DIPTIC CU DOI POEȚI GERMANI

Doi poeți germani

1. Trakl

                        ...noaptea cuprinde

                              luptători muribunzi, sălbateca jertfire

                              a gurilor sfărâmate.

                                                           (Georg Trakl)

întunericul se insinuează de prin subpământuri

hidos ocrotitor sieși parcă cel mai depărtat de biologic și

nicidecum nu poate fi confundat cu anestezia ostoitoare de

suferință – străin e de stările de materie și de spirit

mereu fiind stare de dinaintea dispariției

disperarea – roi de viespi negre enervându-se în

cutii de bizară rezonanță; cutii de conserve deschise cu baioneta

și hulpav golite de cătane sinistre schilave își încropesc fagurii

                                                                 plini doar de ele însele

și totuși mierea neagră parcă ne acoperă sufletul ca pe un

grotesc Pompei al pompelor funebre gestionate de doctorul Trakl

nefiresc înveșmântat în frac cu cruce roșie și...

                                                      cască din primul măcel mondial

la balul mascat punându-și bineînțeles masca de gaze încât – cu

holbatele-i lentile – aducea a periscop ambulant prin

rețeaua de tranșee a începutului de secol care parcă

în loc de prima respirație

                                        și-o gâfâie pe ultima

îi propun lui Georg să facem schimb de numere personale – tăblii

cu câteva cifre imprimate în aluminiul lor după care se identifică

cei ce s-au prăpădit pe câmpul de pierzanie

și – surprinzător –  se dovedi că tăbliile noastre conțin unul

și același șir de cifre – ceea ce nu este deloc exclus – pentru doi camarazi

aflați la mare distanță în timp în armate și războaie diferite

astfel că recuperându-se cumva cândva vreuna din acele tăblii

cineva – pe moment – ar putea crede că locotenentul farmacist Georg

Trakl s-a sfârșit undeva aici pe malul Nistrului – apă însângerată

nicidecum în stare să-i ajute pe cei căzuți cu leacul ori cu

lira în mână

2. Stegarul Rilke

dezmorțit în renunțare

urc pe propriul creștet – de acolo

se vede mai bine – de acolo

mă pot plonja în mine, în subliminal

făcând cercuri, unde în firea-mi ce realizează

starea de absurd ca limitare totuși a

deplinătății ei – astfel că

nici absurdul nu poate fi definitiv

omnipotent (printre altele fie subliniat)

dacă poți suporta bezna propriului tău adânc –

plonjează! cutremurându-ți conștiința

dezmorțind-o, răsfirând-o în corole de unde

creând opacitatea policrom-semantică necesară

iscodirii întru taină

                              (și tain?...)

urc expus rătăcirilor verticale

și de acolo de sus îl văd pe stegarul Rilke

galopând prin imensa câmpie a propriei sale poezii

germano-austriece (cât pe ce să zic: româno-basarabene...) ca limbaj

și universală ca geografie

de unde trag concluzia că

urcându-te în propriu-ți creștet

îi vezi mai bine pe ceilalți și – important –

chiar pe cei importa(n)ți

din punctul de vedere al șlefuitorului de lentile – adică

al spiritului – lumea ca navetă volumetrică a

plin-golului (,) gol-plinului mormânt-cenotaf – că doar

aceasta e noțiunea – imbold al (i)scării filozoficești

celelalte nefiind decât accesorii, combustii, anti-somnul

rațiunii, ceea ce confirmă că prezentul discurs nu e chiar

otova al absurdului – e combustia desfătului devenirii prin

urcare pe propriul tău creștet și

pe al celorlalți – afinilor, unii dintre care sunt cu adevărat

grandioși, precum stegarii

DESPRE BUNICII DIN VORONEJ AI LUI NICHITA STĂNESCU

Nu știu dacă, în românește, s-a referit cineva la originea numelui de familie Cereaciukin. Însă el este unul destul de interesant, cu… subtexte genealogice mai speciale, constat, gândindu-mă că Nichita Stănescu putea prelua unele nuanțe din obârșia de botez a semințeniei sale pe linie maternă.

Numele „Cereaciukin” este format din supranumele (porecla) „Cereaciuk” cu rădăcini ucrainene, ducând spre „cerciuk”, care era varianta livrescă a cuvântului „cerneț” (cum ar veni, „cernitul”), în traducere însemnând „monah/ călugăr”. Pe de altă parte, este puțin probabil ca Cereaciukinii să fi fost monahi, deoarece acestora le era interzis să aibă familie, copii. Mai curând, Cereaciukin putea fi numit omul cu un mod de viață ascetic.

În ce-l privea pe Nichita, poetul nostru, nu prea avea el ceva în comun cu ascetismul…

Nu pot spune nici dacă se știu unele lucruri esențiale despre originea și devenirea ca militar de profesie a bunicului Nikita Cereaciukin. El a fost un cazac născut în stanița Konstantinovka din Primul District al regiunii Armatei de pe Don (azi: orășelul Konstantinovka, regiunea Rostov; cam de pe la Șolohov, să zicem). A fost fiul sotnicului (ofițer de cazaci, echivalent în grad cu locotenentul) Vasili Kornilovici Cereaciukin, născut în stanița Kocetovskaia. Nikita Cereaciukin a fost elev în Corpul de Cadeți de pe Don, al școlii de cavalerie din Nikolaev (de gradul întâi), după care a absolvit cursurile de pe lângă Direcția Principală a Instituțiilor Pedagogice Medii. În septembrie 1892, i se acordă gradul de sublocotenent de cazaci (horunjii), peste patru ani – cel de sotnic, în 1899 – de esaul (grad între locotenent și căpitan), în iunie 1903 – căpitan, iar din aprilie 1906 – superior în armată (starșina = maior).

A participat la Primul Război Mondial. A avut mai multe funcții în regimentele de cazaci de pe Don, apoi a fost ofițer-educator în Corpul de Cadeți din Voronej.

A participat la Războiul Civil din Rusia, la răscoala cazacilor de pe Don contra bolșevismului. În 1918 este avansat la gradul de locotenent-colonel, în 1919 – cel de general-maior.

Există câteva versiuni ale evacuării familiei Ceareaciukin, care s-a întâmplat pe 2 noiembrie 1920 din orașul Eupatoria din Crimeea pe dragorul „T – 412”. Unii spun că a ajuns în Constantinopol, de unde, peste o lună, ar fi plecat în România. Alții susțin că, de fapt, pe timp de vreme rea, nava s-ar fi rătăcit, în loc de Turcia ajungând în portul Constanța. Altcineva se dă cu părerea că familia generalului Cereaciukin nu a reușit să se îmbarce pe ultima navă care pleca din Crimeea spre Constantinopol și a ajuns, pe o barjă, în România. Versiunile, ca niște opinii aproximative, precum ar spune vreun matematician…

Apoi familia Cereaciukin se stabilește la Ploiești, unde, în 1933, fiica ei Tatiana, se căsătorește cu Hristea Stănescu. Iar generalul ar fi plecat din România, stabilindu-se în Bulgaria, unde mai activa statul major al cazacilor de pe Don. Se zice că ar fi fost pe acolo până pe la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, după care urmele i s-au pierdut. A fost distins cu câteva ordine și medalii.

Bunica lui Nichita Stănescu pe linie maternă a fost Maria Iosifovna Tiurmorezova, născută în 1873 în familia unei starșini (maior de cazaci). Mama poetului nostru, Tatiana, născută la Voronej în 1910, a mai avut doi frați: Vasili (27.X.1899 – ?), ofițer de cazaci; Iosif (1904 – ?), pisar. În 1921 ambii se mai aflau în România.

Numele bunicii, Tiurmorezov, constă din două rădăcini substantivate: «тюрма» și «рез» („tiurma” și „rez”). În vechile graiuri rusești, „tiurma” însemna „închisoare, ocnă, temniță”. De cele mai multe ori, la ocnă nimereau oamenii cu carte, „liber-cugetătorii”, neagreați de autorități, astfel că, în popor, atitudinea față de atare locuri de detenție nu era univocă. Spre exemplu, unul din proverbele rusești spune: „Pe cel curajos caută-l la ocnă, pe cel prost – printre popi”.

În ce privește cuvântul „rez”, el e folosit în sensul de lot de pământ atribuit cuiva; o postată dintr-un ogor mai mare. Astfel, etimologii presupun că numele Tiurmorez era dat unui om, pe moșia căruia se afla ocna locală, sau ar fi existat pe timpuri.

Conform altei versiuni, a doua parte din numele în cauză se trage din verbul „rezat’” = „a tăia”, în sensul de „a meșteri ceva, a tăia cu ferestrăul, a despica”. În acest caz, numele Tiurmorez era atribuit cuiva care construia închisori.

Ba se mai spune că, în structura și posibilele sale sensuri, subtexte, numele Tiurmorez(ov) este un adevărat monument al scrisului și culturii slavone.

Semnătura bunicului Nikita Cereaciukin

Așa arăta Școala de Cadeți din Voronej

Platoul de instrucții al cadeților generalului  Nikita Cereaciukin

DINTR-UN ALMANAH - „OBIECT TRANSPARENT” - APĂRUT ÎN ISRAEL

Prietenul nostru Adrian Grauenfels, căruia-i mulţumesc la, aşa-zicând, superlativ: mercissimo (!), mi-a dăruit, de peste mări şi ţări, acest opuscul editat de el, la editura Saga (Israel, iunie 2018), şi cuprinzând "traduceri, avangardă, poezie experimentală, eufonică, concretă, neconvenţională". Prezenţi, în florilegiu, sunt: Dan Ungureanu, Adrian Grauenfels, Yehuda Amichai, Paul Vinicius, Liviu Cristescu, Gherasim Luca, Liviu Antonesei, Max Blecher, Paul Celan, Leo Butnaru, Indira Spătaru, Benjamin Fondane şi (în capul listei, cu voia dumneavoastră) Şerban Foarţă (?!). Se adaugă, la aceştia, doi-trei autori din care se publică traduceri: J. L. Borges & Frederich Rückert. Grafica este, şi ea, heteroclită, şi anume - coperta: Wikimedia, AG; logo: Sash Segal; desene: Jules Perahim, Wenzel Jamnitzer (1568), Beatrice Bernath, Miriam Gamburd. Sper să nu fi omis pe nimeni... În încheiere (dar nu ca simplu gest convenţional, ci dintr-o reală admiraţie), iată un exerciţie pangramatic al antologatorului plachetei, Adrian Grauenfels, care, la "v"-ul cel de obşte, la "w"-ul mai exotic, 'la "vvv"-ul lui Breton, adaugă un strămultiplu "v": "şi iată cum din vida vale/ vagi voci, vocale, virgule, vandale/ virginele vapoare văruite/ în văgăuni vestale văduvite/ volante vocalize de vorace vulpi/ se zbat de-un os rămas în loc..." Aşadar, mercissimo, Adrian !

Șerban Foarță

Leo Butnaru

Sărutul

1

Sărutul canibalilor îndrăgostiți

miroase a carne vie

proaspătă.

Dar numai atât.

Încolo – totul e ca și cu îndrăgostiții obișnuiți

cuprinși de-o pasiune sălbatică…

2

După nebuna seară de dragoste – tu

cu gura însângerată

de parcă ai fi sărutat cactuși…

Rimă

rimă – tu mică iapă de tracțiune

reușești să duci unele poeme până la bun sfârșit –

sfârșindu-le;

opintești la sonete obrintite

ca la o grapă de dragul grapei

și gropii

ca la o boroană fără bornă;

îmbumbi epigrama ca pe o jiletcă strâmtă

rimă – tu regină a morții

pardon – a nopții

(poeziei)

tu care probabil

ai și simțul umorului...

Cei cu șanse

Mărunți-mărunței

cum sunt

chiar de fac pacoste cât giganții

pigmeii au totuși mari șanse să ajungă nemuritori.

Infimi cum sunt

pigmeii pur și simplu nu consumă prea multă nemurire.

Alții – chiar deloc.

În roți

Neavând altceva la îndemână

bucătăresele pun în loc de bețe în roate melesteie

făcălețe

linguri de lemn...

Pentru atare treabă

ciobanii folosesc toiegele noduroase

jucătorii de baseball – bâtele lucioase

cei de la golf polo și hochei – crosele

tenismenii – rachetele

snookeriștii cei cu biliardul – tacul

de la canotaj – vâslele

căruțașii – codirișca biciuștii

pescarii – undițele

schiorii – schiurile

mascații de la scrimă – floreta spadă sabie

cei de la snow-board și surfing – plăcile;

bătrânii

orbii

jucătorii de crichet

de oină

mareșalii folosesc bastoanele

dirijorii – baghetele delicate

vărguțe de care ascultă Bach și Mozart...

Așa

la generala clacă de pus bețe în roate

să ajute cu toții la o mare faptă comună!

DIN NOU: LENIN + STALIN = ?...

     

După cum se mișcă – reacționar, îndărăt! – istoria în Rusia, după cum e tot mai des invocat și din nou monumentalizat Stalin, se poate întâmpla ca... De ce nu, chiar se poate întâmpla ca Stalin să fie readus în mausoleu, alături de Lenin, unde a stat până în anul 1961. Cum? Simplu: dezgropat de sub zidurile Kremlinului și, după intervențiile de taxidermice necesare, după reînnoirea mundirului de generalisimus, decupând de pe kakiul acestuia nasturii de alamă, cu care fuseseră înlocuiți cei de aur, când Stalin fusese exilat din mausoleu. Aceste piese de aur vor fi recuperate din trezoreria de stat și prinse cu fir pe noul veșmânt, pe care își vor găsi loc stelele, și ele de aur, de Erou a Muncii Socialiste și de Erou a Uniunii Sovietice (inițial această decorație lipsind din sarcofag). Apoi, după, poate, schimbarea sicriului simplissim (acesta o fi putrezit totuși) cu unul pe potriva măreției dictatorului, corpul/ cadavrul lui Stalin va fi bun de văzut și revăzut. Pentru că trupul nu o fi putrezit, deoarece Stalin a fost înmormântat îmbălsămat, îmbibat/ îmbuibat cu substanțe contra descompunerii cărnii omenești. Prin urmare, peste o vreme oarecare, mergi tu la Moscova, pe Piața Roșie, intri în mausoleu și privești: alături, îmbălsămați, Lenin și Stalin! Ca în povești...

UNDE E FRUMUSEȚEA SUFLULUI MONDIAL? - se întreabă poetul

În traducerea lui Leo BUTNARU

 Cititorul s-ar putea întreba: Din ce considerente o parte din textele lui Vasili Mazurit este încadrată avangardismului? O făcea și Ghennadi Ayghi, poetul și exegetul avangardei ruse, dat fiind că, în mare, poezia lui Mazurin e categoric străină futurismului. Însă, spre sfârșitul vieții, acest autor s-a dovedit a fi printre novatorii prozodiei ruse, spre aceste căutări creatoare îndrumându-l Walt Withman, de creația căruia, precum se știe, se leagă, implicit, întreaga epocă a avangardismului european. Precum spunea același Ayghi, avangarda nu ar fi „deplină”, fără a i se cerceta și „împrejurimile” (și împrejurările) în care s-au manifestat și alți autori, angajați și ei, implicit, în modificările structurale ale discursului artistic. Unul dintre aceștia a fost și Vasili Mazurin – poet, dramaturg, adept al doctrinei spirituale predicate de Lev Tolstoi.

Absolvent al Institutului Pedagogic, după care a predat în gubernia Herson. Mai apoi s-a transferat la Moscova, fiind angajat la Institutul de Învățători, unde se străduia să propage tolstoismul ca viziune social-pedagogică. În regie proprie, a publicat volumul de versuri „În împărăția vieții” (1926). E o poezie a simplei, „naturalei”, parcă, înțelepciuni, care emoționează prin pilduiri atât de omenești și nepretențioase.

*      *     *

Am citit poezie.

Ea nu m-a împrospătat!

Da, e scrisă armonios, bine;

Cum se cere, parcă…

Chiar conține două cuvinte

Despre tânga omenească,

De înțeles –

Din trândăvie…

Dar mai departe ce urmează?

Femei,

Dragoste trupească,

Vin, chefuri,

Prietenie

La beție și baluri.

Dar mai departe?

Mai departe – un rob nevăzut,

Nechemat,

Pe spinarea sa biciuită

Aduce dulciuri

Morților…

Și continuă

A face marea minune –

Mereu transformă

Sângele în vodcă

Pentru bețivani

Și pentru cei adormiți.

Dar VIAȚA unde e?

Unde e omenia?

Unde e frumusețea

Suflului mondial?

Pentru că au existat astea toate.

De ce în poezie

Nu strălucește

Forța iubirii?

Poezie a celor liberi,

Poezie a armoniei universale,

De tine-mi este dor,

Râvnesc minunatele tale licori.

Dar știu – nu va fi să le am…

Însă cunosc cartea, unde se află ea,

Și tot învăț, învăț s-o citesc.

2.VII.1924

*      *      *

Între două

Imense muțenii –

Tăcerea de până la naștere

Și tăcerea de după moarte –

Mi-e dat să rostesc cuvântul.

Învăț a-l rosti

Cu vrednicie.

Pentru că

Doar o singură dată

Îmi este dat cuvântul –

Și dacă-l ratez,

Îl distrug?!

22.V.1924

O TÂNĂRĂ ȘI NEFERICITĂ POETĂ DIN ARGENTINA...

S-a născut la Buenos Aires într-o familie de ovrei imigranți din Polonia. În 1954 este admisă la Facultatea de Filosofie și Jurnalism a Universității din capitala Argentinei, paralel studiind pictura. Frecventează cursuri de psihanaliză.

În anii 1961-1964 a locuit la Paris, unde face cunoștință cu Cortazar, Paz, Calvino etc. La Buenos Aires e apropiată de cercul suprarealiștilor. Îl intervievează de Borges. În 1966 i se acordă premiul pentru poezie. În 1968 obține bursa Guggenheim, în urma căreia are un sejur la New York.

După două tentative de suicid (1970 și 1972), ultimele cinci luni din viață și le petrece în ospiciu, la ieșirea din care își pune capăt zilelor cu o supradoză de stupefiante.

Din edițiile sale antume amintim: „Cel mai străin pământ” (1955), „Ultima curățenie” (1956), „Aventurile pierzaniei” (1963, cu o prefață de Octavio Paz), „Extragerea pietrei prostiei” (1968), „Nume și chipuri” (1969), „Infernul muzical” (1971), „Contesa sângeroasă” (1971).

Creația sa este tradusă în engleză, franceză, germană, italiană, portugheză, suedeză, cehă, rusă și alte limbi.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Inele de scrum

 

Vocile mele cântă

încât să nu le cântați voi

să-mi ticsiți gura cu perle în zori

veșmintele păsării dezolate în ploaie.

Acolo, în așteptare,

erupe o rumoare liliachie.

Și acolo, când va veni ziua,

o partiție solară sub mici tălpi negre.

Și când e noapte, mereu,

un trib de cuvinte mutilate

cerând azil în gâtlejul meu

pentru ca să nu le cânte

nefaștii proprietari de tăcere.

* * *

tăcere

eu mă alătur tăcerii

m-am contopit cu tăcerea

și lăsați-mă să fac

lăsați-mă să beau

lăsați-mă să spun

*      *     *

naufragiu îndărătul umbrei

îmbrățișarea pentru cel care se sinucide

cu tăcerea sângelui său

noaptea bău vin

și ea dansă goală printre osemintele ceții

*     *     *

animal lansat pe cea mai depărtată urmă a sa

ori fată goală stând în uitare

în timp ce capul ei rupt rătăcește plângând

în căutarea unui corp mai pur

*     *     *

atunci

când va fi să mor

voi dansa

pierdută în lumina vinului

și-a amantului din miezul nopții