheorghe Vodă, Nicolae Vieru...
E o carte-ecou a polifoniilor emotive, dar şi a
diversităţilor ideatice, a atitudinilor prin care s-a făcut şi se face remarcată
literatura română, ca originalitate, cromatică şi modernitate distinctă, în
contextul scrisului beletristic universal.
L.B.
vineri, 6 ianuarie 2017
DE CE AVANGARDA?
De multe ori, am
fost întrebat despre traducerile pe care le-am făcut din avangarda rusă şi cea
ucraineană, încât, la un moment dat, mi-a zis să spun ceva, în scris, despre românizarea avangradei şi a împrejurimilor ei…
Probabil,
această pasiune de traducător ar fi ca şi cum o revanşă, râvnită din
adâncile-mi juneţi, când majoritatea celor care făcuseră epocă la începutul
secolului XX prin categorice reforme literare erau interzişi. În genere,
societatea sovietică nu însemna decât un sofisticat şi stupid sistem
prohibitiv. Ceea ce se numea epoca represans. Despre aceasta am scris,
am argumentat în prefeţele, notele biobibliografice, pur şi simplu în notele la
antologiile de poezie, proză, dramaturgie, manifeste literare, dar şi în cele
ale autorilor publicaţi-solo (Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Marina
Ţvetaeva, Osip Mandelştam, Nina Habias, Igor Bahterev…). Tocmai despre aceasta
spune cu întreaga sa fiinţă antologia
„Avangarda – jertfa Gulagului”. Dramatică percuţie de ecou străbate cele circa
400 de pagini ale antologiei „100 de poeţi ai avangardei ruse”, dar, mai cu
seamă, antologia megalitică, să zic
aşa, „Panorama poeziei avangardei ruse”, unde, în 1 600 de pagini, apar mostre
din creaţia a circa 250 de autori.
Alte motivaţii
de a nu renunţa la perseverenţă în realizarea unui proiect ca şi predestinat,
de valorificator, antologator şi traducător al avangardei?... Eu unul sunt
sigur că, la orice vârstă, prin (de la) creaţia protagoniştilor avangardei noi,
cei de azi, putem învăţa mai eficient ce ar însemna libertatea de creaţie şi
chiar a crea în spiritul acestei libertăţi. La avangardă – deja clasicizată şi
ea, încât s-ar putea spune: la universităţile, academiile avangardei –
generaţiile prezente, dar şi cele viitoare mai au a face şcoală. Întru mereu
necesara răscoală contra anchilozării, clişeizării, ba chiar a ceea ce se
numeşte, uneori, azi, „moartea literaturii”.
În orice epocă,
de atunci încoace, au fost mulţi autori tentaţi de a subscrie, fie şi în mod
generic, sub manifestul futuriştilor, intitulat „O palmă dată gustului public”
(foarte actuală, palma, şi azi!) sau sub cel botezat „Duceţi-vă dracului!”,
dacă e să te gândeşti la gogomăniile emanate non-stop de autorităţi, politica
de stat (pe loc...) etc. Dar parcă nu e actual-tentant îndemnul din unul din
manifestele avangardei româneşti, publicat acum optzeci de an, – „cetitor,
deparazitează-ţi creierul!”?
Astfel că eu îi
compătimesc pe cei nefamiliarizaţi cu avangardismul, dar care, din
solidaritatea prostiei, primitivismului, provincialismului, crâcnesc, uneori –
până la spume la gură, contra avangardei, ca suflu reformator, reînnoitor, de
sanitaţie în literatură, estetică, cultură, gândire în general.
Cutezanţa nonconformist-avangardistă este
eficientă în combaterea absurdităţii filate din ignoranţă, suficienţă de sine,
iluzie de mărire şi glorie perpetuă...
Şi iarăşi mă întreb: De ce avangarda? Pentru că ea
îi vorbeşte mai eficient, să zic, imaginaţiei mele, mi-o impulsionează, mi-o
stimulează, mi-o aprinde mai îndrăzneţ. Şi mai… inventiv. În munca de românizare a avangardei, am înţeles,
până la convingere, că traducerea e undeva la mijloc
dintre congenital şi tangenţial; dintre suprapunere şi supunere (întru o cât
mai mare asemănare dintre original şi transpus). Traducerea este starea de
mijloc dintre original şi înstrăinare de sens. Este un echilibru de împăcare a
imposibilului cu posibilul la mijlocul distanţelor dintre acestea, când
cedările vin din ambele părţi. Este esenţa medie dintre ceea ce-i dat şi
eventualul prizonierat, dintre ideal şi oarecât-ul desfigurat. Este distanţa
împăciuitoare dintre întâlnire şi despărţire. Traducerea este calea de mijloc.
Şi aici mă refer nu la o traducere în general, ci
la cea care se află, „se întâmplă”, la confluenţa limbajului artistic cu
filologia, cu lingvistica, altfel spus – cu ştiinţa. Inclusiv (anti)ştiinţa…
intraductibilităţii, – e de menţionat, pentru a putea cuprinde cât mai coerent
şi mai eficient efectele conjuncţiilor (conjugărilor elementelor întru
unitate), dar şi pe cele ale disjuncţiilor inevitabile, neconcordanţelor, ba
chiar discordanţelor care, de unii exegeţi, sunt oarecum nefondat scoase în
prim-plan, pentru a susţine că, în genere, un text poetic creat într-o limbă
anume nu poate fi tradus într-o altă limbă. E o exagerare ce poate fi depăşită
prin recreare poetică, de text, context, subtext, formă, pentru a se putea
păstra cât mai mult din conţinutul originalului în varianta
originalului-traducere.
În mod concluziv, ar fi
de constatat că motivaţiile necesităţii avangardei în preocupările tale, în
destinul tău le identifici prin intuiţii, lecturi, studiu, empatie, în retro(per)spectivele
istorice, dar – ce este important de reţinut – pe care le sesizezi şi în
prezentul propriilor atitudini şi predispoziţii creatoare, preferinţe şi
ataşamente artistice afine autorilor, lumii de până la tine. Implicit...
explicit vorbind, eu sunt dintre cei care cred în validitatea percepţiei,
modului-metodei (ambele la plural) de a crea şi în contemporaneitatea noastră
în spiritul (şi spectrul) novatoarelor stilistici imprevizibile, surprinzătoare
ale avangardismului. În genere, avangarda mi se pare a fi predestinata dinamică
întru perpetuă contemporaneizare a conştiinţei şi creativităţii umane.
luni, 26 decembrie 2016
"...M-AM RIDICAT DIN FOTOLIU, LA CEI 204 CENTIMETRI ÎNĂLŢIME AI MEI... "
Mircea
SÂNTIMBREANU
(7.I.1926 – 19.VIII.1999)
FIREA ESTE GREU
DE CORECTAT, DAR NU IMPOSIBIL. EA TREBUIE TOTUŞI SUPRAVEGHEATĂ
Cu Mircea Sântimbreanu. Focşani, noiembrie 1997 |
...pe
urmă se schimbau secretarele şi una dintre ele îi spunea celeilalte că vine un
profesoraş la tovarăşul Pancu-Iaşi şi spune-i că e foarte ocupat, că nu
primeşte. Eu m-am ridicat din fotoliu, la cei 204 centimetri
înălţime ai mei, şi zic: „Eu sunt profesoraşul”. Sigur că a fost un moment
penibil, apoi mi-au devenit favorabile, fetele de atunci. Au devenit prietenele
mele. (Mircea Sântimbreanu, în dialogul ce urmează.)
– Stimate domnule Mircea Sântimbreanu, dialogăm într-un
final de săptămână, în sâmbăta de 11 octombrie, în Hotelul „Arad” de la Neptun. Această
voit minuţioasă precizare îmi sugerează prima întrebare: printre preferinţele
existenţiale ale domniei voastre este cumva şi vreo anumită zi a săptămânii?
– Bănuiesc că în biografia mea am făcut şi pasiuni pentru
anumite zile ale săptămânii, cum a fost, de exemplu, duminica, mai ales că
într-o viaţă de rob nu există week-end. De când însă mi-am câştigat libertatea
şi nu neapărat prin revoluţie, ci prin involuţie, deci la bătrâneţe, fiecare zi
pentru mine este o sărbătoare. Ele, zilele, îşi pierd identitatea. Poate că nu
săptămânal se înregistrează sărbătoarea; oricum, se înregistrează cel puţin o
dată pe lună.
– Presupun că sentimentul de sărbătoare ţine şi de pasiunea
dvs. pentru drumeţie. Sunteţi un călător neobosit, de invidiat.
– Bine, deocamdată ziua plecării de acasă este sărbătoare. Mă tem că va veni momentul
când ziua întoarcerii acasă va deveni sărbătoare. Plec într-adevăr (se spune,
de altfel) în mod patologic. E o formă de claustrofobie.
– Chiar aşa, o formă de
claustrofobie?
– Dar nu e vorba de claustrofobia
spaţiului camerei, ci a oraşului. Vreau mai mult spaţiu, cel din deltă în
Maramureş, din Banat în Bucovina, pe unde mă opresc, să spunem, în condiţii
eroice pentru un om ca mine, care are 60 şi 11 ani.
– Mulţi înainte! Cel puţin,
până la 90 şi 11.
– Cercetăşeşti la un popă, la un
învăţător, la un confrate. Deşi confraţii, am impresia, au un statut mai
îngrijorător decât popii sau învăţătorii. Ei nu sunt siguri că pot oferi
ospitalitate cuiva. Sunt nu ştiu cum speriaţi, săraci. Ei nu au cordonul ombilical, să
spunem, pe care îl au ceilalţi. Pe urmă, s-ar putea întâmpla ca filonul –
pentru că eu, după cum se ştie, am avut poziţii-cheie editoriale...
– Deci, când v-aţi referit,
mai sus, la o viaţă de rob, aţi spus-o cumva metaforic sau pur şi simplu deliberat.
Putea să fie rob un om cu poziţii-cheie?
– Nu, nu, viaţa de rob a fost reală.
– Pentru un scriitor care era
director de editură?
– Da, pentru că el era singurul om în
cadrul acelei instituţii. Eu cred că în acei ani de aşa-zis socialism clasa muncitoare s-a redus la
directori. Eu aveam grija planului, grija salariilor. Eu eram zidul în care se
izbeau nemulţumirile. Eu eram keeping-ul prin care
îi ascundeam pe ceilalţi. Dar, sigur, treaba aceasta se făcea într-un fel de haiducie. Adică doream
să fac pe Robin Hood-ul. Doream să fac, să întreprind ceva, dar nu dintr-o
motivaţie politică, nu. De altfel trebuie să spun că era necesar să fii înarmat
până în dinţi sub aspect ideologic, pentru ca să poţi să treci peste graniţele
admise autorii talentaţi. Eu eram un avocat al Diavolului. Ştiam foarte bine
cum să apăr o carte, aşa cum un avocat îşi apără infractorii până în pânzele
albe, pe dramul lor de aparenţă, nici măcar de adevăr. Şi eu atunci munceam.
Aveam nişte jurnale care încă, să zic aşa, obsedează o mulţime de lume, pentru
că eu notam tot ce gândeam, tot. Am cronici editoriale, un gen care nu cred că
există. Citeam ca editor şi scriam cronici fără grija de a le face publice. Ştiam
însă tot adevărul despre o carte. Apoi făceam contracronica, ad usum Delphini.
luni, 19 decembrie 2016
SAFO FACE PLUTA
Reflex condiţionat
La muzeul canin…
–
sigur
cititorul deja s-a şi gândit la câinele lui Pavlov…
Karaoke de Dobrogea
În Babadag
turnul geamiei îşi zice vechiul karaoke de muezin.
Îmi amintesc de McLuhan:
mediul este mesajul…
* * *
s-a întâmplat
să mai ajung şi de data aceasta în Siberia
de câteva ori pe zi
dau cu ochii de rafturi rafturi cu vodcă
cine a spus că există viitor?...
În filosofie
în filosofia vieţii
să te îndoieşti de toate
(ceea ce
din păcate
nu e valabil şi pentru filosofia morţii)…
…odată ce moartea ne-a deturnat firul ideii
să o luăm de la capăt:
în filosofia vieţii să te îndoieşti de toate
neîndoindu-te doar că te îndoieşti
Consecinţă
Unii dintre mai rafinaţii
intelectualizaţii care divorţează
se arată nemulţumiţi de cum acţionează
legea atracţiei universale.
Sigur
le este mai uşor a se răzleţi
celor care nu ştiu de Sir Isaac Newton…
Complicat
Omul e o totalitate alcătuită din inimă şi creier
inima şi creierul sunt totalităţi alcătuite din…
Ah în aceste caz
e mult mai complicat decât în cel cu
omul…
TRADUCERE?... BA NU, CATASTROFĂ!
Pe cât e de riguros, de sobru ca stil şi
artistism Valeri Briusov, ceea ce îl face un veritabil sonetist, pe atât de
nerespectuos este tălmaciul român, al Alexandru Şerban (în revista „Poezia”,
toamnă 2016), care nu recreează, ci aproximează într-un mod deliberat ce-i dă
de gol afonia faţă de plasticitatea şi muzicalitatea poetică.
În traducerea, ca şi în crearea în original al
poemului, vrei nu vrei trebuie să apelezi şi la aritmetica elementară, adică să
numeri silabele. Să cunoşti ce sunt iambul, troheul. Ce e cezura. (Nu… cenzura
care anulează… cezura!) Place, nu place, dar în caz contrar nu-ţi iese sonetul,
ci improvizaţia liberă-desuetă.
Necunoscând, dar mai ales nemânuind, artistic,
creator, aste şi altele componente caracteristice prozodiei clasiciste, la ce
ajunge dl Şerban? La bizarerii duse până la iresponsabilitate, încât, într-un
singur catren de sonet riguros, la
Tiutcev , în română să dea mărimi de versuri diferite, de –
atenţie! – 13, 16, 11 şi 19 silabe!
Iscoditorii
văd de pe altă planetă
Că
globul pămîntesc e îmbrăcat în verde lucire
Probabil
acolo poetul cîntă imnuri subtile:
„Cît
de minunată e viaţa în culoare de smarald, discretă !”*
În timp ce catrenul în cauză al lui Valeri
Briusov e ţinut măiestrit în izvoadele clasice ale sonetului, cu o alternanţă
silabică de 11-10-10-11. Astfel că, după
o atare tălmăcire-simulacru, ce să mai vorbim de formă prozodică fixă, de ritm
impecabil, de virtuozitate artistică, de talent necesar atât autorului, cât şi
traducătorului?! Aiurea! (Pentru dl
Şerban.)
Ei bine, cele şapte sonetele traduse (preluate integral de pe situl http://www.stihi-rus.ru/sonet/16.htm)
sunt scrise în pentametru iambic, însă dl Şerban în versificaţiile sale mai
mult decât stângace le „potriveşte” diverse picioare de vers, numai nu cele,
articulate iscusit, în original.
În genere, fraza traducătorului nu e a poeziei, ci,
oarecum anchilozată, e una a simplelor relatări de fapte. Sonetele parcă ar fi
depoetizate şi duse spre relatare aproape jurnalistică. Le lipseşte energia şi
aura poetică mai speciale.
Tribulaţiile şi turbulenţele de ritmuri sunt crase
până şi în „Sonet despre formă” (titlu dat cam inadecvat de traducător ca:
„Sonet pentru formă”), în chiar prima strofă a căruia (în originalul iambic:
11-10-10-11) ritmul e pur şi simplu paralizat totalmente, versurile având, respectiv,
14-12-13-18 silabe! (Nu vă faceţi griji: alte versuri din text au câte 10, 11,
17 silabe. Cum s-ar spune, toată aritmetica, aplicată inadecvat, într-un singur
sonet!) Aceste silabograme întortocheate te duc cu gândul la mersul unei maşini
pe care încearcă să o conducă o persoană de acum 200 de ani, pe când, de fapt,
nu existau automobile. Încât ritmica şi geometria formei impecabile ale lui
Briusov sunt pierdute, zdruncinător, de tălmăcitor prin hopuri şi sincope,
picioarele de vers fiind cam toate şchioape!
Ce mai! Versuri destrămate, strofe lăbărţate!
Halal!
____________________
* Пытливцы видят на иной
планете,
Что шар земной в зеленый блеск одет;
Быть может, в гимне там поет поэт:
"Как жизнь чудесна в изумрудном свете!"
Что шар земной в зеленый блеск одет;
Быть может, в гимне там поет поэт:
"Как жизнь чудесна в изумрудном свете!"
vineri, 16 decembrie 2016
POEME DE ROBERT ROJDESTVENSKI
*
* *
Vom plânge
în sertar.
Sufletul ni-l vom deschide
în sertar.
Vom desena
în sertar.
Chiar şi de dansat vom dansa
în sertar.
Vom vocifera
în sertar.
Ne-om înrăi şi-om ameninţa –
în sertar!
Vom compune, vom scrie
în sertar…
Şi vom auzi din sertar un geamăt amar.
Buletin meteo
… În Regiunea Necernoziomică, – spune buletinul, –
se va subţia simţitor stratul de zăpadă
iarna puterile şi le va restrânge …
Ziua, în capitală,
pe-alocuri – furtuni.
Iar pe asfalt
pe alocuri –
sânge.
*
* *
În căutarea fericirii, muncii, cetăţeniei
în Rusia apăru
un straniu obicei:
copiii deja s-au plictisit să se mai nască –
vede-se cred că am putea trăi
şi fără ei.
* * *
Peste creştet
constelaţiile
clipocesc.
Şi mâinile ca de la sine se trag spre foc…
Ce straşnic mi-i
că oamenii se obişnuiesc şi
de cum deschid ochii
de ziua nouă nu se mai uimesc.
Să vieţuiască.
Să nu alerge după poveste.
Şi să plece,
ca la mănăstire,
în poezie.
Să prindă Pasărea Măiastră
pentru friptură
cu terci.
Iar peştişorul de aur –
pentru zeamă… aurie.
* *
*
Lui Bulat Okudjava
Păşeam pe pământ, greu era pe suflet şi-n împrejurime.
Pe spatele-mi obosit duceam unica mea cruce.
Era atât de frig, încât cuvintele îngheţau în gură.
Şi-atunci mi-am zis crucea să o tai pentru lemne de foc.
Şi am apins focul pe zăpadă.
Şi stăteam.
Şi priveam
cum unica mea cruce uimită în tăcere ardea…
Apoi pornit-am din nou peste câmpul negru, prin defileu.
Nu mai aveam crucea în spate…
Dar fără de ea
îmi era şi mai greu.
Marc Chagall
El e bătrân şi seamănă cu propria singurătate.
N-are chef să discute despre timp urât sau frumos.
Trece direct la întrebare:
„– Dumneata nu ai fi din Vitebsk?...” –
Sacoul de modă veche e cu reverul cam ros…
„– Nu, nu sunt din Vitebsk…” –
Urmează o pauză cam mare.
După care – cuvinte
monotone şi mohorâte:
„– Muncesc şi bolesc…
La Veneţia am o expoziţie…
Deci, spuneţi că nu sunteţi din Vitebsk?...”
„– Nu, nu sunt din Vitebsk…”
Priveşte-ntr-o parte.
Nu aude, nu aude.
Respiră cu depărtări din altă lume,
încercând să se atingă atent de copilărie…
şi nu există nici Cannes
nici coasta de azur,
nici gloria, celebritate, renume…
Luminos şi pierdut
el se trage spre Vitebsk ca plantă tenace…
Acel Vitebsk al său – prăfuit şi dogoritor –
priponit de pământ cu turnul pompierilor.
Acolo sunt nunţi şi moarte, molitve şi iarmaroace.
Acolo se pârguiesc mere neobişnuit de mari
şi birjari somnoroşi hurducă pe caldarâmul pieţelor…
„– Dumneata nu ai fi din Vitebsk?...”
După care tace.
Şi dintr-o dată rosteşte –
parcă nume sacramentale –
denumirile străzilor:
Smolenskaia,
Zemkovaia.
Ca pe o ditamai Volgă laudă râuşorul Vidba
fluturând copilăreşte
din mâna-i transparentă…
„– Deci nu sunteţi din Vitebsk…”
E timpul de rămas bun.
La bună vedere mă gândesc.
Cât de curând să ne întoarcem acasă…
În lungul drumului copacii stau în poziţie de drepţi.
Amurgeşte …
Ce regret că nu sunt şi eu din Vitebsk.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)