Doi poeți germani
1. Trakl
...noaptea
cuprinde
luptători
muribunzi, sălbateca jertfire
a
gurilor sfărâmate.
(Georg Trakl)
întunericul se insinuează de prin subpământuri
hidos ocrotitor sieși parcă cel mai depărtat de biologic și
nicidecum nu poate fi confundat cu anestezia ostoitoare de
suferință – străin e de stările de materie și de spirit
mereu fiind stare de dinaintea dispariției
disperarea – roi de viespi negre enervându-se în
cutii de bizară rezonanță; cutii de conserve deschise cu baioneta
și hulpav golite de cătane sinistre schilave își încropesc fagurii
plini
doar de ele însele
și totuși mierea neagră parcă ne acoperă sufletul ca pe un
grotesc Pompei al pompelor funebre gestionate de doctorul Trakl
nefiresc înveșmântat în frac cu cruce roșie și...
cască din primul măcel mondial
la balul mascat punându-și bineînțeles masca de gaze încât – cu
holbatele-i lentile – aducea a periscop ambulant prin
rețeaua de tranșee a începutului de secol care parcă
în loc de prima respirație
și-o gâfâie pe ultima
îi propun lui Georg să facem schimb de numere personale – tăblii
cu câteva cifre imprimate în aluminiul lor după care se identifică
cei ce s-au prăpădit pe câmpul de pierzanie
și – surprinzător – se dovedi că
tăbliile noastre conțin unul
și același șir de cifre – ceea ce nu este deloc exclus – pentru doi
camarazi
aflați la mare distanță în timp în armate și războaie diferite
astfel că recuperându-se cumva cândva vreuna din acele tăblii
cineva – pe moment – ar putea crede că locotenentul farmacist Georg
Trakl s-a sfârșit undeva aici pe malul Nistrului – apă însângerată
nicidecum în stare să-i ajute pe cei căzuți cu leacul ori cu
lira în mână
2. Stegarul
Rilke
dezmorțit în renunțare
urc pe propriul creștet – de acolo
se vede mai bine – de acolo
mă pot plonja în mine, în subliminal
făcând cercuri, unde în firea-mi ce realizează
starea de absurd ca limitare totuși a
deplinătății ei – astfel că
nici absurdul nu poate fi definitiv
omnipotent (printre altele fie subliniat)
dacă poți suporta bezna propriului tău adânc –
plonjează! cutremurându-ți conștiința
dezmorțind-o, răsfirând-o în corole de unde
creând opacitatea policrom-semantică necesară
iscodirii întru taină
(și
tain?...)
urc expus rătăcirilor verticale
și de acolo de sus îl văd pe stegarul Rilke
galopând prin imensa câmpie a propriei sale poezii
germano-austriece (cât pe ce să zic: româno-basarabene...) ca limbaj
și universală ca geografie
de unde trag concluzia că
urcându-te în propriu-ți creștet
îi vezi mai bine pe ceilalți și – important –
chiar pe cei importa(n)ți
din punctul de vedere al șlefuitorului de lentile – adică
al spiritului – lumea ca navetă volumetrică a
plin-golului (,) gol-plinului mormânt-cenotaf – că doar
aceasta e noțiunea – imbold al (i)scării filozoficești
celelalte nefiind decât accesorii, combustii, anti-somnul
rațiunii, ceea ce confirmă că prezentul discurs nu e chiar
otova al absurdului – e combustia desfătului devenirii prin
urcare pe propriul tău creștet și
pe al celorlalți – afinilor, unii dintre care sunt cu adevărat
grandioși, precum stegarii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu