UNDE E FRUMUSEȚEA SUFLULUI MONDIAL? - se întreabă poetul

În traducerea lui Leo BUTNARU

 Cititorul s-ar putea întreba: Din ce considerente o parte din textele lui Vasili Mazurit este încadrată avangardismului? O făcea și Ghennadi Ayghi, poetul și exegetul avangardei ruse, dat fiind că, în mare, poezia lui Mazurin e categoric străină futurismului. Însă, spre sfârșitul vieții, acest autor s-a dovedit a fi printre novatorii prozodiei ruse, spre aceste căutări creatoare îndrumându-l Walt Withman, de creația căruia, precum se știe, se leagă, implicit, întreaga epocă a avangardismului european. Precum spunea același Ayghi, avangarda nu ar fi „deplină”, fără a i se cerceta și „împrejurimile” (și împrejurările) în care s-au manifestat și alți autori, angajați și ei, implicit, în modificările structurale ale discursului artistic. Unul dintre aceștia a fost și Vasili Mazurin – poet, dramaturg, adept al doctrinei spirituale predicate de Lev Tolstoi.

Absolvent al Institutului Pedagogic, după care a predat în gubernia Herson. Mai apoi s-a transferat la Moscova, fiind angajat la Institutul de Învățători, unde se străduia să propage tolstoismul ca viziune social-pedagogică. În regie proprie, a publicat volumul de versuri „În împărăția vieții” (1926). E o poezie a simplei, „naturalei”, parcă, înțelepciuni, care emoționează prin pilduiri atât de omenești și nepretențioase.

*      *     *

Am citit poezie.

Ea nu m-a împrospătat!

Da, e scrisă armonios, bine;

Cum se cere, parcă…

Chiar conține două cuvinte

Despre tânga omenească,

De înțeles –

Din trândăvie…

Dar mai departe ce urmează?

Femei,

Dragoste trupească,

Vin, chefuri,

Prietenie

La beție și baluri.

Dar mai departe?

Mai departe – un rob nevăzut,

Nechemat,

Pe spinarea sa biciuită

Aduce dulciuri

Morților…

Și continuă

A face marea minune –

Mereu transformă

Sângele în vodcă

Pentru bețivani

Și pentru cei adormiți.

Dar VIAȚA unde e?

Unde e omenia?

Unde e frumusețea

Suflului mondial?

Pentru că au existat astea toate.

De ce în poezie

Nu strălucește

Forța iubirii?

Poezie a celor liberi,

Poezie a armoniei universale,

De tine-mi este dor,

Râvnesc minunatele tale licori.

Dar știu – nu va fi să le am…

Însă cunosc cartea, unde se află ea,

Și tot învăț, învăț s-o citesc.

2.VII.1924

*      *      *

Între două

Imense muțenii –

Tăcerea de până la naștere

Și tăcerea de după moarte –

Mi-e dat să rostesc cuvântul.

Învăț a-l rosti

Cu vrednicie.

Pentru că

Doar o singură dată

Îmi este dat cuvântul –

Și dacă-l ratez,

Îl distrug?!

22.V.1924

*       *      *

Arțarul ațipi.

De veghe stă doar frunza santinelă,

Ocrotind cu osârdie

Tihna întregului frunziș,

Clătinându-se alandala

Pe lungu-i pețiol.

Abia de se-nfioară vântul,

La chemarea santinelei

Arțarul freamătă…

Frunza mea de pază –

Inimă febrilă –

Totdeauna mă vestește

Că se pornește asprul vânt.

Dar regret – eu mai dorm,

Ratându-i începutul

Și de multe ori

Mă trezesc deja-n plină furtună.

27.VI.1924

Satul

Dincolo de mulțimea de arbori

E ascuns satul.

Nu-l văd,

Însă el

Prin văzduhul verii

plutește irezistibil spre mine.

Îl simt:

Plânge un copil,

Cineva lovește cu toporul,

Latră un câine,

Strigă mujicii;

Nechează un cal,

Răsună cântecul unei tinere femei…

Sentiment de abandon,

Muncă și veselie,

Bucurie și durere.

21.VI.1924

*      *      *

Se lămuri din nou.

E luminos!

Iau scai în mână;

Aș vrea să mângâi

Spinii lor înțepători…

Prin brațul meu să transmit

Tandrețea sufletului

Acestei vietăți.

Mă bucur de toate –

De varză, vinete,

De căpșoarele acestea roșii

Ce au prin puful lor

Albine muncitoare.

Și tot îmi pare

Că aș fi eu un brusture cu scai

Ce crește în hândichi,

Negândindu-se la viață

Și moarte.

4.VII.1924

*        *       *

Cântec peste sat!

Munca înălțătoare,

Întunericul nopții

Și dulcea odihnă

Au creat sunete divine

Triumfătoare.

Și aș dori ca

După cântece

Muncitorul să aibă vis melodios,

După vis – muncă armonioasă,

Iar după muncă –

Tihnă imperturbabilă.

Această albină dăruitoare de miere

Ar merita tot binele din lume,

Însă nu are nimic.

1.VII.1924

*      *      *

Din nou năvălește satul

În sufletul meu:

Urletele de leu ale bărbaților,

Strigătele disperate ale femeilor

Și stridentele țipete ale copiilor!

Harță, bătăi.

De Ioan Botezătorul.

Țăranii s-au rugat

Într-o biserică rea

Unui dumnezeu supărat,

Au venit acasă,

S-au îmbătat

Și s-au luat la bătaie.

Ca totdeauna:

În zile obișnuite – muncă,

La sărbători

Beția și bătaia.

Ce rușine pe capul nostru!

10.VII.1924